Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘MARTURII’ Category

 Din manastire la Hristos.Marturia fratelui Daniel Purece.
Faptele Apostolilor 17 26-27
   M-am nascut pe data de 30 Aprilie 1975,in judetul Constanta in localitatea mixta turco-romana, Independenta.Copilaria mi-am petrecut-o in mijlocul familiei dar si cu copiii din sat.Scoala primara am facut-o in comuna iar de la varsta de 14 ani am plecat in Constanta la liceu.
   Mi-a placut sa studiez,sa-mi antrenez mintea cu literatura si astfel frecventam foarte des biblioteca.Ma tin minte ca uneori veneam acasa cu doua sacose de carti asigurandu-ma ca am ce lectura pentru multa vreme.Printre cartile citite erau unele de factura ateista,carti care-l negau pe Dumnezeu.Ele spuneau ca Dumnezeu nu exista,ca este doar in inchipuirea oamenilor batrani,slabi si bolnavi care au nevoie de un sprijin care sa vina de undeva din afara lor.Si fara sa-mi dau seama aceste invataturi s-au incuibat si in mintea mea de tanar adolescent.
  Intr-o zi fiind la mine in comuna, m-am intalnit cu parintele ortodox al satului pe care l-am intrebat direct -Parinte exista Dumnezeu?iar el mi-a raspuns-Dane,Dumnezeu exista si-ti aduc carti care dovedesc existenta Lui.In replica i-am spus-Si eu iti aduc parinte dovezi ca Dumnezeu nu exista,si pentru a ma edifica am citit o duzina de carti.
  Azi cand ma gandesc la acest episod din viata mea,imi plang necredinta dar plang si  necredinta a milioane si milioane de romani care-si zic ca sunt crestini ortodocsi, dar care nu cred ca exista Dumnezeu.Printre ei eram si eu odinioara…
  In anul 1994 a avut o evanghelizare la noi in localitate organizata de Fundatia Filipus de la Sibiu,si fiind pe acasa, vazand cum lumea din sat merge puhoi la caminul cultural m-am dus si eu cu ei.Punctul de atractie al evanghelizarii era prezentarea filmului Isus din Nazaret.Oamenii erau dornici de filme,fiindca de cand a cazut comunismul la noi in sat nu a mai rulat nici un film.Inainte se dadeau filme si cele mai indragite erau cele indiene.
  In timpul derularii filmului,cand prin fata noastra treceau acele scene groaznice care il prezentau pe Domnul
batut,scuipat,apoi mort pe o cruce intre cei doi talhari,nimeni nu schitase vreun gest de compasiune,n-am vazut pe nimeni sa planga asa cum ii vedeam in copilaria mea ca plangeau la filemele cu Vandana sau cu Raj Kapur.
  Dupa ce s-a predicat cuvantul,  predicatorul a facut chemare la pocainta si toti cei din camin s-au ridicat in picioare ridicand o mana catre pastor.Dintre toti eu am ramas nepasator pe banca neschitand nici un gest zicandu-mi in sine ca eu n-am nevoie de Dumnezeu fiindca in primul rand nu cred in el si in al doilea rand nu sunt nici batran si nici bolnav.Pastorul mi-a vazut indiferenta si m-a intrebat daca nu vreau sa-mi predau si eu viata lui Dumnezeu si in mod direct i-am raspuns cu un nu hotarat.
  La usa caminului cultural ii astepta pe consateni preotul satului care nu mai vazuse niciodata atatia oameni adunati la un eveniment religios in satul lui.Preotul incepuse sa-i ameninte pe oameni ca nu le mai face slujbele de botez,de cununie,de spovedanie,de inmormantare daca vor cocheta cu ideile pocaitilor.Chiar striga ca nu o sa le mai dea impartasania nici chiar pe patul de moarte daca ii vor primi pe acesti oameni in casele lor.Oamenii insa nu-l prea bagau in seama fiindca nu mergeau la spovedanii si impartasanii decat daca trebuiau sa se casatoreasca sau pe patul de moarte.In restul anului biserica era frecventata de vreo 3-4 persoane batrane.
 Printre ultimii am iesit si eu si cand m-a vazut preotul a facut ochii mari si m-a intrebat -Dane dar nu ai si tu de gand sa te duci la sectari,doar nu te-au convins si pe tine.Adevaratii sfinti sunt la manastire Dane,nu la sectari!Atunci iritat i-am raspuns-Parinte pe mine nu ma conving nici sectarii dar nici dumneata.Pe mine m-au convins comunistii.Cand s-au intamplat acestea eram deja trecut de 20 de ani.
  M-am intors inapoi la Constanta si de acolo am plecat in diferite locuri muncind cu o echipa la constructii.Aveam cativa prieteni cu care lucram si cu care seara de seara ma distram in toate modurile posibile.Asa mi-am cheltuit viata si banii,zi de zi,luna de luna, an de an.Gandeam despre mine ca eu sunt dumnezeul meu,ca daca am bani si putere aici este raiul pe pamant.Nu mai tanjeam dupa un altul.
  Eram crestin ortodox,botezat de parintele nostru din sat,cuprins in statistica pe tara ca fiind dintre cei 86% credinciosi cu care se lauda patriarhia romana,fara  sa stie ca doar 3% sunt cu adevarat practicanti dintre acestia.Restul atei si ,,habarnisti,, oameni exact ca si mine.
  La varsta de 29 de ani mi-am serbat ziua de nastere intr-un restaurant cu prieteni si prietene,dansand pe mese si facand toate destrabalarile din firea aceasta.
   Cand m-am trezit din aburii alcoolului,din fumul tigarilor si al patimilor, constiinta, care este prezenta lui Dumnezeu in om nu-mi dadea pace si imi aducea in fata ochilor mei nimicnicia vietii mele fara scop si directie.Am ajuns la concluzia ca aveam viata distrusa si ca daca o voi continua asa nu peste multa vreme ori voi fii intr-o puscarie ori sub lespedea grea a vreunui mormant.Atunci mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese parintele in urma cu aproape 10 ani ca pe adevaratii sfinti ii gasesti in manastire,ca doar acolo se nevoiesc oamenii pe calea perfectionarii vietii si ca doar acolo se traieste o viata imbunatatita pe acest pamant.Gandul mi-a fugit spre manastire dorind sa-mi fac randuiala in viata mea.Nu mai fusesem niciodata la o manastire,prea mult habar nu aveam eu ce se intampla acolo,dar pentru ca doream sa-mi pun viata in randuiala am zis in sinea mea ca acolo ar fii cel potrivit loc in care sa merg pentru o vreme.
  Mi-am luat ramas bun de la prieteni dar si de la prietena mea care avea speranta ca ma voi casatori cu ea si am plecat asa la intamplare,prin tara.Am gasit in drumul meu o manastire si m-am oprit la ea.Aceasta se numeste Crucea de leac din localitatea Coslogeni-jud.Calarasi.Acolo este o cruce veche din piatra care se mai tine pe verticala,fiind tinuta cu lanturi grele.Legenda care circula prin popor spune ca crucea ar fi iesit din pamant si ca ar creste in nestire daca n-ar fi legata cu lanturi si in plus de asta din ea curge mir,adica ulei frumos mirositor.Asta e o minune dubla de la Dumnezeu spun oamenii si astfel manastirea e vizitata in mare numar de muritori amatori de senzational,de minuni.Adevarul este insa altul.Crucea aceea e tinuta cu lanturi datorita vechimi ei si implicit a pericolului de a se darama, iar mirul care curge din ea e pus acolo de un calugar care face aceasta aproape in fiecare dimineata stiind ca daca la manastire nu se fac ceva minuni aceea manastire nu prea e vizitata si astfel e una saraca.
  Am inceput sa cunosc obstea calugarilor de acolo si in  scurt timp am ajuns la concluzia ca intr-o covarsitoare proportie cei ce erau acolo venisera exact ca si mine pentru a-si pune  ordine in viata ori pentru a uita de viata.Aici erau oameni care suferisera dezamagiri sentimentale,neimplinire in viata sociala,oameni nebagati in seama,oameni cu esecuri in afaceri,oameni certati cu legea si multe altele.
  Cand am inceput sa merg cu oile manastirii, staretul mi-a pus in ranita pe langa merinde, o carte a Psalmilor si o alta de rugaciuni.Si pentru ca nu aveam ce face toata ziua,pentru a-mi trece mai usor timpul am inceput sa citesc cartea Psalmilor si in ea am gasit o comoara.Am vazut dupa cateva lecturi cum cartea Psalmilor cuprinde in sine tot ce este mai folositor in toate. Ea profetizeaza pe cele viitoare, face aluzii istorice, da legi pentru viata, arata ce trebuie sa facem si, ca sa spunem, intr-un cuvant este o adevarata comoara de invataturi bune, care pune la indemana fiecaruia dupa sarguinta lui, tot ceea ce ii este de folos. Ea vindeca ranele cele vechi ale sufletului si aduce cat se poate de grabnic insanatosirea celui de curand ranit. Ingrijeste pe cel bolnav si pastreaza intreg pe cel sanatos”.dupa cum spunea odinioara Vasile cel Mare
Sfantul Ioan Gura de aur considera Psaltirea drept o comoara de invataturi, o carte pe care oricine o poate cerceta. El zice: „Daca esti sarac si din pricina saraciei n-ai cu ce sa-ti cumperi carti sau daca ai carti si n-ai timp sa le citesti, ia aminte numai la raspunsurile psalmilor, pe care i-ai auzit aici, nu o data, nu a doua oara, nu a treia oara, ci de foarte multe ori vei simti o mare mangaiere. Ai sa vezi ce tezaur ne scoate la iveala aceasta ascultare. Sa nu-mi spuna cineva: „Inainte de explicarea lor nu le pot cunoaste puterea, caci chiar inainte de talmacire, ascultarea lor ii face intelesi de oricine”.Asa s-a intamplat si cu mine.Am intrat intr-un univers spiritual care ma facuse atat de curios de a-l L cunoaste pe Dumnezeu incat toata necredinta mea cazuse fara sa-mi dau seama.In sufletul meu gol si pustiu se nascuse o sete dupa ceva ce inca nu puteam sa-mi dau seama.Ceea ce m-a impresionat profund era ca David dupa ce a pacatuit a primit de la Dumnezeu iertare de pacate si ca aceasta iertare i-a confirmat-o Dumnezeu in cugetul lui.Atunci am vazut ca pacatul este ceva grav si ca viata nu se poate pune in randuiala daca nu ai trecutul curat.
  Il vedeam pe David psalmistul constient ca este supus greselii,si ca cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor.  Sugestiv in acest sens este psalmul 50 unde psalmistul isi recunoaste pacatul grav savarsit, dar este increzator in bunatatea lui Dumnezeu: „Caci imi cunosc faradelegea si pacatul meu este pururea inaintea mea. Dar Tu care cunosti adevarul, arata-mi tainele intelepciunii Tale. Stropeste-ma cu isop si ma voi curati. Spala-ma si mai vartos decat zapada ma voi albi, Intoarce-Ti fata Ta de la pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le”.
In clipe de grea incercare, cand necazurile pentru pacate i-au coplesit sufletul, psalmistul cere usurare simtindu-se istovit de suferinta. Ridicarea din adancul necazurilor este ceruta si cu scopul de a se invrednici din nou de posibilitatea de a-L preamari pe Dumnezeu: „S-a umplut sufletul meu de rautati si viata mea s-a apropiat de iad. Socotit am fost cu cei ce se coboara in groapa; ajuns-am ca un om neajutorat, lasat intre cei morti. Dar, oare se vor cunoaste intru intuneric minunile Tale si dreptatea Ta in pamant uitat? Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu si intorci fata Ta de la mine?” (Ps. 87, 3, 4, 13, 15).
El stie ca iertarea pacatelor poate fi adusa numai de o cainta sincera. De aceea, infatiseaza inaintea lui Dumnezeu cainta Sa si staruie sa nu fie trecut cu vederea, pentru ca se intoarce cu deplina nadejde si cu smerenie: „Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma, sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamiia inaintea Ta. Caci catre Tine, Doamne, Doamne, am ridicat ochii mei, spre Tine am nadajduit sa nu iei sufletul meu” (Ps. 140, 1, 2, 8). „Strigat-am catre Tine Doamne, zis-am: Tu esti nadejdea mea, partea mea esti in pamantul celor vii. Ia aminte la rugaciunea mea ca m-am smerit foarte” (Ps. 141, 5).
Pentru,ca pocainta sa fie eficienta, psalmistul solicita ca insusi Dumnezeu sa-i vina in ajutor, oprindu-l de la rau: „Pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele. Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele” (Ps. 140, 3-4).
 De atunci as putea spune ca a inceput procesul pocaintei mele.
  Vazand viata celor din manastire am fost tare dezgustat ca nu vedeam in cei ce ne conduceau o viata schimbata,indreptata dupa Cuvantul lui Dumnezeu.Pacate mari se ascundeau sub sutana celor ce ,,purtau chipul ingeresc,,a celor care depusesera juramintele sau voturile monahale.Pe cei simpli,pe novici, nu-i judecam fiindca erau niste napastuiti ai sortii ca si mine oameni care-si cautau linistea intr-o chilie de manastire dar pe stareti si episcopi nu-i puteam intelege.Circula o vorba prin manastire ca daca te atingi de masa altarului orice pacat este curatit fiindca locul in care stai este sfant.Si daca locul este sfant atunci locul sfinteste omul…
  In jurnalul meu am inceput sa scriu un capitol intitulat,,Viata monahala din ziua de azi,,in care scrisesem ce mari pacate se intamplau in manastire si cum in aceste locuri sunt aceleasi stari si fapte ca in lumea de dincolo de ziduri.
  Imi era frica sa nu fiu corupt de cineva si astfel am plecat la o alta manastire si apoi la alta cautand un loc in care se poate trai frumos si discuta despre lucruri spirituale care acum ma preocupau.Am ramas uimit sa constat ca preocuparea de capatai a a manastirilor erau constructiile,afacerile,obligatia de a merge la slujbe in mod formal iar nu imparatsirea adevarurilor lui Dumnezeu.Nu se tinea in manastire niciodata un studiu bazat pe Biblie si in majoritatea manastirilor bibliotecile lipseau cu desavarsire.Biblia nu se studia niciodata.
  In aceasta atmosfera am inceput sa-l caut pe Dumnezeu,sa vad daca El este si sa strig exista.Apoi daca exista sa-mi ofere si mie binecuvantarile Lui.
  La ultima manastire in care am stat mi se spunea,,sfantul Daniel de la Constanta,,fiindca imparteam tot ce aveam cu saracii dorind sa-l impresionez cu ceva pe Dumnezeu si sa fac fapte bune pentru iertarea pacatelor.
  Odata am fost plecat la o femeie saraca din satul Roseti sa o ajut la refacerea unui zid care i se surpase si era in pragul ierni.Fiind plecat din manastire staretul mi-a umblat prin lucrurile personale si uitandu-se in jurnalul meu a vazut ca erau unele insemnari despre persoana sa.Asa de tare s-a suparat incat la intoarcerea mea mi-a spus sa plec din mijlocul lor fiindca eu nu sunt unul de-al lor.
  Suparat am plecat din manastire repetandu-mi continuu cuvintele staretului,,ca eu nu sunt de-al lor,,Am fost gazduit la un prieten pentru o vreme.Aici am  primit vestea ca staretul ma acuza de furt.fapta pentru care am fost alungat  din manastire, justificind astfel lipsa mea  de la manastire cu o minciuna.Adevarul insa era altul si anume acela ca ii descoperisem partea intunecata din viata lui.
  M-am suparat asa de tare incat m-am revoltat impotriva lui Dumnezeu zicandu-mi cat de orb poate sa fie la dorinta mea de a ma indrepta si de a-L cauta ,cum nu apreciaza stradaniile mele lasandu-l pe staret sa ma denigreze in felul acesta.Chiar nu-l intelegeam deloc pe Dumnezeu.
   Pe fondul acestei suparari dusmanul tuturor oamenilor satana mi-a strecurat in minte solutia finala la viata si problemele mele.Am inceput astfel sa ma gandesc la sinucidere,sa-mi iau viata fiindca nu mai aveam nici o speranta de la nimeni,nici chiar de la Dumnezeu.Daca tot ma voi omora ma gandeam sa o fac in manastire ca sa fie o palma pentru toate manastirile din tara lasand un bilet de adio in care sa prezint starea manastirilor si motivele sinucideri mele.
  M-am dus la farmacia veterinara cumparand otrava de sobolani,apoi de la alimentara o sticla de apa minerala,si de la farmacia umana o siringa cu care sa-mi injectez otrava in vena si sa mor.Directia mi-am luat-o spre manastirea Dervent cunoscandu-i pe cativa vietuitori de acolo.
  Dupa un drum de 40 km strabatuti pe jos,am ajuns in orele serii la manastire si fiindca ma cunosteam cu portarul am primit imediat o camera de gazduire.Era ultima camera imi ziceam eu in care imi voi trai ultimele momente ale vietii mele.Eram obosit,suparat dar si hotarat sa-mi duc la capat gandul de sinucidere.
  Pe patul chiliei era insa o carte care mi-a atras atentia prin titlul ei,,Din inchisoare in Imparatia lui Dumnezeu,,scrisa de Eugen Burghelea.Uitandu-ma la ea mi-am zis hai sa citesc putin din ea si apoi imi voi duce planul la indeplinire.Asa de mult m-a captivat aceasta carte prin ceea ce scria in ea,prin stilul ei frumos dar si prin realismul ei incat nu mi-am dat seama cum trecuse timpul.
  Cartea era scrisa de unul care a stat la inchisoare peste 16 ani si cum din celula inchisori l-a scos Samariteanul milostiv care se apleaca spre orice om indiferent in ce groapa s-ar afla el. In aceasta carte am descoperit un Isus,Fiu de Dumnezeu,caruia ii pasa de problemele noastre si care ne iubeste mai mult decat toti oamenii religiosi laolalta oricum s-ar numi ei.
   In contrast cu Domnul Isus era scris in aceea carte ca doar satana este acela care vrea sa-ti iei viata,ca el te impinge sa te sinucizi,ca el este dusmanul vietii si te-ar vrea mai bine in mormant decat sa te intalnesti vreodata cu Dumnezeu.
  Citind fila dupa fila, parca uitasem de ce am venit la manastire si parca in sufletul meu rasarise o speranta de salvare.Salvarea data prin Isus Hristos.Imi trecea prin minte intrebarea ca asa cum  in celula unei inchisori un om a putut sa se bucure de atata dragoste din partea lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, oare eu care m-am nevoit atatia ani prin manastiri in post si rugaciune dorind sa-mi indrept viata de ce n-as putea beneficia  de aceeasi iubire.Mi-am dorit atunci sa plec  urmatoarea dimineata si sa ma intalnesc cu acest om.Din paginile cartii descoperisem ca era membru al Bisericii Baptiste Golgota din Galati si ca locuia in acel oras.
  A doua zi dimineata fara sa mai stau mult pe ganduri am plecat spre Galati cu o adresa a unei biserici in buzunar dar si cu o speranta.La biserica l- am intalnit pe pastorul Ghita Ovidiu care mi-a spus ca intr-adevar autorul cartii este membru al bisericii pe care el o pastoreste numai ca ar fii o mare minune ca el sa fie pe acasa.L-a sunat la telefon si minunea s-a intamplat.Eugen Burghelea era acasa,A venit pana la biserica calare pe o bicicleta,intr-un costum de treining si m-am mirat.Eu credeam ca un autor de carti trebuie sa conduca o masina scumpa, ca trebuie sa fie imbracat la costum si altele de genul acesta.
 Am mers cu el acasa,la apartamentul lui si dupa multe ore de discutii el mi-a spus urmatoarele -acum dupa ce m-ai cunoscut pe mine n-ai vrea sa-l cunosti pe Cel ce m-a mantuit pe mine si anume pe Domnul nostru Isus Hristos?
  Felul in care imi vorbise ma convinsese asa de mult de puterea Domnului Isus de a transforma vieti incat intr-o rugaciune cu lacrimi in ochi l-am primit pe Domnul Isus ca Domnul si Stapanul vietii mele.Acum aveam incredere ca exista posibilitatea unei schimbari a vietii si ca aceasta se poate face prin Domnul Isus Hristos.Cat de gresit am crezut eu ca undeva intr-o manastire se poate schimba ceva in viata unui om.Cat de amagiti sunt oamenii care stau acolo intre niste ziduri crezand ca izolarea de lume,asceza si mistica,autoflagelarile,munca pana la epuizare,ascultarea de staret ii pot aduce omului adevarata viata.
 Prima marturie publica a predarii mele am facut-o in adunarea Oastea Domnului din Braila,legamantul in Biserica Baptista Golgota din Galati iar botezul in Biserica Penticostala din Piatra Neamt.
   Acum de cand il am pe Domnul Isus in viata mea experimentez adevarata viata spirituala care nu poate incepe din alta parte decat de la crucea din dealul Golgotei.La cruce am descoperit un Fiu de Dumnezeu care si-a dat viata pentru pacatele mele si care prin sangele Lui m-a curatit de orice pacat si care de acum ma ajuta sa traiesc o viata noua, o adevarata relatie cu Tatal care a facut cerurile si pamantul.In El am descoperit neprihanirea,calea spre Tatal,adevarul si viata.
  Acum sunt ordinat diacon din anul 2010 de catre pastori penticostali Liviu Axinte si Petrica Pastravanu din Piatra Neamt ca urmare a eficientei in lucrarea incredintata in orasul Roznov judetul Neamt,o adunare pe care am luat-o de la cativa membri si acum suntem 80 de suflete.
  M-am casatorit in anul 2006 cu Andrea o fata crescuta in familie de penticostali din zona N eamtului si pana in prezent avem doi copii.
   In anul 2005 am fost invitat la Institutul Biblic Precept Ministries-Surduc de catre fratele Daniel-Cristian Florea,fost preot ortodox sa ne cunoastem si sa studiem Biblia impreuna.Acolo au mai venit si alti colegi care au fost preoti si calugari in biserica ortodoxa si care s-au convertit si impreuna am luat hotararea infiintari unei asociatii a preotilor convertiti.
  Incepand cu anul 2010 sunt membru in Asociatia preotilor convertiti Saul din Tars si impreuna cu toti cei din asociatie misionam in tara mergand prin sate sau orase,doi cate doi si propovaduind evanghelia imparatiei cerurilor.
 Astazi suntem multi preoti si calugari convertiti in intreaga lume.Avem relatii de partasie frateasca cu Asociatia preotilor convertiti din America- majoritatea lor fosti preoti catolici dar si cu cei din Rusia cu Biserica Ortodoxa Reformata formata din preoti convertiti.
  Moto-ul vietii mele se afla in Filipeni 4- 13,,Pot totul in Hristos care ma intareste,,

Read Full Post »


CRISTIAN FLOREA -REVISTA       

IMG

2 Scriptură sau tradiţie

Dragi cititori,

Noi românii suntem în criză economică de peste 15 ani, odată cu venirea democraţiei, şi avem sentimentul că această criză nu se va mai termina niciodată. De fapt ne-am obişnuit cu ea. Cred că noi românii nici nu am şti cum să trăim fără criză.

În anul acesta 2009 cuvântul „criză” ne este prezentat în toate situaţiile vieţii noastre. Şi ca să fiu şi eu în pas cu „criza” doresc să o abordez însă dintr-un alt punct de vedere.

Criza spirituală şi morală

Se face oare vinovat cineva de criza în care ne aflăm sau şi din acest punct de vedere este ceva normal pentru noi, românii.

Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier sau victimă. Mândria omului e de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când nu are cu ce-şi ascunde lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ale unor sisteme de gândire. Suntem robi ale unor concepţii care ne-au fost imprimate în minte încă din copilărie, fără voia noastră. Suntem victime ale unor procese de spălare a creierului şi de brutală şi insidioasă îndoctrinare.

Se cere inteligenţă, imaginaţie şi curaj ca să scapi dintr-o închi­soare sau să fugi dintr-oţarăajunsă sub despotism. Este însă mult, mult mai greu să te eliberezi de ideile care ţi-au fost imprimate sistematic în gândire şi care ţi-au devenit o a doua natură.

Există o serie întreagă de noţi­uni care ne-au fost imprimate în gândire, şi le luăm totdeauna de la sine înţelese, fără să ne treacă mă­car o dată prin gând că am putea, sau că ar trebui, să le contestăm valabilitatea.

Începând cu secolul IV al erei noastre problema cea mare a fost aceea, că împăraţii Bizanţului în­cepând de la Constantin cel Mare şi-au dorit să o creştineze păgânis­mul. Efectul a fost cu totul altul, s-a păgânizat creştinismul.

Biserica devine de acum dicta­torială şi totalitaristă, bucurându-se de ajutorul statului, impunând cu forţa creştinismul şi într-o altă fază compromiţându-şi mesajul, dând mâna cu filosofiile păgâne şi învăţăturile religioase babiloniene. Astfel, biserica creştină în loc să fie motorul dezvoltării spirituale al in­divizilor şi al naţiunilor, a devenit o frână în calea acestei dezvoltări.

În creştinism astfel, s-au intro­dus învăţături păgâne care încetul cu încetul au fost „încreştinate” sau „sfinţite” de biserică. Acum se in­troduce „Cultul Maicii Domnului”, „Cultul icoanelor”, „Cultul crucii” şi o serie de alte învăţături. Perioa­da în care Biserica a avut puterea absolută asupra conştiinţelor a ră­mas în istorie sub numele de ,,Evul Mediu întunecat”.

Reacţiile societăţii medievale la această situaţie au fost virulente şi s-au manifestat pe două direcţii. Prima reacţie a fost un atac total asupra învăţăturilor propovăduite de Biserică şi asupra religiei, în general şi înlocuirea ei cu o con­cepţie ateistă despre lume şi viaţă, numită pe rând umanism, ilumi­nism, raţionalism şi pozitivism, cale adoptată în special de Franţa. A doua reacţie a fost reforma bise­ricii, adică aruncarea peste bord a acelor forme ale religiei creştine care erau aberaţii omeneşti adău­gate în cursul secolelor şi întoarce­rea la creştinismul originar, biblic. Calea aceasta a fost urmată de An­glia, Suedia, Norvegia, Danemarca şi parţial de Olanda,Germaniaşi Elveţia.

Datorită faptului că Reforma, nu a pătruns în nici una din ţări­le Europei de Răsărit, românii nu i-au înţeles niciodată esenţa sau valoarea. Esenţa Reformei este re­întoarcerea la Biblie şi acceptarea acesteia ca singura sursă de îndru­mare spirituală şi de formare a unei concepţii despre lume şi viaţă.

Peste noi însă, a trecut ateismul sub forma politică a comunismului. Partidul comunist, introducând o economie central planificată, avea nevoie de o societate în care oa­menii trebuiau să fie supuşi orbeş­te şi în exclusivitate partidului şi care executau cu fidelitate ordinele acestuia. Partidul a ajuns la conclu­zia corectă că numai o mentalitate ateistă este dispusă spre o aseme­nea robotizare. Astfel s-a procedat la „reeducarea” maselor, prin care se urmărea producerea unui om nou, cu un nou tip de gândire.

În toată această perioadă cre­dinţa noastră românească s-a mai ţinut din inerţia tradiţiei, datorită ataşamentului nostru de obiceiul şi de datina bătrânilor cât şi a com­promisurilor făcute de ierarhie, faţă de organele de stat.

De ceva ani ne-am eliberat de comunism printr-o revoluţie de stradă sau lovitură de palat. În ciuda acestui fapt comunismul a rămas cu tarele lui în caracterul poporului nostru şi încă nu suntem eliberaţi de el; în acelaşi timp s-a păstrat tradiţia bisericească. De ce are astăzi nevoie românul şi naţi­unea română? De o nouă revolu­ţie? Sau de o adevărată naştere din nou?

Pentru o adevărată renaştere avem nevoie de o întoarcere la Sfânta Scriptură. Atunci ne vom elibera cu adevărat de comunism dar şi de tradiţie. Avem libertate, ne mai trebuie doar voinţă.

Din păcate, astăzi închinarea tradiţională ne ţine departe de du­hul credinţei creştine, de viaţa cea nouă. Aceasta menţine confuzia şi în consecinţă criza noastră spi­rituală şi morală. Dacă nu putem face nimic în faţa crizei mondiale, în dreptul nostru dar şi al semeni­lor noştri avem soluţia: vă chemăm astăzi dragi români la o Reformă a sufletului românesc.

Editând materiale de genul celui de faţă, venim în ajutorul credin­cioşilor ortodocşi români făcându-i să înţeleagă că tradiţia nu are nici o legătura cu Sfânta Scriptură.

Aceasta nu este lucrarea mea, eu doar o coordonez, este lucrarea noastră a tuturor.

Pe toţi cei care aţi fost eliberaţi de tradiţie, vă chem să vă alăturaţi lucrării pe care o desfăşor, spriji­nindu-mă.

Pentru mai multe informaţii puteţi să mă contactaţi la telefon: 0723 668 602; 0256 350 257

Cont bancar: RO57 CARP 0361 0022 1320 RO01

Banca Comerciala Carpatica – Sucursala Lugoj, jud. Timiş

Cu respect,

Redactor

Florea Daniel Cristian – pastor

Ex preot ortodox

Bibliografie:

Aurelian Ştefan-Chibici „Creştinis­mul şi Scripturile”

Iosif Ton „Credinţa adevărată”

Florea Cristian Daniel 3

M-am născut în oraşul Aiud, jud. Alba în luna decembrie a anului 1974, într-o familie de credincioşi ortodocşi. Familia era una de stare medie. Îl ţin minte pe tata, cum se punea în primul rând în biserică, toc­mai pentru a nu fi deranjat de oa­meni şi cum pe noi ne punea în faţa lui. Mama stătea în rândul femeilor şi ne privea cu dragoste fiind foarte mândră cu noi, copii ei. Fraţii mei mai mari, Marcel şi Mircea mă pu­neau între ei şi-mi făceau tot felul de şicane, la care eu mă apucam de plâns. Prin deasa noastră participare la biserică, ne cunosteau preoţii slu­jitori şi oamenii care participau cu regularitate la Sfânta Biserică, şi am început să învăţ fără să-mi dau sea­ma textul unor cântări uşoare cum ar fi: Sfinte Dumnezeule… Hristos a înviat din morţi… În Iordan botezân­du-te… şi multe altele. Acasă conti­nuam să ne rugăm şi să cântăm aces­te cântări pe care le ştiam. Seara, tata ne punea pe toţi în genunchi şi spuneam rugăciunea “Tatăl nostru.” Aceste practici ale familiei, aveau să mă influenţeze în tot restul vieţii. Gesturi simple, dar pline de semnifica­ţii, gesturi cu valoare. Anul 1989 a fost unul de răscruce atât în viaţa ţă­rii, cât şi a familiei noastre. În vara acelui an, fratele meu Marcel, s-a îmbolnăvit grav de un cancer osos, şi timp de un an a dus această boală în trupul lui. Echilibrul familiei s-a rupt şi nu aveam nici un resort spiritual sau moral pentru depăşirea momen­telor prin care treceau părinţii mei. Tata s-a refugiat în băutură, mama pe drumurile grele ale spitalelor din Cluj. Pe atunci, eu aveam 14 spre 15 ani. Tot în acest an, 89’, Ceauşescu a căzut prin sângeroasa revoltă popu­lară, şi în sufletul meu sufeream ală­turi de cei ce şi-au pierdut părinţii sau copiii. La adunarea populară care a avut loc în Aiud, am participat şi eu împreună cu fratele meu, Mircea. Eram în primul rând, fluturam stea­gul României şi al libertăţii, acela cu gaura în el, când un tanc în viteză a trecut pe lângă noi, şi era să ne spul­bere trupurile noastre de copii. Atunci am văzut prima dată moartea cu ochii. Apoi aveam să o mai văd şi în alte împrejurări. Sufletul meu era în acele zile plin de durere. Mă uitam la fratele meu Marcel care se stingea pe zi ce trece şi la cei ce au murit în Revoluţie. Cei rămaşi strigau în acele zile: “Dumnezeu este cu noi!” şi “Există Dumnezeu!”. Atunci mi-am ridicat ochii spre cer, L-am căutat pe Dumnezeul în care familia mea cre­dea şi în care credea poporul meu român. L-am întrebat de ce este atâ­ta suferinţă în familia noastră şi înţaranoastră. De ce suferinţa aceas­ta? De ce? În acele zile suferinţa fa­miliei mele se împletea cu suferinţa poporului meu. Ridicarea mea din pulberea amară era intim legată cu ridicarea poporului meu la o nouă viaţă. Parcă trăiesc astăzi când scriu, acele clipe când poporul român cu mic, cu mare la toate sărbătorile ve­nea la slujbe în biserici şi acolo eram prezent şi eu. Rugăciunile lui erau şi rugăciunile mele. Am început să ne ridicăm ochii spre cer împreună. Acasă stăteam ore în şir cu prima mea carte de rugăciuni în mână iar apoi în genunchi şi mă rugam lui Dumnezeu, Maicii Sfinte, Sfinţilor, să intervină în viaţa noastră în care îm­pleteam amarul cu nădejdea, lipsuri­le cu speranţa, necredinţa cu credin­

FAM. FLOREA 29 IULIE 1979 4 Scriptură sau tradiţie

ţa, dar nici unul nu o făcea. Zilele se scurgeau şi de la o vreme am obser­vat că zâmbetul şi voia bună care mă caracterizau au dispărut. Atunci mi-am dat seama că mă maturizasem înainte de vreme. Umblam mult în aceea perioadă la mănăstirea cea mai apropiată de noi, la Rimet, du­când cu mine pomelnice şi întorcân­du-mă cu speranţe de mai bine. Stă­team la Rimet la multe Liturghii, la multe sfinte masluri. În primavara lui ‘90 fratele meu a murit şi odată cu el şi familia mea. Doar noi, copiii, mai purtam speranţa reveniri: Au fost zile grele pentru mine, şi tot timpul ochii mei erau plini de lacrimi pentru fratele meu. Îmi ridicam ochii cu la­crimi spre Dumnezeul despre care auzisem că este grabnic ajutător în vremuri de nevoie. Mă uitam spre cer, dar cerul era mut la strigătele mele. Nici cu Liturghii, nici cu masluri, nici cu acatiste către Maica Sfintă, cu nimic n-am putut să-L îmbunăm pe Dumnezeu. În vara lui ‘90 m-am ală­turat corului Bisericii de pe Simion Bărnuţiu, unde slujea protopopul To­cănel Ioan şi pe care bunica mea îl lăuda foarte mult pentru felul în care ţinea predicile. Eram nelipsit de la slujbe, de la repetiţile corului şi de la orice pelerinaj pe care îl organiza bi­serica pe la mănăstiri. În anul 1990 am plecat cu corul în Moldova la mă­năstiri şi atunci am descoperit fru­museţea Ortodoxiei, exprimată în picturile din şi de pe mănăstiri, în bi­sericiile construite în frumosul stil moldovenesc şi în cântările ce le au­zeam la strană, fie cântate de călugă­ri, fie de călugăriţe. Auzeam de la ghid despre ctitori, acei oameni care fuseseră mari domni şi mari boieri ai ţării noastre şi despre vremurile în care aceştia au ridicat bisericile. Mi-a plăcut totul, şi mi-am făcut o înaltă părere despre biserica noastră stră­moşească. O, ce bucurie că fac parte din acest popor şi dintr-o aşa biseri­că, care are mulţi credincioşi de rând, mulţi călugări, multe slujbe sfinte şi preoţi slujitori îmbrăcaţi în haine au­rite. Întors acasă m-am ataşat şi mai mult de sfânta biserică, convins că în cântările şi învăţătura ei stă undeva ascuns Dumnezeu, din aflarea căruia eu mi-am făcut un crez în viaţă. Do­ream măcar să-L văd şi apoi să-L în­treb de ce l-a luat pe fratele meu. Doream să aflu că este, deoarece despre El se vorbea numai în taină, niciodată pe faţă. Era un Dumnezeu nepătruns, greu accesibil pentru mu­ritorii de rând. La vârsta de 16 ani mi-am cumpărat primele trei cărţi care aveau să-mi înrâurească adoles­cenţa, şi mai apoi viaţa. Aceste cărţi sunt: Patericul Egiptean, Psaltirea şi Sfânta Scriptură. O aşa mare influen­ţă au avut aceste cărţi pentru lumea mea spirituală, încât nu le voi putea uita vreodată. Prima din cele trei cărţi citite a fost Patericul Egiptean. Era o carte practică în care citeam despre vieţile diferiţilor sfinţi, pe care îi veneram în biserică, la sfintele slujbe, drumul lor sinuos, plin de chi­nuri, de lacrimi, de suferinţă pentru un singur gând, de a se întâlni cu Dumnezeu şi de a fi ca Dumnezeu. Era un tablou a luptelor nevăzute, al luptei directe cu forţele răului, cu propriile patimi, slăbiciuni şi dorinţe carnale. Puţini dintre ei însă au biruit şi au ajuns la o treaptă de iluminare şi cunoaştere a lui Dumnezeu. Toţi doreau să ajungă la îndumnezeire. Hrănindu-mă cu astfel de lecturi, m-am hotarât să urmez o astfel de cale. În rugăciunile mele zilnice folo­seam Psaltirea, citind pe nerăsuflate psalmi de ordinul zecilor. Aceste ru­găciuni lungi erau pentru mine latura mistică a vieţii. Alături de aceste lec­turi care îmi susţineau viaţa spiritua­lă, mai era şi Sfânta Scriptură, o carte foarte puţin recomandată de părinţii bisericii. Într-o zi l-am întrebat pe pă­rintele Emil, parohul cartierului meu, de unde ar trebui să încep citirea Scripturii, iar sfinţia sa mi-a dat ca sfat să încep citirea Scripturii de la cărţile poetice. Eu de fapt citeam Psaltirea în programul meu de rugă­ciune zilnică, dar acum am început să o citesc ca pe o lectura biblică, lec­tură din care urma să-mi iau învăţă­tura pentru viaţă. Când am făcut aceasta, în Psalmul 1 vers. 1, am vă­zut următoarea afirmaţie: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor”. Uitându-mă atent mi-a plăcut că se vorbeşte despre Fe­ricire, eu fiind tocmai la vârsta în care îmi puneam întrebări despre fericire. Căutam fericirea ca pe ceva fără de care viaţa ar fi fără rost, ar fi goală de orice conţinut. Dar exista ea? Poate omul să fie fericit? Poate ea să fie o stare permanentă a omului, este re­ală sau e numai o idee care nu pote fi experimentată niciodată? Voi pu­tea să o simt vreodată şi să spun că este? Dacă fericirea există, de ce nu a venit şi în casa noastră de oameni credincioşi şi de ce atât de mulţi oa­meni sunt nefericiţi în poporul meu român? Erau întrebări pe care le fră­mântam zilnic. La început nu puteam să pricep înţelesul acestui verset: ,,Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor” însă mai târ­ziu, folosindu-mi logica, mi-am dat seama că era simplu, şi că va fi fericit cel ce va umbla în sfatul credincioşi­lor. M-am uitat la mine şi mi-am zis: “eu deja umblu în sfatul credincioşi­lor şi cu toate acestea nu sunt fericit, părinţii mei la fel, cunoscuţii mei le fel, toţi pe care îi cunosc spun că sunt credincioşi, şi nici unul nu spune că este fericit. Ce se întâmplă oare în lumea noastră? Ori noi nu mai sun­tem credincioşi, ori psalmistul David greşeşte. Dar cum să nu fim credin­cioşi noi, poporul român, cu aşa mă­năstiri, aşa tradiţii şi obiceiuri vestite în toată lumea?” Am început să mă întreb dacă, chiar trebuie ca un cre­dincios să fie fericit. Este oare vreo legătură între credinţă şi fericire? Eu nu prea văd în viaţa reală şi nimeni nu vorbeşte despre aceasta. Mă gân­deam atunci dacă psalmistul David spune adevărul. Sau toţi credincioşii din vechime au fost nefericiţi aşa ca şi noi? Pe vremea aceea auzeam că mai există în oraş la noi grupări creş­tine, la care în batjocură le spuneam pocăiţi. Să fie oare aceştia? Ei să fie fericiţii? O nu! Nici vorbă de aşa ceva! Acei oameni, care o nesoco­tesc pe Maica Domnului, nesocotesc Sfânta cruce, ne nesocotesc pe noi, Florea Cristian Daniel 5

cei mulţi. Despre ei auzeam vorbe şi mai urâte, cum că ar fi duşmanii po­porului român şi că încearcă să ne aducă o învăţătură importată din America, şi prin aceasta vor să ne strice rânduielile noastre, obiceiurile şi tradiţiile moştenite din moşi stră­moşi… Fiind o fire ascultătoare, după ce am terminat de citit cartea Psal­milor, am început să citesc o altă car­te poetică numită Înţelepciunea lui Solomon. M-am minunat de înţelep­ciunea acestui om vestit când am ci­tit relatarea cu femeile ce născuseră una lângă alta, şi cum uneia îi murise copilul, şi după relatarea situaţiei, Solomon afla adevărul apelând la în­ţelepciune. Pe loc mi-am dorit că şi eu în timp să am parte de o astfel de înţelepciune. În jurul meu erau mulţi oameni neînţelepţi, care nu aveau soluţii la situaţiile cu care se confrun­tau, şi mi-am dorit ca eu să nu fiu ca ei. Puţin mai încolo aveam să aflu că înţelepciunea costă mult; trebuie să renunţi la slava care ţi-o vor da oa­menii şi la bogăţiile lumii acesteia. Solomon îi cere lui Dumnezeu numai înţelepciune, considerând că altceva de pe pământul acesta nu are o va­loare mai mare. Mai ţin minte şi as­tăzi cum am îngenunchiat în faţa Icoanei Mântuitorului Iisus Hristos şi L-am rugat ca atunci când voi fi mare să-mi dea şi mie înţelepciune. I-am spus ca şi Solomon că nu-mi trebuie nimic din ce este pe pamânt, decât înţelepciunea sfântă care vine din cer. Mă desfătam citind şi recitind această carte. Ca un om care ştiam să fac ascultare de părintele meu, am început să citesc încă o carte po­etică numită cartea Proverbelor. Acolo am găsit mii de sfaturi minu­nate şi înţelepte şi am aflat cum poa­te să-şi ducă un tânăr viaţa într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu dar şi înaintea semenilor săi. Toată adolescenţa am citit în această car­te. Proverbele… au avut o mare înrâ­urire asupra mea. Am început să ci­tesc şi în Evanghelii, însă la început m-a cuprins o mare frică, deoarece noi, poporul de rând, nu aveam voie să citim în ele, deoarece sunt cărţi greu de citit şi s-ar putea să ne rătă­cim interpretându-le greşit. Ne spu­nea părintele că sunt puţini preoţii aceia care pot interpreta Scriptura, că îi poţi număra pe degete. Eu to­tuşi având acasă Scriptura am înce­put să citesc în ea, nimeni nu mă pu­tea opri să caut ceea ce-mi doream, o întâlnire reală cu Dumnezeu. Mi-am luat însă o precauţie împotriva unei eventuale rătăciri; hotarârea de a nu acţiona în vre-un fel sau orice idee mi s-ar naşte să o spun părinţi­lor bisericii. Eu căutam să mă întâl­nesc cu Dumnezeu şi ştiam că nu Îl voi găsi pe o cale greşită şi eram tare atent la aspectul acesta ca să nu gre­şesc. Într-una din Evanghelii, la Ioan, am citit despre întâlnirea secretă ce a avut-o Nicodim cu Domnul Iisus. M-a surprins relatarea şi la modul cel mai natural m-am întrebat dacă eu sunt născut din nou. Dacă sunt de ce nu ştiu, iar dacă nu sunt de ce nu-mi vorbeşte nimeni despre subiectul aces­ta. Niciodată nu am auzit să se predi­ce despre subiectul acesta. Mă inte­resa. Priveam învăţătura aceasta cu maximă seriozitate. Subiectul acesta îmi dezlega raspunsul la două între­bări, prima: unde este fratele meu dacă nu avut parte de o naştere din nou; şi a doua: cum voi merge eu în împărăţia lui D-zeu fără naştere. Do­resc să petrec o veşnicie din nou cu Dumnezeu în împărăţia Lui şi să cânt de bucurie că El există. Eram neliniş­tit de acum. Îmi puneam tot felul de întrebări. Cu cât mă afundam în citi­rea Scripturii, cu atât deveneam mai tulburat, deoarece nu era nimeni care să-mi de-a un sfat potrivit cu ceea ce eu aflam. Eu sunt cântăreţ, cunosc slujbele bisericii noastre, îmi ziceam, cunosc rânduielile noastre stămoşeşti, dar oare sunt sau nu sunt născut din apă şi duh? De ce oare preoţii nu vorbesc despre subiectul acesta? Când mă uitam în calendar, vedeam calendarul plin de sfinţi şi mă întrebam cum au putut ei deveni sfinţi. Oameni muritori ca şi mine şi eu nu pot. Ei cum au devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Acum se mai poate? Aş dori şi eu reţeta, fiindcă văd că a fi sfânt este sinonim cu a fi născut din nou şi a fi născut din nou cu a fi sfânt. Şi eu vreau sa fiu sfânt, născut din Dumnezeu. Oare noi oa­menii din epoca modernă mai putem deveni sfinţi? Mai putem să fim năs­cuţi din nou? Sfinţenia este numai pentru cei din societăţile primitive? Stăteam la slujbe cu răbdare, şi-mi doream să se termine odată ca să aud predica. Dar din păcate nu au­zeam nimic din ceea ce mă interesa. Când mai venea Prea Sfinţitul Andrei in vizite pastorale sau la hramul bise­ricii eram atent la ce vorbeşte şi chiar dacă avea predici bune, acestea nu răspundeau dorinţei sufletului meu. Mai târziu am ajuns să citesc şi în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost textul din 2 Corinteni despre Duhul Sfânt. Acolo am văzut că Duhul Sfint promis de către Domnul Iisus în Evanghelii adu­ce daruri în viaţa omului, şi că lucrea­ză roada sa cea bogată. Eram lămurit că de la Rusalii, Duhul Sfânt n-a mai plecat de pe pământ. Mi-am dorit să am parte măcar de un dar de la Du­hul Sfânt, la început gândindu-mă în mod firesc la bucuria ce ţi-o prileju­ieşte primirea unui dar oferit de cei ce te iubesc dar mai ales din partea lui Dumnezeu. Dacă mă bucur de un dar care se trece odată cu întrebuin­ţarea lui, cum va fi să am un dar de la Dumnezeu? Apoi m-am mai gândit că având parte de un dar sfânt voi putea să-mi ajut semenii mei, să pun umărul la ridicarea morală a poporu­lui român deoarece darurile sunt spre folosul altora. Mă simţeam che­mat să lucrez pentru poporul meu tocmai în această latură morală, fi­indcă eram convins că o regenerare morală este singura soluţie pentru o viaţă mai bună. Ceea ce totuşi mă debusola în dorinţa mea, era lipsa exemplului la oamenii din jur. Nu ve­deam nici un slujitor al bisericii care să aibă daruri, şi nici să vorbească despre ele. Cum se poate asta? Mă miram. Nu vedeam nici un prooroc, nici un evanghelist, nici un păstor. Oare ce se întâmplă în biserica noas­tră? Roada Duhului Sfânt iarăşi nu o 6 Scriptură sau tradiţie

prea vedeam între cei pe care îi cu­noşteam. Pacea Domnului nu prea era în sufletele oamenilor, bucuria sfântă şi ea lipsea, înfrânarea pofte­lor mai deloc. Oare ce se întâmpla cu noi cei din generaţia aceasta şi care facem parte din biserică? Eu totuşi în dreptul meu îmi doream să lucreze Duhul Sfânt în viaţa mea. Apropin­du-mă de sfârşitul lecturii Sfintei Scripturi, în cartea numită Apocalip­sa, am văzut că se prezintă în mod deosebit împărăţia lui Dumnezeu, şi că în ea vor locui doar cei îmbrăcaţi în haine albe, sau care şi-au spălat hainele lor în Sângele Mielului. Că acolo…. Şi am mai văzut că nimic ne­curat nu va moşteni împărăţia ceru­rilor. Nici fricoşii, nici hoţii… Atunci m-am speriat şi mi-am zis: “Doamne, pentru cine ai facut Tu această împă­răţie, că pentru noi, românii nu. Unul fură, altul înjură, altul curveşte. Dacă nimic necurat nu va moşteni împără­ţia cerurilor, noi degeaba mai avem credinţă, fiindcă toţi suntem necu­raţi. În anul 1993 am absolvit cursu­rile liceului “Avram Iancu’ din Aiud. Am ştiut că trebuie să-mi iau viaţa în propriile mele mâini, şi că de alege­rea ce o fac va depinde întreaga mea viaţă. Eram dornic să-L slujesc pe Dumnezeu, dar eram tare încurcat în mintea mea. Anul 1993 spre 1994 l-am petrecut făcând ceea ce ştiam, adică cântându-i lui Dumnezeu în ca­tedrala ortodoxă din Aiud oraşul meu natal cum puteam eu mai bine. În primavara lui “94 am început pre­gătirea pentru facultate pentru a de­veni un slujitor mult mai apropiat de Dumnezeu. Un slujitor peste care episcopul să-şi întindă mâinile şi poate prin harul sfinţirii să-L simt pe Dumnezeu. Am studiat Dogmatica, Istoria bisericii române şi universale, Noul şi Vechiul Testament, Limba şi literatura română, muzica împreună cu dicţia. Din toate acestea aveam să susţin examene. Am aflat multe din dogmatică despre Dumnezeu, m-am îndrăgostit de El, însă mi-am dat sea­ma că după studiul şi învăţarea între­gii cărţi doar îl iubeam pe Dumnezeu fără să mă întâlnesc cu El. Aceasta nu mă mulţumea de loc. Vara a fost tare fierbinte şi într-un sfârşit a venit tim­pul examenelor. Înainte cu două zile de examene m-am întâlnit cu părin­tele protopop Tocănel Ioan care mă încuraja şi mă îmbărbăta pentru exa­menul ce-mi stătea înainte. Probabil ştia ce o să întâmpin la Sibiu. La Sibiuîn oaza ortodoxiei ardelene mi-am găsit gazdă pe perioada examenelor care au durat două săptămâni. Cu cei de acasă ţineam legătura doar prin telefon. Mama era tare fericită că băiatul ei mai mic dorea să fie preot. La examene erau candidaţi din toată ţara, şi majoritatea venise­ră cu părinţii lor atât pentru a avea grijă de ei cât şi pentru a-i încuraja. Eu eram singur dar cu curaj şi sigur că voi reuşi. Pentru mine lozinca era ori totul ori nimic. Aveam deschis drumul meu spre absolut, de reu­şeam sau urma să mă cufund în ni­mic. În prima zi de examen m-am în­tâlnit însă cu nedreptatea, întâlnită şi în mediul eclesial. În faţa mea, un coleg de examen, copia cu cartea pe picioare. Când l-am văzut m-am ridi­cat imediat în picioare dorind să re­clam această nedreptate care mi se face, dar imediat o mâna mi-a apă­sat umărul, făcându-mi semn să tac din gură. Astăzi, acel supraveghetor este profesor al facultăţii de teologie din Sibiu. A fost mutat din clasă acel coleg, însă cred că şi în clasa cealaltă a copiat din nou. A doua zi o altă sur­priză. Undeva la câteva bănci de mine altcineva copia. Asta era prea de tot dar nu aveam ce să fac. Am înghiţit în sec ştiind că este un prote­jat al profesorilor supraveghetori. Dezgustător, dar acum nu mă mai gândeam decât la mine şi refuzam să mă lupt cu morile de vânt. M-am concentrat doar pe dorinţa mea de a intra. S-au scurs zilele de examen şi am plecat acasă. Peste o săptămână m-am reîntors la Sibiu să văd dacă am reuşit. Pe listă, când m-am uitat eram între primii care au reuşit. In­trasem cu bursă de merit. Eram par­că în al nouălea cer. M-am dus în ca­tedrală, m-am pus în genunchi şi i-am mulţumit lui Dumnezeu din toa­tă inima. Mama când a aflat vestea reuşitei mele era şi ea în al nouălea cer. Când o întrebau vecinii şi cunoş­tinţele ce am făcut la examen, mama prin ceea ce le răspundea avea senti­mentul acela de mândrie pe care un părinte îl trăieşte pentru reuşitele copiilor. În Octombrie am plecat de acasă la Sibiu, şi de atunci tot plecat am fost. Cheltuielile cele mai mari le faceam pe cărţi şi pe pelerinaje la mănăstiri oriunde în ţarăşi pe parti­ciparea la conferinţe în centrele stu­denţeşti ale ţării. Am străbătut în timpul studenţiei mele ţaraîn lung şi-n lat, fie cu trenul, fie cu maşinile de ocazie mergând să-i întreb pe pă­rinţii călugări despre cum este să tră­ieşti în fiecare zi credinţa noastră or­todoxă. Eram atent la felul lor de vieţuire şi la orice cuvânt care le ie­şea din gură. Au trecut doi ani de când eram student la Sibiu, mă îm­prietenisem cu colegii mai mari, aveam discuţii teologice asa cum le numeam noi, adică despre Dumne­zeu, despre viaţa în sfinţenie a sfinţi­lor părinţi, despre puterea slujbelor noastre, despre diferite minuni pe care le făcea Dumnezeu prin sfinţi, prin sfintele moaşte prin stropirea cu apă sfinţită etc. Discutam despre toate acestea dar nu ajungeam la miezul problemei niciodată. Profeso­rii noştri, erau preocupaţi de preda­rea cursurilor pentru a împlini pro­grama, şi nu intrau în discuţii care să privească viaţa noastră intimă de credinţă şi tot ce înseamnă ea. La materia de Noul Testament am fost tare atent dorind să primesc din Scripturi învăţătura de bază pentru viaţa mea. Dar nici la Noul Testament nu am aflat, deoarece orele erau pu­ţine iar profesorul venea foarte rar la cursuri fiindcă era tot timpul invitat la conferinţe. Nu am făcut niciodată un studiu biblic din care să ne luăm învăţătură pentru viaţa noastră, pen­tru familia ce doream să o înteme­iem în viitor şi pentru slujirea la care ne pregăteam. Sufletul meu era în­durerat. Eu m-am dus la facultate mai întâi pentru a-mi rezolva proble­mele sufletului şi mai apoi să mă Florea Cristian Daniel 7

pregătesc. Să mă pregătesc este ceva uşor şi important dar de o şi mai mare importanţă era să-L cunosc pe Dumnezeu şi dragostea Lui, îmi zi­ceam mereu. În anul al treilea al fa­cultăţii mi-a venit în minte un pro­verb românesc care suna în felul următor: “Teoria ca teoria, dar prac­tica ne omoară.” Cea mai des frec­ventată mănăstire a fost Frasinei din com. Muiereasca, jud. Vâlcea. Aveam acolo şi un părinte duhovnic numit Paisie, care după ce m-am spovedit la el, a început să-mi de-a canoane foarte aspre pentru îndreptarea mea, şi cu toate că eram hotarât să le ţin, când ajungeam la Institut sau acasă, nu puteam să le ţin până la capăt. Mă străduiam aşa de mult şi tot eram nemulţumit. Am ajuns în starea aceea în care mi-am dat sea­ma că prin puterile mele proprii ori­cât m-aş strădui tot nu pot ajunge la o linişte cerută de cugetul meu, la o siguranţă că păcatele mele sunt ier­tate. Prietenul meu de pelerinaj era Cristian Suceava din Târgu-Mureş. Se mai năştea acum o problemă: dacă aceasta este viaţa ce trebuie să o ducă creştinul, o viaţă în care să se chinuiască pentru a ajunge la sfinţe­nie, atunci este prea greu pentru oa­meni. Într-o societate a confortului, cine vrea să se chinuiască singur? În­tr-o lume a durerii, cine mai iubeşte chinul? După aceste gânduri am în­ceput să o las mai moale cu trăirea aceasta, dacă aşa stau lucrurile. După experienţa aceasta cu părinţii călugări eram tare descurajat. Nu mai înţelegeam nimic. Întrebarea care mă urmărea acum era aceasta: de ce credinţa noastră este aşa com­plicată? Noi oamenii am facut-o aşa, ori Dumnezeu? În anul al patrulea al facultăţii mi-am impus să uit ceea ce mă interesa, de fapt căutarea aceas­ta a mea mă obosea. În vacanţa din­tre anii 3 şi 4 m-am angajat cântareţ la o biserică de pe strada Mihai Vi­teazul dinSibiuşi în locul acela mi-am cunoscut viitoarea soţie. Era o fată parcă venită de pe un alt tărâm, de pe un tărâm al purităţii, al ginga­şiei şi al frumuseţii. Era ca o zână din poveştile frumoase. Am mai văzut eu fete, dar ca ea nici una. Pe loc m-am îndrăgostit, şi am făcut în si­nea mea o rugăciune personală îna­intea lui Dumnezeu, o rugăciune ieşi­tă din canoane zicând: “Doamne, aceasta ştiu că e soţia mea, Tu mi-ai pregătit-o pentru mine, e perechea mea şi Te rog, fă să fie a mea. Mulţu­mesc”. Tot anul al 4 lea am fost îm­preună şi apoi ne-am căsătorit. În momentele în care s-a construit în­tre noi o relaţie de prietenie şi mai apoi de dragoste, am avut un gând şi am zis: ”Dacă de la Dumnezeu n-am avut parte de iubire, ce îmi doresc pe acest pamânt e să mă iubească fata aceasta cu o iubire supremă, iar eu dacă nu-I pot da lui Dumnezeu toată iubirea mea, i-o voi da iubitei mele. Aştept totul de la mine şi de la ea, aşa cum aş fi asteptat de la Dumne­zeu. Pentru dragostea lui Dumnezeu aş fi fost hotarât să renunţ la iubirea unei femei, dar dacă n-a fost să mă întâlnesc cu El, acum îi dau totul acestei femei. Ea urmează să fie îm­plinirea “dragostei mele”. Tot în peri­oada aceasta mă străduiam să fiu punctual la cursuri şi la slujbele cape­lei noastre, să-mi realizez licenţa şi mi-au zburat din minte căutările spiri­tuale. În anul 1998 am absolvit studi­ile universitare. Vara aceea am ple­cat la satul de la munte pe care l-am primit spre păstorire în comuna Po­nor, sat Geogel. Când am ajuns acolo erau urzicile în curtea casei parohia­le cât un stat de om, iar în casă erau numai păianjeni, de la primauşăpână la ultima. Biserica arăta jalnic, însă mă impresiona mult pictura ei veche, de la anul 1700. Cimitirul foarte neîngrijit, şi vacile vecinilor păşteau în el. Peste morminte numai balegă. Casa am început să o reno­văm cum ştiam noi mai bine, profi­tând de vară. În cimitir erau mulţi pruni şi enoriaşii mă îndemnau să nu las prunele pe jos, ci să-mi fac un ca­zan de ţuică să am şi eu ţuica mea în casă, ca tot omul de la munte. Ziua căsătoriei noastre a fost o zi deosebi­tă la care şi astăzi mă gândesc cu drag. Au trecut de atunci ceva ani. Hirotonia ca preot am avut-o la mă­năstirea Rimeţ, jud Alba. A fost o zi sfântă crezând că L-am prins pe Dumnezeu de picior, şi că, în sfirşit, aveam acces la o înaltă treaptă de cunoaştere şi apropiere de El. Am fost înconjurat de toţi cei dragi ai mei, şi pentru fiecare a fost o zi spe­cială. Pentru soţia mea, era împlini­rea visului de a intra într-o altă fază a vieţii ei, aceea de a avea un bărbat care îşi câştigă pâinea singur, stăpân pe el şi a începe viaţa în doi acolo, la parohia de la munte, pe care am pri­mit-o. Acum aveam slujba mea, casa noastră, începeam viaţa noastră. So­ţia m-a văzut ca un om deosebit. Cre­dea că o să fiu altfel decât ceilalţi oa­meni muritori. Totul credea ea că se va desfăşura în viaţa noastră la mo­dul ideal.Pentru mama era ziua în care eforturile întreprinse în ultimii ani aveau să ia sfârşit, să-şi vadă visul cu ochii, cred că cel mai mare vis al vieţii ei. Toţi ceilalţi cunoscuţi ai mei, fie neamuri, fie apropiaţi s-au bucu­rat de această realizare a mea. Oa­meni de la munte, din satul Geogel, unde am primit parohia au venit să mă vadă, şi să mă ia la ei.

Biserica ortodoxă GEOGEL

De ziua Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril am oficiat prima slujbă în satul Geogel. Cu mine la slujbă a mai fost şi părintele călugăr Zaharia. Se vor­bea despre dumnealui că îl asculta Dumnezeu şi la multe rugăciuni a primit rezolvare. Doream să stau pe lângă un astfel de om, să învăţ cât mai multe. Oamenii îl respectau şi îl ascultau. După terminarea slujbei am venit acasă cu 3 saci de colaci şi cu 2 găleţi de vin. Satul avea “Cunu­8 Scriptură sau tradiţie

na anului”, un obicei prin care do­reau să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru roadele primite în cursul anu­lui şi atunci îmi dădeau pomelnice cu pomenirea viilor şi a morţilor. Alături de pomelnice aduceau parastas şi vin. Toţi aduceau din abundenţă fără zgârcenie. Acest obicei l-am apreciat foarte mult nu pentru abundenţa vi­nului şi a pâinii, ci pentru că oamenii doreau să fie pomeniţi înaintea lui Dumnezeu şi mă bucuram. Nu mă speria distanţa mare de oraşul AIUD, aprox. 50 km, distanţa mare între ca­sele arondate, viaţa lipsită de orice confort. Începea să mă lege de aceşti oameni, o adevarată dragoste spiri­tuală. Nu dupa multă vreme au venit ploile şi vânturile reci ale iernii. Ne-am luat lemne şi o iarnă întreagă ne-am chinuit cu o soba de tablă care se răcea imediat ce se stingea focul. Dormeam noaptea cu cajoacele în spate. Casa acum arăta altfel, era vă­ruită, aranjată împodobită cu multe prosoape şi obiecte ţărăneşti. Era ca un muzeu al satului. În biserică era un frig ca afară. Printre bârnele bise­ricii te uitai şi vedeai cum ninge. Mo­mentul cel mai greu îmi era când, la Sf.Liturghie trebuia să binecuvîntez, fiindcă nu-mi mai puteam îndoi de­getele, aşa îmi era mâna de îngheţa­tă. Pe sub veşminte purtam iţari groşi, flanele groase de lână şi câteo­dată chiar cojoc. Eram bine îmbracat. Ziua purtam hainele tradiţionale de la munte, iţari albi, cămaşă cu flori, cusută de soţioara mea, cojoc de lână şi cizme cu tureac până la ge­nunchi. Într-o noapte ne-am trezit cu o haită de lupi în spatele casei. Soţiei îi era tare frică, şi nici eu nu eram prea curajos. Primăvara a venit tare greu la munte, de abia pe la sfârşitul lui mai. Fiindcă aveam nevoie, mi-am cumpărat un cal cu care să mă duc la vizitez enoriaşi la diverse oca­zii, fie la o sfeştanie, fie la o înmor­mântare, fie la o pomană. Mi-am cumpărat un cal şi o iapă pe nume Florica. Era o lume a libertăţii. Acolo nu numai trupul îmi zburda liber ci şi sufletul. Anii petrecuţi în libertatea muntelui au fost anii visurilor matu­re. Acolo am avut timp pentru mine şi soţia mea şi să discutăm despre planurile de viitor. Mintea zbura în ce parte voia, şi când se îndepărta prea mult o chemam înapoi. În pri­măvara anului 1999 am început să mă ocup de nevoile gospodăreşti, deoarece eu trebuia să fiu primul gospodar al satului, să fiu un exem­plu pentru sat. Am început să-mi cumpăr oi pe care le-am dat cioba­nului din sat, capre pe care le ţineam pe acasă şi mergeam cu ele să le pasc pe dealurile din apropiere, porci, vacă şi cal. Chiar şi cinci stupi de albi­ne mi-am adus acasă. Doream să se­măn cu enoriaşii mei, să mă integrez în viaţa satului meu, să le cunosc greutăţile vieţii de fiecare zi, trăind chiar eu prin ele. Mergeam la târgu­rile din zonă, începeam să fiu cunos­cut de mulţi oameni de prin alte sate pentru ataşamentul meu, la neamul de la munte. Am descoperit o altă lume, cu alte legături între oameni, alte schimburi comerciale între ei, şi alte tradiţii decât ale oamenilor de la câmpie. Am devenit repede unul de-al lor. Cunoscându-i, mi-am dat sea­ma uşor că nu au o viaţă creştină adevărată, ci numai tradiţională, obi­ceiuri pe care le practicau fără să le mai înţeleagă sensul, cântau colinde într-o limbă veche românească pe care eu nu o înţelegeam de loc şi nici cei ce le cântau nu ştiau ce spun. Am avut însă ocazia să ascult câteva po­ezii populare şi poveşti din bătrâni extraordinare cu un conţinut de ade­var de 100 %. Îmi plăceau şi pe unele le ascultam de mai multe ori. Mă tot gândeam cum s-ar putea ca enoriaşii mei să aibă parte de o viaţă creşti­nească după BIBLIE. Când mai vor­beam cu colegii, despre viaţa slabă, fără conţinut ce o duceau oamenii de la munte, aceştia îmi replicau: – Ştii ceva Cristiene, nu fă tu pe reforma­torul cu ei, că nimic nu se schimbă. Şi îi bine cum sunt, lor le place. Nu mai aveam nici o replică, dar continuam să mă gândesc singur la o soluţie pentru viaţa enoriaşilor mei, de care mă durea sufletul. Şi am găsit că nu­mai o întoarcere la valorile creştine exprimate în forma românească ar fi şansa lor. Acum îmi căutam în cursuri să văd ce predici aş putea să scot şi pe care să le rostesc duminica la sluj­be şi să-i ajut să se întoarcă la univer­sul de spiritualitate românescă. Teza de Licenţă era tocmai despre subiec­tul acesta şi se intitula “Legea stră­moşească – temeiul etnicului româ­nesc”. În această teză am demonstrat că “Lege stămoşească” sau “Lege ro­mânească” este una şi aceeaşi cu Evanghelia Domnului Iisus Hristos. Că noi, românii am primit credinţa din gura Apostolului Andrei şi a misi­onarilor din bisericile înfiinţate în su­dul Dunării şi că am primit-o direct de la sursa şi că acolo trebuie să ne întoarcem. Mi-am dat seama că aceasta presupunea o întoarcere la Scriptură, la felul de a fi al primilor creştini a căror viaţă o aveam înfăţi­şată în Faptele Apostolilor, dar nu ştiam cum. Acum se dădea o luptă în mine şi ce să prezint: Scriptura sau tradiţiile. Tradiţii aveam două: aceea a părinţilor pe care nimeni n-ar fi pu­tut să o ţină, sau a satului românesc care era împletită cu păgânism şi de care aveam cunoştinţă din cărţile de etnografie şi folclor pe care le-am studiat intens. M-am hotărât într-o zi ,că aceasta din urmă o voi predica fiindcă în ea se regăseşte poporul meu român. Ştiam că este împletită cu păgânism dar nu o puteam des­pleti. Erau motive şi personaje ale Scripturii, însă prezentate sub o vizi­une păgână. Scriptura a rămas pen­tru mine o carte în mare parte înci­frată. I-am purtat pe enoriaşi în adâncimile istoriei noastre, în fru­moasele noastre creaţii populare, în comentariile pe care drumeţi stăini le făceau despre poporul nostru, bi­neînţeles în cele mai frumoase, dar realitatea mă învingea. Acum mă gândeam la o altă strategie prin care să-i determin să-şi schimbe caracte­rul. Începeam să le fac slujbe şi peste săptămână, să chem colegi şi să fa­cem slujbele numite masluri, dar tot degeaba. Când mă sfătuiam cu cole­gii mei, nici unul nu ştia să-mi dea o soluţie. Credeam că prin slujbe se Florea Cristian Daniel 9

schimbă caracterul. După doi ani ca şi Preot în munţii apuseni, m-am pus în genunchi în faţa icoanei Mântuitoru­lui Iisus Hristos şi L-am întrebat cu lacrimi în ochi: “Doamne, aşa arată poporul român creştin de 2000 de ani? Doamne sunt tare dezamăgit şi nu ştiu ce să fac. Te rog răspunde-mi din icoană, vorbeşte cu mine, lămu­reşte-mă. Dar icoana nu-mi vorbea nimic. Mă uitam ţintă în ochii Lui să nu-mi scape ceva, dar nimic. M-am ridicat în picioare şi m-am resemnat la gândul că o să-mi mai vorbească vreodată Dumnezeu. Când eram vizi­tat la casa parohială oamenii veneau doar să le fac slujbe, pe care le ve­deau ca salvatoare pentru proble­mele pe care le aveau şi mai mult nimic. Ca un preot conştiincios, ur­măream să văd dacă slujbele işi fă­ceau efectul în viaţa oamenilor şi constatarea mea era că nu au decât un efect de liniştire pe moment, dar de rezolvare nu. De exemplu: “Părin­te roagă-te să mi se căsătorească fata.” Sau ce întâlneam mai frecvent era: “Părinte, bărbatul îmi bea şi mă bate şi cred că e bine să dau nişte slujbe ca să nu-mi mai bea bărbatul.” Mă întâlneam deseori cu cei cărora le făceam slujbe şi îmi era jenăsă-i în­treb dacă li s-a rezolvat problema. Ve­deam cu ochii mei că nu era rezolva­tă. În timp ce mă tot gândeam la acestea, soţia vine cu o propunere, de a ne muta în altă parohie. Mi-a plăcut această idee, gândindu-mă că dacă voi merge în altă parohie, poa­te acolo voi afla un sat cu oameni care au obiceiuri şi tradiţii sfinte şi acolo voi trăi o viaţă cu adevărat creştinească. Mă mai gândeam că în cei doi ani am acumulat ceva experi­enţă şi voi avea o slujire plină de mai multă putere. Am plecat din satul de la munte cu durere în suflet, dar ple­cam crezând că în altă parte îmi va fi mai bine. De la episcopia de Caraş – Severin am primit două parohii un­deva în Banat, în zona Oraviţa, la o depărtare de casa părintească cam de 300 de km. Satele primite se nu­mesc: Sasca Montană şi Sasca Româ­nă. Acestea două sunt într-o zonă foarte pitorească la poalele cheilor Nerei, o zonă turistică foarte căutată de bănăţeni. Ajunşi la parohiile aces­tea, ne-am mutat în casa parohială care se afla în satul Sasca Montană, chiar lângă biserică. M-a impresionat mărimea casei dar şi starea de de­gradare în care se afla. Soţia când a văzut-o s-a speriat şi ne tot uitam unde ar fi locul în care să ne aşezăm şi de unde să începem ordinea şi cu­răţenia. Ne tot întrebam cum au pu­tut preoţii de până la noi să locuiască în aşa casă. Mai târziu am aflat că nu mai fusese renovată din anii ’30 ai secolului trecut şi deja s-au împlinit 70 de ani de la ultimele lucrări. Bise­rica nu arăta rău. Aceasta fusese re­novată de preotul de dinaintea mea. Picturile erau noi, covoarele arătau impecabil, curăţenia era la ea acasă. Altarul era şi el curat, veşmintele de asemenea etc. Mă întrebam cum de este un contrast aşa mare între bise­rică şi casa parohială? La slujba de instalare a mea ca şi preot, oamenii nu s-au înghesuit de loc. Au fost atât de puţini oameni la biserică că mi-a venit să plâng. La noi în Ardeal, mi-am zis, oamenii, totuşi fac din ziua instală­rii preotului o mare sărbătoare. Dacă acum nu îi interesează, atunci de ce nu vin măcar la Sf.Liturghie, la slujba cea mai de preţ a bisericii ortodoxe? Dacă nu-i interesează slujba, macar să fi avut curiozitatea să vadă cum arată preotul şi preoteasa, să ştie măcar cum îi cheama. Nici ca să bâr­fească nu-i interesa. Încă din prima zi am fost tare dezamăgit. În prima săptămână am convocat consiliul pa­rohial cu gândul de a concepe un plan de renovare a casei parohiale, fiindcă nu puteam în nici un caz să stau cu mânile în sân şi fără sobe în casă. Prima lucrare pe care le-am propus-o a fost construirea unei sobe şi din start s-au opus invocând lipsa banilor. Eu am zâmbit şi le-am spus că şi fără bani se poate face ceva. Cu bani face oricine. Dacă nu avem bani, trebuie să facem rost de ei. Am luat registrele şi am găsit mul­ţi oameni care nu-şi plătiseră până în luna noiembrie contribuţia biseri­cească şi aceştia erau cei cărora tre­buie să le cerem banii pe care îi dato­rau. Când m-au văzut consilierii atât de hotarât, s-au retras şi au început să pună tot felul de motive pentru care nu se puteau începe renovările. În această situaţie, vazându-mă sin­gur, fără oameni care să simtă alături de noi, fără să le pese de noi, fără o echipă de lucru, soţia a început să plângă. Ca bărbat mă gândeam la di­ferite soluţii. Aşa cum stăteam într-o zi tare gândit, la poarta casei parohi­ale bate diaconul bisericii baptiste din localitate şi-mi spune: – Pacea Domnului, frate. Eu m-am uitat lung la el şi i-am spus: – Doamne ajută, dar noi nu suntem fraţi. Ortodoxşii cu pocăiţii nu sunt fraţi. – Dacă nu sunteţi fratele meu, atunci aş putea să fiu prietenul dumneavoastră. – Asta mai merge i-am răspuns, dar nu­mai cu condiţia să nu-i chemaţi pe enoriaşii mei la evanghelizările voas­tre, că atunci o să mă supăr şi învăţă­tura noastră nu ne dă voie să fim pri­10 Scriptură sau tradiţie

eteni cu pocăiţii. Dar nu ştiu dacă cineva din satele acestea mai doreş­te să fie prieten cu mine, aşa că, pri­mul venit primul prieten. Pocăit, ne­pocăit, te accept prietenul meu. Din vorbă în vorbă l-am întrebat dacă ştie pe cineva cu căruţă, şi care poa­te să-mi aducă pamânt galben de pe dealuri şi pe altcineva care se price­pe să facă teracote. – Mă gândesc, mi-a zis el, şi în tot ce pot să vă ajut, o să vă ajut. A doua zi m-am trezit cu două căruţe de pamânt la casa paro­hială şi cu oameni ce se pricepeau la sobe. Acest om a făcut ceva care mă uimea. Să mă ajute atât de repede fără să discut mai înainte de preţ. Consilierii mei nu mişcaseră un de­get pentru mine şi acest om pocăit, duşmanul credinţei noastre ortodo­xe şi al neamului nostru românesc, făcea totul. Aşa ceva era de necon­ceput. L-am întrebat cât mă costă şi mi-a zis că a făcut totul în Numele Donului Iisus Hristos. – Ce aţi spus? Şi a plecat. După câteva zile soba era gata, în casă era căldură şi situaţia s-a îmbunătăţit. Duminica urmatoa­re mi-am chemat consilierii să vadă soba şi s-au simţit umiliţi. Din mo­mentul acela, eu ştiam în cine am nădejde în renovarea casei parohiale şi consilierul meu cel mai de nădejde şi ajutorul meu bun a devenit peste noapte, diaconul bisericii baptiste pe nume Laeş Pavel. A venit iarna şi cum nopţile sunt lungi, mă duceam pe la prietenul meu diaconul să mai povestim câte ceva din Scriptură. Era singurul om cu adevarat preocupat de cele sfinte. Când ne mai împot­moleam în discuţii, lua cartea de cân­tări “Cântările Evangheliei” şi cânta o cântare spre slava Domnului iar eu urmaream dupa el. Soţia acestuia, sora Rodica, întotdeauna pregătea ceai şi gogoşi pe care le serveam cu mare placere. Erau foarte bune şi nu simţeam deloc a fi blestemate sau sectare. Această familie sfântă te dezarma oricât de îndoctrinat ai fi fost. Am început să citesc ca într-o epistolă vie în vieţile lor, că aveau Le­gea Domnului săpată în inimile lor, iar nu pe buze. Datorită prieteniei cu această familie, oamenii au inceput să mă judece şi să mă vorbească de rău, vazând periculoasă prietenia cu aceştia. Chiar un consilier mi-a spus că mă voi convinge de ei pe propria-mi piele. Eram tare atent de atunci să văd dacă oamenii aceştia nu cum­va se folosesc de bunătatea ce mi-o arată pentru a mă face să cred ce cred ei, rătăcirile lor. Mentalitatea ortodoxă căreia îi eram tributar îmi trăgea un semnal de alarmă că nu trebuie să mă las impresionat de prea multa bunătate. Că în spatele ei s-ar ascunde altceva. Şi m-am con­vins mai târziu că erau sinceri şi nici un fel de vicleşug nu era în relaţia noastră. Dimpotrivă, plini de făţărni­cie şi vicleşug erau consilierii mei care în faţă mă respectau, îmi zâm­beau şi pe le spate mă învinuiau de nimicuri, care nu erau adevărate. Pe deasupra, când aveam nevoie de ajutorul lor nici un deget nu doreau să-mi întindă. Întotdeauna erau în opoziţie faţă de tot ceea ce gân­deam. Cu mici excepţii, trei din con­silieri vedeau mai bine lucrurile, dar se lăsau influenţaţi de ceilalţi şi era totul ca şi cum n-ar fi fost nimic. Şi în cealaltă parohie era aceeaşi situaţie. Cântăreţii mei nu numai că nu erau interesaţi de partea administrativă a parohiei, dar nici de cea spirituală. De multe ori când mergeam spre ci­mitir cu ei şi le spuneam despre cre­dinţa mea în înviere şi tot ceea ce ştiam din Scripturi despre Iisus, can­torii râdeau şi ziceau: – Dumneavoas­tră chiar credeţi că a venit Iisus, că înviază morţii? Îmi venea să merg singur pe drum, dar cu aceştia nu. Eram tare supărat că sunt înconjurat tocmai de astfel de oameni dar alţii nu aveam să cânte la înmormântări. Şi toţi erau de vârsta părinţilor mei şi a bunicilor mei. Când i-am spus pro­topopului că oamenii mei nu cred în înviere, acesta mi-a răspuns că nu e treaba mea să le fac observaţii, ci să mă bucur că am aşa buni cântăreţi. Seara când doream să merg la slujba vecerniei, eram în biserică, eu, soţia şi cantorul. Puteam trage clopotul în dungă că tot nu s-ar fi ridicat cineva de pe banca din faţa casei unde stă­teau enoriaşii mei la bârfă. Văzând starea aceasta îi spuneam cantorului că ar fi mai bine să mergem la pocăiţi decât să ne cântăm unul altuia, că aşa sectari cum sunt ei, se adună cu toţii, cu mic cu mare la biserica lor şi îl laudă pe Dumnezeu. Stăm şi noi acolo în bancă, decât să stăm la poartă sau la televizor. Ei Îl laudă în felul lor, noi în felul nostru, dar mai bine e într-o adunare în care se cântă spre slava Domnului, decât să stai aiurea. Eu îmi cunoşteam menirea mea, aceea de a lăuda Numele Dom­nului şi dacă la mine nu se putea, mergeam în adunarea lor. Sunt un om activ şi nu-mi place statul degea­ba. Când mă vedea diaconul, imediat mă invita în faţă, la amvon, spunân­du-mi că ar fi bine să ţin o predică deoarece sunt mai pregătit decât el, şi dacă păstorul le vine rar, oamenii au nevoie de Cuvânt. Ceea ce predi­cam dimineaţa la mine în biserică, seara predicam şi la pocăiţi şi tare le plăcea. Eram atent să nu jignesc cre­dinţa lor şi să predic numai din Scrip­tură, aşa cum le place lor. În timpul acestor predici de seară mi-am dat treptat seama, că de fapt noi orto­docşii eram cei ce am adaugat Scrip­turii Tradiţia că pentru o întoarcere autentică la Legea noastră strămo­şească este nevoie de întoarcerea la Scripturi. Facultatea mă învăţase să-i urăsc pe aceşti oameni, dar Scriptura citită în copilărie mă învă­ţa să dau cinste celui ce i se cuvine, cinste. Biserica pocăiţilor era singu­rul loc în care se petreceau eveni­mente spirituale, la noi în sat. În anul 2002 a avut loc, în satele în care eram preot, o săptămână de Evan­ghelizare numită “Cruciada Sfântul Andrei”. Eu fiind prieten cu diaconul, într-o după amiază a venit la mine m-a poftit să particip la evangheliza­rea care va avea loc în satele noas­tre. – Vă invit, domnule preot, ca pe un prieten. Acum era prima dată când acest om îmi cerea ceva şi nu putem să-l refuz, după un an în care dumnealui nu mă refuzase nicioda­tă. În sinea mea mai ştiam că era ne­Florea Cristian Daniel 11

voie de evanghelizarea satului meu, numai că oficial nu se recunoştea. Eu m-am dus şi din acest considerent. Unii colegi de-ai mei respingeau ide­ea aceasta dar eu nu puteam fiindcă îmi păsa de oi…În prima seară când m-am dus în adunare, era plină adu­narea cu enoriaşii mei. Acesta a fost efectul prieteniei mele cu diaconul. Oamenii vazându-ne tot timpul îm­preună, văzând că am lăsat barierele jos, nici ei nu le-au mai ţinut. Ştiau şi ei în sinea lor că barierele acestea erau artificiale, numai că nu şi le ex­plicau de ce sunt. Când am intrat în adunare, totuşi unii s-au jenat, neas­teptându-se să apar eu acolo. Ajun­gând în faţă, la amvon, le-am spus: – Fraţilor, eu mă bucur că sunteţi aici, că în sfârşit v-am prins. Eu n-am venit aici nici să vă ocărăsc, nici să vă scot afară, ci mă bucur că sunteţi aici. Eu n-am venit pentru pocăiţi, ci am venit pentru dumneavoastră. Toată săptămâna aceea am paticipat la Evanghelizare şi într-o seară a fost invitat un tânăr cu vârsta de 35 de ani, care s-a prezentat a fi fost preot în Biserica Ortodoxă şi care în urmă cu câţiva ani s-a pocăit. În timpul acordat a prezentat marturia vieţii şi a momentului în care s-a întors la Domnul şi eu am fost tare uimit de tot ceea ce auzeam. Nu puteam să cred totul.

Împreună cu fostul preot MIHAI STANCIU la casa parohială

După această săptămână am fost chemat la Episcopia de Caransebeş să dau o notă explicativă despre par­ticiparea mea la aceea săptămână de evanghelizare. Am fost întrebat ce am vorbit cu acel preot. Mi s-a spus că este un impostor şi poliţia e pe urmele lui. E un om care denigrea­ză biserica şi bulversează credinţa oamenilor simpli. Le-am explicat că l-am primit la noi în casă, am făcut o fotografie cu el, am discutat des­pre credinţă şi nu ştiu ce să zic. Era pentru prima dată când stăteam în faţă cu un critic vehement al credin­ţei ortodoxe şi nu mi-am putut face o părere corectă despre el. Mi-am explicat motivele care erau obiective din orice punct de vedere le-ai fi pri­vit şi cu toate că aveam dreptate în tot ceea ce explicam, mi s-a impus să uit întâlnirea cu acel fost preot. Chiar trebuia să dau informaţii dacă el va mai veni in zonă. Apoi mi s-a cerut să rup orice relaţie cu diaconul bisericii despre care se aflase din reclamaţie cât de buni prieteni eram. Bineînţe­les că am ripostat la această cerere fiindcă nu dumnealui trăia zi de zi în satele acelea în care eram preot, şi în plus eu vedeam în viaţa acestui om aceea credinţă pe care mi-o do­ream şi mie şi enoriaşilor mei. M-am întors înapoi la parohie neînfricat, deoarece nu mă consideram sclavul nimănui şi nu putea nimeni să repri­me sentimentele ce le trăiam la pa­rohie, în viaţa de fiecare zi. Pocăitul trăia după Scripturi. Am aflat bineîn­ţeles şi cine îmi făcuse reclamaţia şi din ziua aceea eram tot mai dezgus­tat de viaţa mea de parohie. Ştiam că oricărui om de spirit trebuie să-i acorzi libertate. Un pictor este liber, un compozitor la fel, un om de lite­re, numai breasla aceasta a preotu­lui este închisă în propriile canoane. După acest moment m-am simţit că sunt la armată unde trebuie să zici: “Am înţeles, să trăiţi!” şi unde nu eşti apreciat. Om de spirit închis în canoane nu se poate. Pe drumul spre casă, în Reşiţa, m-am întâlnit cu frate­le Nicu Creţean de la Răcăjdia, şi după ce i-am spus ce am păţit, m-a încurajat să merg mai departe şi să rămân liber aşa cum m-a creat Dumnezeu. Era un om care mă înţelegea şi căruia pu­team să mă destăinui. Nu aveam dis­cuţii cu nici un coleg aşa cum aveam cu acest om. În anul 2003 am fost invitaţi la ziua de 8 Martie în biserica Baptistă din Răcăjdia, de lângă Oravi­ţa, cu ocazia serbării zilei femeii. Eram tare curioşi amândoi să vedem cum petrec pocăiţii ziua aceea în biseri­că şi când a venit momentul ne-am dus. Acolo nimeni nu juca şi nimeni nu dansa, dar în schimb toţi se rugau lui Dumnezeu şi cereau prezenţa Lui care le va aduce pace, bucurie şi fe­ricire: “Doamne, noi vrem aceeastă zi să o petrecem în casa Ta şi nu în altă parte, de aceea Te rugăm să co­bori la noi şi să simţim prezenta Ta. Noi nu vrem cu lumea, ci noi vrem cu Tine.” Ce rugăciuni am auzit în aceea zi din gura unor oameni simpli n-am mai auzit niciodată la vreun om de frunte al bisericii ortodoxe. Ce să mai zic de enoriaşi. Mă uitam la acele femei cu şapte clase cum i se adresau lui Dumnezeu într-un mod atât de direct şi cum cu credinţă cre­deau că vor primi. Atunci la aceea zi am descoperit că eu şi soţia nu ştiam să-i adresăm lui Dumnezeu rugăciuni izvorâte dintr-o relaţie personală cu El, ci doar din carte. Cum s-au rugat oamenii aceia simpli nu voi uita ni­ciodată. Aveau cuvinte potrivite şi se rugau lui Dumnezeu direct şi cu convingerea fermă că Dumnezeu îi ascultă şi va împlini rugăciunile lor. Aceşti oameni se rugau Dumnezeului meu cum eu şi nici alţii din biserica ortodoxă n-am văzut să o facă. După momentul de rugăciune au început un studiu pe Scriptură despre feme­ie, fiind ziua femeii. Acest studiu era ţinut de sora Tatiana Gongola, ab­solventă a institutului Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. De exemplu punea întrebările: ce, când, unde, de ce, cine, cum? Se uita în Cuvântul lui Dumnezeu, şi imediat afla răspuns la întrebările pe care le punea. Asisten­ţa era uimită de simplitatea întrebă­rilor şi în acelaşi timp de rapiditatea răspunsurilor şi corectitudinea lor. Din audienţă făceam şi noi parte şi ne uitam unul la altul cu mirare, ui­miţi fiind de modul frumos, simplu şi adevărat ce ni se înfăţişa înain­tea ochilor, de a prezenta Scriptura. La amiază am luat o pauză timp în 12 Scriptură sau tradiţie

care am servit cu toţii din bucatele pregătite. Mâncarea era simplă, dar servită într-o atmosferă de dragoste şi voie bună. Şi această părtăşie mă surprindea. Să ai o aşa fire, un aşa comportament social, mai zic şi eu. La un moment dat am fost invitat în faţă, să aduc şi eu un salut din partea bisericii ortodoxe, dar în loc de salut mi-am exprimat încântarea pentru aceea zi, cât şi regretul că la noi la biserică nu vom reuşi niciodată să organizăm o astfel de zi. Ai mei nu veneau la biserică nici la sărbători.

La ziua de 8 Martie

La sfârşitul acelei zile am primit un pliant în care erau prezentate sesiu­nile de studiu Biblic de la Institutul de la Surduc, de lângă Lugoj, şi s-a născut atunci pe loc ideea nouă la care nu m-am gândit niciodată. Ide­ea era să pun şi eu întrebările mele Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum făcuse femeia aceea. Să pun întrebă­rile mele Cuvântului lui Dumnezeu nu mă gândisem niciodată. După ani în care conştiinţa începuse să adoar­mă resemnată la gândul că degeaba mai caut ceva pentru sufletul meu, acum dintr-odată mi-am dat seama că trecuseră 5 ani de când eram preot şi eu nu mai făcusem nici un pas îna­inte în dorinţele sufletului, dorinţe născute în adolescenţă. Oamenii aceştia vorbeau despre întâlnirea lor cu Dumnezeu şi eu nu mă puteam lăuda cu aceasta. Trecuseră cinci ani de când eram preot şi niciodată în altar nu m-am întâlnit cu Dumnezeu, şi trecuseră anii şi eu nu gustam din fericirea pe care Dumnezeu a pro­mis-o tuturor celor ce cred în Nume­le Lui. Studiul acela răscolise în mine cele mai adânci năzuinţe ale sufletu­lui meu. O zi petrecută în studiul Cu­vântului lui Dumnezeu nu-mi mai dădea pace şi somn noaptea. Eram tot acolo de unde îmi începusem că­lătoria mea spirituală şi în urmă cu 10 ani mi-am dat seama că mai am o soluţie la îndemână pentru a merge înainte: aceea de a pune întrebări Cuvântului lui Dumnezeu şi de acolo să aflu răspunsuri. Zilele următoare numai idea aceasta mă urmărea şi-i vorbeam cu multa încântare soţiei mele despre aceasta. Soţia zâmbea şi mă lăsa în pace. Am primit tot atunci, la 8 Martie, o carte despre cum să studiem Biblia. Seara acasă am început să o studiez cu multă atenţie. Atunci m-am văzut antrenat într-o nouă aventură. Era ceva extra­ordinar fiindcă nu o mai făcusem ni­ciodată şi nici nu am fost îndrumaţi să o facem, din considerentul că au făcut acest lucru Sfinţii Părinţi în lo­cul nostru şi noi s-ar putea să ne ră­tăcim. Într-o studiere de unul singur am început să mă simt din nou liber şi mi-a venit sufletul la loc având o speranţă deja, că într-o zi voi afla tot ce mi-am dorit. Parcă vedeam lumi­niţa de la capătul tuneleului, numai cu o condiţie, să fiu perseverent. Se­rile toate de atunci am început să le petrec citind numai din Sfânta Scrip­tură pe care o aveam din copilărie. Mă uitam la ea şi-I ziceam: “Cât de aproape eşti Tu de mine şi n-am ştiut niciodata că în Tine voi afla răspuns iar nu în altă parte.” Era o perioadă de fierbere a sufletului meu. Şi aceasta mi-a fost stârnită la ziua de 8 Martie, când o femeie interpreta Scriptura, numai cu Scriptura. Postul Paştilor se apropia de sfârşit şi sim­ţeam în inima mea o dorinţă arză­toare şi curată de a mă apropia tot mai mult de Dumnezeu. Din cauza postului eram mai concentrat pe lu­crurile sfinte. Mă preocupau acum mai mult decât într-o altă perioadă a anului când eram preocupat cu re­novările la casa parohială. Am înce­put anul doritor de fapte bune şi tot mai bune. Într-una din zile, fratele Nicu a mai insistat pe discuţia de a ne duce la institutul Biblic de la Surduc şi acolo să studiem Scriptura şi îmi spunea că acolo singur, ajutat doar de lumina lui Dumnezeu voi desco­peri adevarul. M-a asigurat că nimeni nu va face nimic în plus decât ce se studiază acolo. Omul acesta mă pro­voca mult şi după ce pleca îi dădeam dreptate. Ultima dată când a fost la noi, i-am zis soţiei: – Hai, dragă, să mergem şi noi la Institutul acela să studiem Scriptura, vom sta doua săptămâni şi va fi pentru noi un con­cediu, dupa 5 ani de preoţie, timp în care n-am mers nicăieri. Când ne vom întoarce sunt Floriile şi după aceea voi avea multă lume la spove­dit şi multă slujbă în săptămâna Paş­tilor… Studiind Scriptura draga mea, voi avea apoi mai multe să le predic celor ce vor veni la sărbătorile Paşti­lor. După câteva zile, soţia îmi spune: – Dacă tu vrei, o să mergem. Fie, dar să ai grijă să nu te laşi ademenit de cuvintele pocăiţilor şi să te pocăieşti şi tu cum a făcut preotul acela pe care îl cunoaştem de la evanghelizare. – Draga mea, mergem doar să studi­em, Doamne fereşte să ne pocăim, adică să ne rătăcim. Noi avem direc­ţia noastră în viaţă, bine stabilită şi ne vedem de ea. Atunci s-au împlinit cu noi cuvintele Psalmistului care zice “Pe cât sunt de departe cerurile de pământ, pe atât sunt de departe gândurile mele de gândurile voas­tre”. Gândurile omului nu se potri­vesc cu gândurile lui Dumnezeu. În ziua de 7 Aprilie, împreună cu soţia şi cu cele 2 fetiţe pe care le aveam atunci, Anastasia şi Teodosia, am ajuns la Institutul Biblic de la Surduc. Acolo, am fost asaltaţi de dragostea frăţească nemaiîntâlnită până atunci. Cum am ajuns în holul Institutului au început să vină la noi fraţi şi surori să ne salute şi să ne ureze bun venit. Florea Cristian Daniel 13

Am fost atât de surprinşi încât nu vom putea uita niciodata impresia bună ce ne-am făcut-o despre oame­nii ce studiau în locul acela. De la ora 10 a început studiul şi noi nu ştiam ce să alegem. Erau 2 grupe: una ce studia cartea Filipeni, iar alta Legă­mântul. Sora Tatiana Gongola ne-a îndrumat să studiem Legământul. Când m-am uitat la acea carte nu mi-a plăcut deloc motoul de pe co­perta care zicea: “Va da direcţie vieţii tale” şi am zâmbit ironic zicându-mi în sinemi că eu am o direcţie şi astfel această carte nu mă va ajuta la nimic. Ce bine, că doar noi am venit să ne petrecem concediul. La prima oră ne-a fost explicată metoda de studiu Biblic şi apoi încet, încet, am intrat în subiectul cărţii. Îmi plăcea ideea că sunt iar la studiu. De la absolvirea studiilor universitare n-am mai fost la o şcoală. O… era să uit. Am fost la Caransebeş timp de 2 săptămâni la cursuri de reciclare, dar numai şcoa­lă n-a fost acolo. Începând studiul cu Biblia în faţă şi creionul în mână am studiat legămintele vechi, pe care D-zeu le-a încheiat cu Noe, Avram, Iacov şi ceilalţi patriarhi. Am desco­perit un D-zeu personal, un D-zeu care promite că-i va binecuvânta pe cei ce-L vor asculta. Şi L-am mai des­coperit pe D-zeu că El ce promite se ţine de promisiune. Acum Creatorul tuturor lucrurilor mi se descoperea ca un D-zeu care nu şi-a abandonat creaţia ci dimpotrivă. D-zeul era de acum în faţa mea un Domn plin de milă şi de îndurare. El şi-a ales un po­por care să Îi poarte numele, un po­por pe care l-a binecuvântat, ca la rândul lui să fie o binecuvântare. Ori de câte ori poporul evreu a căzut în neascultare, D-zeu l-a pedepsit şi apoi tot un popor binecuvântat a ră­mas. Mergând pe firul Scripturii, în şirul binecuvântărilor am descoperit că Iisus a fost dat tot ca o binecuvân­tare. El a venit sa ridice păcatele, El s-a smerit şi s-a adus ca un miel de junghiere ca prin sângele Lui să pri­mim iertarea păcatelor. Ev. Ioan. 1:11-13 “Dar Iisus a venit la ai săi, dar ai săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit au crezut în nu­mele Său, Le-a dat dreptul să se facă copii ai Lui D-zeu.” Cu creionul în mână am văzut că sângele curs pe cruce în urmă cu 2000 de ani este sângele Legământului celui nou. Că Iisus Hristos, Fiul lui D-zeu este Mij­locitorul unui nou legământ. Evrei, 8:6-13 – Ev, 10:14-20. Acum desco­peream că Iisus a venit ca pe noi oa­menii să ne împace cu D-zeu, să ne aducă într-o relaţie personală cu El. Cuvântul “religie” din limba română vine din latinescul religo, religiare care înseamnă legătură. Au început să-mi cadă solzii de pe ochi. Desco­peream câteva adevăruri: – ”prin sân­gele Lui avem iertarea păcatelor.” Fiul lui Dumnezeu a murit în locul meu. – bunătatea lui D-zeu mă în­deamnă la pocăinţă. Ioan 3:16 – po­căinţă este porunca lui D-zeu. – Iisus s-a adus ca jertfă o singură dată pen­tru totdeauna. – prin credinţă în El ca Ispăşitor primim neprihănirea Lui. – El este cel dintâi dintre fraţi. – Iisus este Adam cel nou. Pentru mântui­rea mea Iisus a stat întins pe cruce. – Tatăl mă face fiu al său, dacă sunt frate cu Iisus Hristos. În faţa acestor adevăruri n-am făcut altceva decât să cred în ele. Să-i dau dreptate lui D-zeu. Sâmbătă în prima săptămână de cursuri m-am pocăit datorită bu­nătăţii lui D-zeu. Am primit jertfă D-lui pentru mine şi păcatele mi-au fost ier­tate, prin sângele care m-a curăţit. N-am putut să stau nepăsător şi în inima mea am încheiat un legământ cu Domnul. L-am primit ca Mântuitor şi Domn. I-am făgăduit că voi asculta numai de El toată viaţa. Dragostea Tatălui şi jertfa lui Iisus Hristos m-au atras la ei. Acum hotărât să-i dau cre­zare lui D-zeu în toate lucrurile fiind singurul care are puterea de a spune adevărul, singurul despre care pot spune că mă iubeşte, am abandonat tot ce aveam ca în văţătură în mintea mea, renunţând la tot ce iubeam la tot ce ştiam m-am aruncat în braţele Lui de Tată şi El m-a înfiat. Aşa am descoperit eu adevărata religie. Des­coperindu-L pe cel ce a venit ca să refacă legătura ruptă dintre mine şi D-zeu. El m-a unit într-o relaţie per­sonală cu Sine. La noi în “religia” noastră ortodoxă, Domnul Iisus nu mi-a fost prezentat niciodată ca Domnul şi Stăpânul inimii mele şi nici ca Cel ce are autoritate absolută în viaţa mea particulară sau de sluji­re. La noi erau şi cuvintele Lui, dar şi ale oamenilor numiţi Sfinţii Părinţi. Aceste cuvinte ale oamenilor aveau autoritate absolută în materie de cre­dinţă şi niciodată n-am fost pus înain­tea Cuvântului Fiului lui Dumnezeu… Ca un om care gândeşte logic, mi-am pus pe loc câteva întrebări şi mi-am zis: ”Al cui slujitor sunt?” Şi tot eu mi-am răspuns: “Al lui Dumnezeu. Şi dacă eu sunt slujitorul lui Dumnezeu ale cui cuvinte trebuie să le ascult? Sluga, de cine asculta? De stăpânul. Şi dacă El este Domnul şi Stăpânul meu, ale cui cuvinte trebuie să le as­cult? Ale lui Dumnezeu.” Pentru că sunt slujitorul Lui şi El este Domnul şi Stăpânul Inimii mele de azi înainte voi asculta numai de cuvintele Lui. Câtă vreme ascultam de oameni, nu m-am folosit de la aceştia cu nimic, dar dacă voi asculta de Dumnezeu, toate binecuvântările Noului Legă­mânt cred că se vor împlini în viaţa mea… Şi eu nu plec din locul acesta până ce nu voi împlini în viaţa mea doar cuvintele Lui. Vreau să închei un Legământ pentru veşnicie înaintea martorilor văzuţi şi nevăzuţi, ascul­tând doar de Cuvintele Lui. Ies din lo­gica oamenilor şi intru în logica Fiului lui Dumnezeu. Oamenii au schimbat Cuvântul Lui Dumnezeu punând mai presus de Cuvântul Lui hotărârile si­noadelor ecumenice sau locale. Dar n-au putut să schimbe logica mea lă­sată de Dumnezeu spre a-mi fi de ajutor în viaţă. Sfinţii Părinţi au uitat că omul este după chipul lui Dumne­zeu şi că ce a imprimat Dumnezeu în om nimeni nu poate şterge. Când m-am unit în legământ pentru vre­melnicie cu soţia mea, am făcut acest act în urma credinţei şi a dra­gostei mele faţă de ea şi având totală libertate. Am crezut că dragostea mea este adevărată şi m-am convins şi de a ei. Am crezut că va sta lângă 14 Scriptură sau tradiţie

mine toată viaţa şi eu îi voi face par­te de toate bucuriile pe care i le voi putea oferi, iar ea va face la fel. Dra­gostea ce am simţit-o în inimă eram sigur că era una autentică, fiindcă pentru prima dată la vederea unei fete am exclamat zicând: ”Aceasta este perechea mea!” la fel cum a făcut Adam la vederea Evei. Şi aveam totală libertate, adică nimeni nu mă constrân­gea să iubesc această persoană, nici oamenii şi nici împrejurările.” Fiindcă am fost cinstit cu mine însumi legă­mântul cu soţia mea mi-a slujit ca model pentru legământul cu Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles că nu-mi venea să cred ceea ce singur desco­peream uitându-mă în mine însumi şi în Cuvântul Scripturii. Această des­coperire avea să dărâme întreaga lo­gică ortodoxă în care m-am născut, şi pe care am conştientizat-o în anii facultăţii…

Grupa de studiu Biblic şi profesoara Nina Radu

Soţia mea era mirată şi nu ştia ce să creadă şi ce să zică. Atunci i-am zis: – Draga mea, tu nu eşti obligată să faci ce fac eu. Mântuirea este per­sonală. Eu voi încheia un Legământ în urma credinţei şi a dragostei mele faţă de Domnul Iisus. Când vei crede şi tu şi-L vei iubi pe El cu adevarat, atunci să închei un Legământ cu Domnul Iisus. Până atunci nimeni nu te obligă. Soţia îmi spune: – Tu ştii că ne vor da afară de la parohie, tu nu vei mai fi preot, nu vei mai avea sluj­bă şi nici casă în care să locuim. Unde ne vom duce? Ce vom face? Vei da cu piciorul la viitorul nostru şi al co­piilor. Îţi dai seama ce faci? Ce conse­cinţe va avea decizia ta pe care nu o înţeleg, pentru viitorul nostu? Gân­deşte-te că nu eşti singur, ne mai ai pe noi trei lângă tine. Atunci nu am înţeles-o şi îi spuneam: – Nu pot să spun nu conştiinţei mele, că nu pot să mă mint pe mine însumi şi nici pe oamenii în satele unde sunt preot. Dacă îmi voi scăpa viaţa aceasta tă­când, ascunzând adevărul, pe cea de dincolo o voi pierde. Fiindcă şi ge­nunchiul meu se va pleca înaintea Lui şi când voi da faţă cu El ce-i voi spune? N-o să am nici o scuză. Viaţa aceasta tot trece draga mea, cu bune, cu rele, dar aceea veşnică ră­mâne, şi o dau pe aceasta trecătoare pentru cealaltă care nu se va sfârşi niciodată. Cum trăiesc ceilalţi oa­meni cu greutăţile tranziţiei care nu se mai termină niciodată, o să trăim şi noi, dar nu pot să mai fiu om ştiind că ascund adevarul. Conştiinţa nu mă lasă şi nici dorul meu după Dum­nezeu. Acum am găsit metoda prin care să pun la temelia vieţii spiritua­le a satelor, numai Biblia. A venit seara şi nu mai vorbeam nimic. Doar meditam. Surorile din institut au se­sizat ceea ce se petrecea între noi şi încercau să-i spună că ar fi bine să mă înţeleagă şi să mă urmeze în tot ce voi hotărî. Dar ea nici nu dorea să asculte ştiind ce va urma. Nimeni nu putea să o înţeleagă. Noaptea de sâmbătă spre duminică ne-am culcat liniştiţi, fără prea multe discuţii. Du­minică dimineaţa m-am trezit tare neliniştit. Un război nevăzut se dez­lănţuise în mine, în toată fiinţa mea. Războiul se dădea pe doua planuri: material şi spiritual. – Material: cum voi rezolva eu problemele materiale pe care mi le spusese şi soţia mea şi pe care acum le priveam mai realist. După momentele sublime de aseară, acum revenisem cu picioarele pe pă­mânt. Aseară am fost în cer, acum mă gândeam la cele ale lumii aceste­ia. Spiritual nu voi mai putea să slu­jesc într-o poziţie care nu este după voia lui Dumnezeu, învăţându-i pe oameni altceva sau hrânindu-i cu nă­dejdi amăgitoare. Aveam de spove­dit imediat ce mă întorceam la paro­hie şi ştiam că spovedania nu mai este după voia lui Dumnezeu deoa­rece oamenii au greşit înaintea Lui Dumnezeu şi cu El trebuie să se îm­pace, dacă vor să fie iertaţi şi mântu­iţi. Dacă oamenii îmi cer prin inter­mediul meu iertarea păcatelor înseamnă că Iisus a murit în zadar şi în loc să-i trimit pe oameni la Iisus îi chem la mine, iar oamenii o să-mi mulţumească mie pentru iertarea păcatelor lor şi nu lui Dumnezeu. Apoi aveam de umblat în cimitir pe la morminte în prima şi a doua zi de Paşti făcând slujbele de pomenire pentru morţii satului. Prin rugăciuni­le mele cei vii credeau că cei morţi vor merge în împărăţia lui Dumnezeu. De acum ştiam că doar prin credinţă se moşteneşte împărăţia cerurilor, că Domnul Iisus spune: ”Cel ce crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cine nu va fi osândit.” După Paşti aveam de botezat un copilaş şi nu mai pu­team să botez deoarece ştiam că prin botezul de la şase săptămâni nu-L va cunoaşte niciodată pe Dom­nul Iisus, nu-L va primi ca Domn şi Mântuitor personal. Am început să plâng gândindu-mă la toate acestea şi-mi spuneam în şoaptă că sunt ho­tărât să merg înainte cu decizia lua­tă. Dar cum voi rezolva aceste pro­bleme materiale şi spirituale apărute la orizont? În dimineaţa aceea un mi­crobus de la Institut mergea la bise­rica Baptistă “Harul” din Lugoj şi am mers şi noi. În maşină am început să mă rog Domnului şi Stăpânului meu şi să-I spun: “Te rog vorbeşte-mi as­tăzi şi pune în gura păstorului care va vorbi un cuvânt pentru mine, spune-mi prin el cum voi rezolva probleme­le mele că în înţelepciunea Ta, Tu ai deja rezolvarea. Doamne vreau să mi se liniştească sufletul. Vreau soluţia Ta pentru mine. Tu vezi că eu vreau să Te urmez pe Tine, dar cum voi re­zolva problemele mele?” Tot gân­dindu-mă şi rugându-mă am ajuns la biserică şi după ce ne-am ocupat locurile lângă alţi studenţi, eram atent la tot ce se întimpla acolo, participând pentru prima data la slujba de duminică a unei biserici foarte mari. La momentul stabilit, Florea Cristian Daniel 15

după poezii şi cântări, păstorul bise­ricii, David Nicola, se ridică şi citeşte din Scriptură pasajul din Evrei 11:32- iar apoi a urmat predica cu putere, însoţit fiind de Duhul Sfânt. În timp ce predica, faţa mea s-a luminat şi prin fiecare cuvânt ce îl rostea, des­copeream cum Dumnezeu îmi dă răspunsul la neliniştea sufletului meu. La întrebarea: “cum voi rezolva problemele mele?” răspunsul a ve­nit prompt: “prin credinţă” şi chiar dacă voi avea de suferit pentru cre­dinţă, merită să suferi aşa cum au suferit toţi cei de dinaintea noastră. Am început să zâmbesc şi să-I mulţu­mesc Domnului care e viu că mi-a făcut dovada dragostei Sale vorbin­du-mi într-un chip atât de frumos şi direct. Acum nimeni şi nimic nu mai putea să mă întoarcă din hotarârea luată. După masă am plecat la o altă adunare, undeva la ţară, lângă insti­tut, în satul Susani. Nu bănuiam că acolo va fi un Betel pentru soţia mea. Acolo Dumnezeu i-a vorbit soţiei mele prin predica fratelui Preda de la Reşiţa. Predica era din Iacov şi cu toţii auzeam versetele: “Fiţi împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ui­tuci amăgindu-vă singuri”. Soţia se uită la mine şi spune: – Cred că aces­te cuvinte sunt pentru mine. Se ridi­că în picioare şi spune în faţa tuturor: – Şi eu vreau să fiu împlinitoare, nu numai ascultătoare. Fiindcă toată săptămâna am ascultat ce trebuie să fac şi anume, să închei un legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos, vreau să fiu împreună cu soţul meu. A fost o revărsare de har şi de bucurie în inima mea şi a fraţilor din locul ace­la. Ne-am întors înapoi la Institut. Institutul era în fierbere. Toţi vor­beau despre noi şi veneau la noi să ne aducă câte un cuvânt de îmbărbă­tare, iar fratele Ionică de lângă Arad, a început să ne înveţe minunata cân­tare: “M-am hotărât să-L urmez pe Iisus Şi înapoi eu nu voi da. Renunţ la lume, dar nu la Iisus şi înapoi eu nu voi da.” O, ce cântare! Nu o vom uita niciodată. De atunci a devenit imnul familiei noastre şi îl vom cânta până la mormânt. Luni, în a doua săptă­mână de cursuri ne-am întâlnit cu fratele păstor Gigel Olaru, care era tare doritor să afle cine suntem şi cum de am luat hotărârea de a nu pleca din acel loc pâna ce nu vom în­cheia un Legământ cu Domnului Isus Hristos. Am discutat multe din viaţa noastră şi cum aici la Institut am în­ţeles aşa de bine ce înseamnă Legă­mântul, şi că botezul trebuie împlinit la maturitate. Domnia sa, la sfârşitul discuţiilor ne-a spus că ar fi bine să ne mai gândim, fiindcă este o hotă­râre care ne va schimba viaţa. A doua zi, marţi ne-am întâlnit din nou şi după alt set de întrebări şi după cam o oră de discuţii, fratele păstor Gigel m-a avertizat că s-ar putea ca dumi­nica ce urmează să nu mai apuc să descui biserica. Atunci am râs şi nu mi-a venit să cred ce vorbeşte. Era o afirmaţie şocantă dar nu mă mai te­meam acum de nimic. Miercuri, 16 Aprilie, s-a organizat botezul nostru în Biserica Baptistă din satul Fârdea, un sat de lângă Institut, botez la care a fost invitat şi preotul satului. Hai­nele de botez le-am luat de la bucă­tărie: pantalonii albi de bucătar şi cămaşa, iar soţia un halat de bucătar şi un batic alb de la o soră. Seara la ora 20:00 a avut loc botezul nostru într-o atmosferă de mare sărbătoa­re: “precum în cer, aşa şi pe pă­mânt”. Biserica era arhiplină de mar­tori văzuţi dar şi de martori nevăzuţi. Însă cel mai de seamă invitat a fost Domnul Iisus Hristos care a partici­pat în haine de mire unindu-Se cu noi, mireasa Lui, în legământ. Mirele era lângă noi chiar dacă nu-L ve­deam. Dumnezeu este Duh. Soţia mea mai fusese mireasă încă o dată şi ştia ce înseamnă să fie îmbrăcată în haine albe de mireasă, dar eu n-am fost mireasă niciodată, însă am fost mire. Şi din experienţă, ştiam că la orice nuntă mirele cheltuieşte to­tul, fiindcă mirele vrea să facă nunta. Atunci m-am întrebat şi mi-am zis: oare El, ca şi Mire, ce a cheltuit pen­tru nunta aceasta? Şi mi-am adus aminte că a părăsit slava Sa cea ce­rească, că a luat chip de rob, a suferit bătăi, batjocură, pumni, scuipat de la oamenii fărădelegii, acolo sus pe lemnul crucii şi-a dat viaţa, ca să fie Mirele meu Cel ceresc. Deci pentru nunta aceasta El a făcut totul. Oare eu, ca şi mireasă, ce aş putea să fac? Banii mei nu-I trebuiesc fiindcă în mâna Lui este şi aurul şi argintul; timpul meu nu-I trebuieşte, El are o veşnicie; talentele mele nu-I trebu­iesc, El este maestru în toate. Atunci ce pot să-I dau? Această inimă pe care o am în piept, de la El, Lui i-o dau înapoi. De azi înainte vreau ca doar El să fie Domnul şi Stăpânul ini­mii mele. La fel a zis şi soţia mea şi încă o studentă care era acolo s-a botezat împreună cu noi, pe nume Elena Adavidoaie, o fată care mult credea în Maica Domnului şi în Sfinţi. În aceea seară, Mirele nostru n-a ve­nit cu mâna goală ci ne-a adus toate binecuvântările Noului Legământ. Şi ştiam cum vom pune mâna pe aces­tea. Aşa că înaintaşii noştrii: prin cre­dinţă. La nunta noastra n-am fost numai noi, mireasa şi Mirele, ci a fost prezentă întreaga oaste îngerească, fiindcă Scriptura zice: “Mare bucurie este în cer pentru un singur păcătos care se întoarce la Dumnezeu.” Şi preotul e un păcătos şi-i mare bucu­rie şi pentru un preot care se întoar­ce la Domnul.

Botezul nostru

Miercuri seara ne-am botezat. Joi seara ne-am întors înapoi la parohie, dar nu aşa cum am plecat, ci cu bu­curia mântuirii în inimile noastre. Pe maşină mă rugam Domnului să mă ajute să spun fiecăruia dintre enoria­şii mei, că doar Legământul în jertfa D-lui Iisus Hristos este singura cale prin care omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Lui. Am ajuns târziu şi am căzut frânţi de oboseală. Vineri dimineaţa era zi de piaţă în sat şi oamenii veneau să târ­guiască cele necesare traiului. Îi salu­tam pe enoriaşii mei, mă uitam la ei dar ei aveau o privire cam curioasă îndreptată spre mine. Era o altă pri­vire decât o cunoaşteam la ei de obi­cei. Au aflat de botezul nostru şi de 16 Scriptură sau tradiţie

asta avea să-mi confirme crâsnicul meu Gheorghiţă. Înainte de a intra în casă, Gheorghiţă vine, dă mâna cu mine şi imediat mă întreabă şi-mi zice: – Părinte v-aţi pocăit? Atunci eu i-am zis: – Dar dumneata? S-a blocat şi revenindu-şi şi-a zis că este păcat ca un om să se pocăiască. Eu i-am zis că m-am pocăit de toate păcatele mele. – Şi dumneata trebuie să te pocăieşti măcar de păcatele ce le-ai făcut de când eşti crâsnicul meu şi pe care eu le cunosc. Iarăşi n-a mai zis nimic. – Dar v-aţi botezat părinte? Şi atunci i-am zis clar, da. – Părinte, eu cred că vă vor da afară dacă află episcopia şi ce-o să facem fără preot mai ales că vin Sfintele Paşti? – Stai liniştit, i-am spus, că nu mi se va înt­împla nimic. Şi a plecat. Mai departe nu ştiu ce a făcut cu informaţia dar cred că le-a spus tuturor. Când m-am dus la pâine, vânzătoarea era tare suparată şi contrar obiceiului ei de a vorbi cu mine, acum tăcea. Tot ea a rupt tăcerea şi chiar când să ies, mi-a spus: – Părinte, de ce ne-aţi trădat? De ce aţi plecat la pocăiţi? – Pardon. Nu mă vedeţi că sunt la casa parohi­ală? Dacă doream să plec nu mă mai întorceam înapoi. – Şi v-aţi lepădat de Maică, de sfinţi, de cruce, de toa­te obiceiurile noastre…etc. Pe la amiază sună telefonul. O voce zise : – Alo! Părinte, te-ai întors acasă? – Da părinte, m-am întors. Era unchiul so­ţiei, preot şi consilier la Episcopia de Caransebeş. – Unde ai fost? – În con­cediu, după cum bine se ştie. – Bine, bine dar unde anume în concediu? – La Institutul Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. – Bine, dar ce Institut este acesta? A fost vreun episcop pe acolo? – N-a fost, dar trebuia să fie? – Da cum mergi tu la un Institut care nu-i al nostru? Institutul acela-i de pocăiţi. Cum ai ajuns tu pe acolo? Te-ai sclintit la cap, n-ai înebunit cumva? – Cum părinte să înebunesc? Dar eu sunt preotul satelor. – Mă, da’ ce-ai făcut acolo? – Am studiat Scrip­tura. – Vreau să-mi răsunzi la o între­bare: este adevărat că te-ai botezat după cum am auzit? Atunci cred că şi mintea şi inima mi-au stat în loc şi mi-am zis: acuma-i acum, că de-i voi spune că m-am botezat mă dă afară din parohie. Dar dacă nu-i spun mă va da Domnul afară din împărătia Sa fiindcă El zise: „Cine se va ruşina de mine înaintea oamenilor şi eu mă voi ruşina de el înaintea Tatălui Meu cel din ceruri.” Astfel aveam de ales în­tre parohie şi împărăţia lui Dumne­zeu. Şi am ales împărăţia zicînd: – Da părinte, m-am botezat şi sunt fericit. – Mă tu ai înebunit, nu eşti fericit. Tu îţi dai seama ce-ai făcut? Dacă află Prea Sfinţitul imediat te zboară din parohie. În două ore vin la tine să văd ce ai făcut. Pe la ora două după amiază au venit. Fiindcă nu putea veni singur a venit împreună cu pro­topopul de la Oraviţa, şeful meu di­rect. Tot timpul până să sosească dumnealor m-am rugat Domnului să nu vină cu duh de ceartă. Îmi dă­deam seama că presiunea va fi foar­te mare şi mă gândeam la reacţiile mele. Dar fiindcă Dumnezeu este Tata, El îi ascultă pe copii Săi şi când au sosit la casa parohială mi-au zis : – Cristian, nu vreau să ne certăm. Atunci mi-am ridicat ochii în sus şi I-am mulţumit lui Dumnezeu. În casă au început discuţiile. Mi-am dat sea­ma că nici lor nu le venea să creadă. După ce le-am povestit totul aşa cum a fost, cu lux de amănunte le-am mai spus: – De 12 ani tot am întrebat, despre ceea ce mă interesa pe mine şi nici unul dintre dumneavoastră nu mi-aţi răspuns la vreuna din întrebă­rile sufletului meu, dar ascultând nu­mai de Cuvintele Domnului Iisus am aflat răspuns la toate întrebările mele. Nici unul nu mi-aţi spus cum aş putea fi un bărbat fericit, dar acum am aflat, unindu-mă în Legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos. La fel cum aş fi putut să fiu un bărbat înţe­lept, cum aş putea să mă nasc din nou, cum aş putea avea Duhul Sfînt şi care este calea prin care voi ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. Acum am aflat totul şi doresc să le spun despre acestea tuturor enoriaşilor mei, ca şi românii să fie fericiţi, să fie născuţi din nou, să aibă Duhul lui Dumnezeu şi parte de celelalte ade­văruri care le va aduce mântuirea şi gloria eternă. – Şi cine ţi le-o spus mă? Tăntălăii ăia de pocăiţi? zise pă­rintele Mihai de la Caransebeş. – Pă­rinte, nu ştiu dacă-s tăntălăi sau nu. Eu una ştiu, nu am avut nimic până acum şi că astăzi am totul pentru su­flet. ‑Am crezut că mă voi întîlni cu Dumnezeu în altar dar nu m-am întîl­nit niciodată. Îl aşteptam pe Dumne­zeu să-L cunosc iar mai apoi să-L în­treb şi El să-mi răspundă, dar nu a făcut-o aşa cum am crezut prin sluj­be, ci am descoperit că El deja ne-a vorbit prin Fiul, în Scripturi. Şi doar ascultînd de Cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, El mi-a vorbit minunat şi di­Florea Cristian Daniel 17

rect nu ca un om ci ca Dumnezeu… Am aflat că Iisus este totul în viaţa omului. – Gata, eşti pierdut pentru bi­serica ortodoxă. Haide să încheiem ce avem de încheiat mai repede. Atunci m-au pus să dau o declaraţie, pe care o vor duce episcopului şi el va judeca ce am făcut. Ce bine că am pus indigoul. Azi am şi eu propria declaraţie acasă. – Nemernicule zise consilierul. Tu îţi bati joc de noi. Cum te-ai gândit să rămâi preot fără Sfânta Tradiţie, numai cu Scriptura. Aşa ceva nu se poate. – Păi tocmai acum v-am explicat că în tot timpul acesta cât am respectat tradiţia n-am avut parte de nici o binecuvântare de la Dumnezeu, dar de când ascult nu­mai de Scriptură am parte de toate binecuvântările scrise în Ea. Şi deja mi-au fost împlinite dorinţele sufletu­lui meu. În tradiţia populară din sa­tele noastre am aflat doar câte găini să dai peste groapă şi câţi colaci să faci la pomene şi parastase, iar în cea teologică să participi la toate slujbele, să te spovedeşti de cel pu­tin 4 ori pe an, să posteşti etc. , acte pe care le-am făcut şi nu mi-au adus nici linişte în familie şi nici liniştea atât de mult dorită de sufletul meu. S-a făcut din nou tăcere şi atunci a fost chemată soţia mea să răspundă la câteva întrebări. Atunci s-au ridi­cat şi mi-au cerut haina preoţească, cheile bisericii şi actele bisericii cu proces verbal de predare – primire. Am mers la biserică să predau toate cele sfinte aşa cum le-am primit şi să încheiem discuţiile. Dimpotrivă, aici în biserică s-au aprins mai tare, de­oarece nu mi-au mai dat voie să in­tru în altar spunându-mi că spurc al­tarul. Atunci fără voia lor am intrat zicându-le că omul sfinţeşte locul iar nu locul pe om. Mi-am luat lucrurile personale şi între timp în biserică au început să apară rând pe rând mem­brii consiliului parohial. Unul mai nervos şi mai derutat ca altul. Nu şti­au cum să înceapă discuţiile cu mine, mai în duh de ceartă sau în duh de pace. Am predat actele cheile şi ce­lelalte iar consilierii s-au împrăştiat. Aveam o datorie la casa bisericii şi m-am angajat să o plătesc până voi pleca. Şi exact aşa am făcut. La casa parohială au venit doar preoţii şi mi-au spus că în acel moment tre­buie să ies afară din casa parohială. Am intervenit şi le-am cerut zece zile până să plec, dar ei n-au fost de în­duplecat. – Acum! În momentul aces­ta afară! Fiindcă un trădător nu are voie să mai doarmă într-o casă orto­doxă ci să meargă acum la fraţii lui, pocăiţii. Când am ieşit afară, vecinul Petrică a intervenit şi a spus: – Ce fa­ceţi cu ei? Unde îi scoateţi afară noap­tea în drum? Era ora 10:30, Vinerea Floriilor. Îi iau eu la mine acasă. – Nu ai voie să faci aşa ceva, zise unul dintre preoţi, este un trădător şi un eretic şi nu merită să doarmă în casa de oameni, trebuie să plătească pentru tot ce a facut. – O fi el, nu ştiu, dar cu copii aceştia ce aveţi şi cu soţia lui? Ce-o făcut noi nu ştim dar de dormit în drum n-au să doarmă nici unul. Ei vin la noi. Văd că sunteţi mai răi decât comuniştii. Comuniştii i-au băgat pe toţi oamenii în case şi voi îi daţi afară. – Păi aşa-i regula­mentul bisericii; spune unchiul soţi­ei. Apoi s-au consultat şi ne-au dat trei zile până să părăsim casa parohi­ală. – Sâmbătă, duminică şi luni, pă­răsiţi casa parohială. Duminică nu te duci la slujbă. Trimitem noi un alt preot. Zise protopopul poruncitor. După ce au plecat consilierii, ne-am uitat unul la altul şi am zis: – Acum ce-o să facem? Soţiei au început să-i dea lacrimile şi i-am spus că aşa se plăteşte credinţa. De atunci n-am mai zis nimic şi ne-am apucat să ne strângem lucrurile în saci, în pături, cum puteam. A venit o vecină şi a stat cu ele până au adormit. În acea noapte Dumnezeu nu dormea. Ştiu că ne privea şi ne iubea. Şi noi eram rodul suferinţelor Domnului Iisus Hristos. Jertfa Lui nu a fost degeaba. Dacă ar fi murit Iisus numai pentru noi doi şi pentru urmaşii noştri şi tot ar fi meritat. El a murit ca noi să ne împăcăm cu Tatăl care a făcut cerul şi pământul, a murit ca în dreptul nostru să se scrie “viaţă”, ca noi să fim fericiţi, ca binecuvântările scrise în Sfânta Scriptură să nu fi fost pro­mise de Dumnezeu în zadar. A murit ca noi să vedem dragostea Tatălui Cel din ceruri. În toiul nopţii aceleia minunate, sub privirile lui Dumnezeu au început să vină fraţi spre casa pa­rohială. Nu-i trimitea un om, ci îi tri­mitea un Dumnezeu care se uita peste pământ să vadă pe cine mai ajuta. Primul a venit păstorul biseri­cii din sat să ne întrebe dacă ne poa­te ajuta cu ceva. Apoi a venit diaco­nul să ne poftească să locuim la dumnealui acasă şi a plecat. Fraţii ne întăreau aşa cum era întărit pe cruce Domnul Iisus de către îngeri. Şi astăzi Dumnezeu îşi are îngerii Săi. În urmă 18 Scriptură sau tradiţie

pe poarta casei parohiale intra un poliţist. Când am văzut poliţia am zis: “Doamne dar ce caută poliţia la ora asta la noi?” Era însoţit de frate­le, Nicu, pe care îl cunoşteam. Şi apropiindu-se zice: – Pacea Domnu­lui frate. “Doamne, dar şi poliţia s-a pocăit. Ce s-a întâmplat în ţara noas­tră? De când m-am pocăit eu, s-a pocăit şi poliţia.” mi-am zis în gând. – Frate, Duhul Domnului nu mi-a dat pace şi am venit să vedem dacă ai nevoie de ceva. Cu ce putem să te ajutăm, căci numai aşa vom împlini Cuvântul care zice: “Purtaţi-vă unii altora poverile şi aşa veţi împlini Le­gea lui Hristos.” I-am spus că am ne­voie de o maşină pentru mobilă şi lucruri, o casă undeva în care să lo­cuim provizoriu. Atunci amândoi fraţii au zis: – Toate acestea până mâine la amiază vor fi rezolvate. Şi au plecat. Din nou am rămas sin­guri, uitându-ne unul la altul şi zi­când: – Aşa lucrează Dumnezeu! Aşa Dumnezeu avem noi! Mare Dumne­zeu avem. Şi am început din nou să plângem dar nu de disperare ci de bucurie. Noaptea de Vinerea Florii­lor a fost noaptea credinţei. A încer­cării ei, dar şi a biruinţei credinţei în faţa tuturor forţelor văzute şi nevă­zute. Am biruit prin credinţă. ‑Au venit valuri mari în aceea zi, dar noaptea Dumnezeu ne-a dat biruin­ţă. ‑Nu zece zile cum am zis eu, nu trei zile cum au zis ei, ci într-o singu­ră zi ca să fie cunoscută puterea lui Dumnezeu. Sâmbata floriilor dimi­neaţa au început femeile să vină la spovedit. Erau mereu aceleaşi, acele femei care credeau în Dumnezeu dar a căror evlavie era condusă de obice­iuri şi tradiţii. Îmi era milă de ele şi spunându-le că nu mai spovedesc, au plecat triste acasă. Sigur nu înţe­legeau de ce, dar nici nu am mai fost lăsat să le explic. ‑Pe la amiază multă lume s-a adunat la casa parohială printre care şi fratele diacon de la pocăiţi, omul care mă iubea aşa de mult, şi care nici acum nu putea ră­mâne nepăsător. Acesta le-a spus oamenilor adunaţi că dacă ne vor da afară din casa parohială, dumnealui ne va primi în propria casă. Unii în acel moment l-au ameninţat că îi dau foc casei dacă va face asta. Acei unii erau oamenii care mă “iubeau” până mai ieri şi care astăzi mă urau. Acolo în mulţime am luat cuvântul şi le-am zis : – Oameni buni, eu nu do­resc să plec. Eu vreau să rămân aici cu voi, dar trebuie să ne schimbăm viaţa. Nu vom trece la o altă biserică, ci aici în biserica noastră Îl vom sluji pe Dumnezeu. Cine vrea să se pocă­iască poate şi la noi la biserică dar nu prin spovedanie la mine, ci înaintea lui Dumnezeu, în Faţa căruia aţi gre­şit, şi El este bun şi drept să vă cură­ţească de ori şi ce păcat. Apoi dacă doreşte cineva să încheie Legamânt cu Domnul Iisus să-l primească ca Domn şi Mântuitor. Eu de azi înainte voi predica doar din Scripturi şi toţi cei care veţi vrea să ascultaţi rămâ­neţi cu mine. În acel moment, enori­aşii mei s-au împărţit în două tabere.Unii care doreau să rămân, iar alţii care doreau să plec. Sosise şi poliţia care a fost inspirată să participe la această adunare ad-hoc în faţa casei parohiale. Prezenţa poliţiei a mai li­niştit nervii unora puşi pe ceartă. Oa­menilor care mă mai ascultau le-am spus că, dacă doresc să rămân se poate, fiindcă biserica şi casa parohi­ală nu sunt ale episcopiei, ci amân­două clădirile sunt ale satului. Epi­scopul are drept doar asupra mea, nu o să mă mai recunoască pe mine ca preot, dar dumneavoastră care Florea Cristian Daniel 19

mă cunoaşteţi aveţi ultimul cuvânt. În timpul acesta sosise o maşină mare cu fraţi din zona Oraviţa să ne ajute la împachetat mobila şi lucruri­le şi să părăsim casa parohială. În timp ce încărcam mobila în maşină, femeile evlavioase începuseră să plângă ştiind că nu se mai poate face nimic ca să mă păstreze acolo. Băr­baţii vorbeau între ei şi doar câte unul mai venea să vorbească cu mine. Unii m-au ajutat la mobilă, alţii stăteau şi nu puneau mâna, doar se uitau. Mă uitam la oameni şi mă gân­deam: cine mă judecă? Ca din senin sosesc două maşini şi opresc în faţa mulţimii adunată în faţa casei. ‑Oa­menii s-au dat la o parte şi episcopul a intrat fără să dea vreun comentariu cuiva în casa parohială. În casă erau fraţi pe care i-a scos afară zicându-le cuvinte jignitoare iar dorinţa dum­nealui a fost să rămână în casă un cerc restrâns pentru câteva discuţii mai în secret. Episcopul avea o faţă neagră de supărare. Atunci m-am opus şi am zis că nu avem nimic de ascuns, ci vreau să discutăm în faţa oamenilor. Sunt sigur că a venit să mă convingă să dau înapoi de pe ca­lea pe care am pornit dar când a vă­zut că toată mobila era încărcată şi oamenii erau tulburaţi, cu o viclenie calculată a spus celor prezenţi – Noi vrem să rămână aici preot, dar să-l întrebăm pe el dacă vrea. – Bineînţe­les am răspuns eu. – Rămâi cu o sin­gură condiţie: să te dezici de Legă­mântul pe care l-ai făcut. – Mulţumesc Prea Sfinţite, dar asta n-o voi face ni­ciodată, pentru nimic în lume, orice mi s-ar întâmpla fiindcă nu pot să fiu necredincios lui Dumnezeu. Adică, ieri am zis da şi astăzi zic nu. Asta nu se poate niciodată. “Da-ul tău să fie da şi nu-ul tău să fie nu, ce trece pes­te acestea este de la cel rău.” Toate blestemele bisericii ortodoxe vor veni asupra voastră şi asupra copii­lor voştri a zis episcopul supărat. Atunci femeile şi-au pus mâna la gură auzind blestemele. Eu l-am în­trebat : – Prea Sfintite Părinte, biseri­ca ortodoxă blesteamă? Îşi blestea­mă fiii care au slujit-o din copilărie până acum, pe cel mai umil om al ei. Un consilier cultural se uită la mine şi la Prea Sfinţitul Părinte şi spuse: – Uitaţi-vă la faţa că-i străluceşte şi cum ochii lui îi strălucesc. A intrat Sa­tana în el. Aşa arată un om demoni­zat. Soţia se uită la mine şi zice: – Hai dragă să cântăm o cântare. – Eu zic: care cântare? iar soţia zice, una ştim şi una cântăm: “M-am hotarât să-l urmez pe Iisus. Şi înapoi eu nu voi da, renunţ la lume dar nu la Iisus Şi înapoi eu nu voi da.” Aici s-a încheiat totul şi în sâmbăta Floriilor anul 2003 am părăsit casa parohială. De aici ne-am dus acasă la fratele Nicu Creţean unde am locuit două săptă­mâni, iar mobila şi lucrurile le-am adăpostit în podul bisericii baptiste din Răcăjdia. Duminică dimineaţa de Florii era prima duminică în care nu m-am mai îmbrăcat în haine preoţeşti şi nu am mai intrat la Liturghie. Nu-mi venea să cred că nu voi mai fi preot. Oamenii care mi-au dat slujba mi-au şi luat-o, dar descopeream că am pri­mit de la Domnul o altă slujbă, o sluj­bă şi mai bună, slujba împăcării omului cu Dumnezeu. În aceea du­minică împreună cu fratele Nicu am vizitat vreo patru biserici la ore di­ferite, şi acolo le-am vorbit oameni­lor despre cum L-am căutat pe Domnul şi cum ni s-a lăsat descope­rit. Oamenii se minunau şi-L slăveau pe Dumnezeul care lucrează şi astăzi cu aceeaşi putere cum a lucrat întot­deauna. Unii fraţi îmi spuneau: – Fra­te Cristian, nu ne vine să credem ce vedem cu ochii noştri, ca un preot să se pocăiască. Niciodată nu ne-am gândit la aşa ceva. Dacă Dumnezeu v-a scos de acolo înseamnă că are de lucrat cu dumneavoastră în Ro­mânia. Va mai da Dumnezeu pocăin­ţă în aceste vremuri tulburi peste românii care te vor asculta. Să rămâ­neţi tari până la sfârşit şi veţi primi cununa. Atunci eu le-am spus: – Ru­gaţi-vă Domnului, ca Dumnezu să mai scoată şi alţi preoţi la pocăinţă ca să vină la credinţă şi mai mulţi ro­mâni. Şi în bisericile pe unde mer­geam oamenii şi-au ridicat glasul spre cer cerând Domnului ca şi alţi preoţi să se pocăiască. Unii enoriaşi ortodocşi au venit în acele adunări şi mi-au mărturisit că această zi este ziua hotărârii lor pentru Dumnezeu. De la Răcăjdia am plecat la o confe­rinţă în Băile Felix organizată de fr.Nelu Demeter. A fost ceva care m-a entuziasmat şi acolo am văzut un mare interes faţă de mine, exprimat prin avalanşa de invitaţii de a vizita bisericile fraţilor. M-am bucurat de aceasta şi de atunci cutreier ţara în lung şi în lat, întărind bisericile, şi chemându-i pe cât mai mulţi dintre enoriaşii ortodocşi la Legământul veşnic cu Domnul IISUS HRISTOS. As­tăzi suntem o familie fericită. D-zeu ne-a binecuvântat cu 5 copii.

FLOREA CRISTIAN DANIEL20 Scriptură sau tradiţie

Read Full Post »

Marturia personala.

„Intemeiati numai pe Sfanta Scriptura, noi afirmăm că justificarea este doar prin har, prin credinţă, prin Hristos, şi totul pentru slava lui Dumnezeu.”Numele meu este Angelo Iandolo si m-am nascut in Avellino,pe 25 octombrie 1971.
La sfarsitul anilor ’70, familia mea sa mutat să lucreze în provincia Veneţia, şi anume în Mestre (Veneţia).
Am fost suficient de norocos să călătoreasc mult, şi intr-o perioada din viata mea m-am hotarat sa ma stabilesc in Irlanda
Un popor mândru şi ospitalier, Irlanda, a devenit a doua casa pentru mine, poate cea reală … şi acolo am trait experiente  care au marcat pentru totdeauna viaţa mea, ajutându-mă să devin omul care sunt astazi …
Spre sfârşitul anilor 90, pentru munca, m-am întors în Italia,dar aceşti ani au fost foarte grei, plin de tristeţe şi singurătate, Dumnezeu ma uitat, într-adevăr,imi ziceam eu,dar imi dau seama ca si eu  în mare măsura  am fost foarte ignorant fata de El.
Asa am  petrecut câţiva ani,cam multi pana cand am fost gata să aud ceea ce El dorea să-mi spună.
A fost o sâmbătă după-amiază, şi-mi amintesc astăzi, ca un amestec de bucurie şi de tristeţe se impletea in inima mea. Am fost naiv ca un copil , şi nu ştiam de umilirea şi frustrare pe care a trebuit să o sufere pentru mine Domnul Isus Hristos, scandalul si durerea pe care a simţit-o de fiecare dată, fara ca oameni Să-l urmeze,ci dimpotriva tradandu-i fiecare cuvant.
Am fost într-o biserică mica de la tara,la o sărbătoare religioasă lunga,  si nimic nu m-ar fi facut sa ma gandesc ca in acea zi, Dumnezeu va pune bazele credintei care ar putea prinde rădăcini în inima mea.
După-amiaza aceea am petrecut multe ore contemplând o cruce mare de lemn, conştient de ceea ce se intampla in jurul meu,si de multe lucruri din viaţa mea.Acesta a fost un prim inceput.
Mozaicul compus din viaţa mea cu bine,cu rau în faţa ochilor mei a inceput sa faca sens.
Am înţeles că prezenţa Lui a fost întotdeauna una discreta in viata mea, dar eu am fost orb şi surd, am văzut mâna Lui a fost în favoarea mea atunci când pe un pasaj din Mestre, masina mea nu a fost strivita de un camion care circula in viteză.
Azi imi dau seama ca am trait fara Dumnezeu un lung chin spiritual.

Dorinţa mea de a-L urma si apoi de a-L sluji, m-au condus să accepte invitaţia unui monah benedictin,pe care l-am întâlnit cu câţiva ani in urma, pentru a studia Scripturile,  pregătinu-ma pentru seminar, deoarece el a văzut în mine vocaţia pentru preoţie.
Am studiat Sfânta Scriptură, istoria Bisericii, doctrinele, şi sinoadele din Biserica Romano-Catolică şi multe alte volume sugerate de duhovnic si mai ales de bibliotecarul  mănăstirii.
Studiul Scripturilor spre surprinderea mea,mi-a sugerat  îndoieli mai întâi despre Biserica de la Roma, despre sinoade care erau în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, si m-am gândit că acest lucru a fost rodul ispitei diavolului. De mai multe ori ma spovedeam,imi ceream iertare lui Dumnezeu,stiam ca sunt un om imperfect,dar nu puteam inlatura din mintea mea ceea ce intelegeam.
Am continuat studiile, până când în anul 2002, eram în dezacord total cu dogmatica, si am părăsit Biserica Catolică de la Roma pentru totdeauna: conştiinţa mea mi-a spus asta.
După o perioadă de reflecţie cu dorinţa de a rămâne fidel lui Cristos şi tradiţiei Bisericii, am făcut un pas spre confesiunea creştină despre care m-am gândit ca n-a avut nimic de adăugat şi nimic de scos din timpul Domnului Isus, adica Biserica Ortodoxa.
Am fost primit într-o mănăstire în afara Romei, unde peste un an şi jumătate, de vineri dupa amiaza si până duminică seara, am participat la viaţa monahală şi la oficiile liturgice.
  Am fost hirotonit întru preoţie pe 13.07.2008.
Slujba mea religioasa era într-o mică biserică, pe care am  pregătit-o în satu meu.La slujbele mele veneau multi italieni catolici dar si  ortodocsi,mai ales din cei veniti la munca din Estul Europei.Am predicat Cuvântul lui Dumnezeu, dar  predicând adesea acesta s-a ciocnit cu ceea ce erau invataturile  Bisericii mele ortodoxe.
Dorinţa mea de a predica a fost zădărnicită de atitudinea faţă de evanghelizare,a Bisericii Ortodoxe: nu prozelitismului.
Încă o dată legea pusa de oameni s-au ciocnit cu Cuvântul lui Dumnezeu
Isus spune în Marcu 16.15-16: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce crede şi se va boteza, va fi mântuit:. Dar cel nu crede va fi osandit „
 Ascultarea de un episcop sau de supunere faţă de un om, adica ascultarea omului de Biserica a fost mai importanta decât evanghelia.
De-a lungul anilor am dat seama că ,,Sfintii Parinti’acestia au fost oameni credincioşi şi supuşi ierarhiei Bisericii.
Textele Părinţilor au înlocuit  Evanghelia, interventia umana a înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu.
Naţionalismul extrem a Bisericilor Ortodoxe a înlocuit universalitatea mesajului evanghelic.
Interdicţii arhaice şi absurde au avut ca efect  rapid acela de ai tine pe credincioşi departe de Hristos,simtindu-se nedemni si imperfecti de a se intalni direct cu Domnul Isus si a-L primi pe El.
În cazul  Biserici Romano-Catolice indulgenţele ii pastreaza pe credincioşi conectati la viata vesnica cat si „tezaurul Bisericii”, învăţătura Biseriii Ortodoxe spune ca oamenii au căzut departe de Hristos, si ca doar printr-o căutarea frenetică spre perfecţiune  omul poate fi salvat,neluand în considerare punctele slabe şi condiţia omului în faţa lui Dumnezeu. Am descoperit ca Scriptura spune „Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, fiind justificati în mod liber prin harul Său, prin răscumpărarea care este facuta în Hristos Isus” ( Romani 3:23-24).Apoi, mi-am  dat seama ca doar primindu-L pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor personal in viaţa noastră şi ca doar încrederea în El ne mantuieste.Faptele noastre, deşi sărace,ele sunt doar mărturia vie a credinţei noastre.
Paradoxal această perfecţiune este solicitata de către cei episcopi care, la fel ca Simon Magul, pretind să cumpere darurile Duhului Sfânt, prin bani, după cum citim în Faptele Apostolilor 8.18-20: „Acum, când a văzut Simon că prin punerea mâinilor Apostolii Duhului Sfânt a fost dat, el le-a oferit bani, zicând:, Dă-mi, de asemenea, această putere, că pe cine voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: mai piară banii cu tine, pentru că tu ai crezut că darul lui Dumnezeu poate fi cumpărat cu bani „, este cu adevărat strigător la cer! , Atunci când un episcopul ortodox din Veneţia mi-a acordat ,,gratia-harul” şi alte ,,daruri ale Bisericii”prin Duhul Sfânt, în schimb mi-a cerut bani dar eu nu i-am dat  pentru care am avut construit biserica. Atunci a fost clar pentru mine că acest lucru nu este ,,Biserica Apostolilor”construit pe stâncă , nu este Biserica Domnului nostru Isus Hristos ci a lui Simon Magul din Samaria
Astăzi eu sunt conştient de faptul că Biserica este comuniunea tuturor oamenilor care au răspuns în mod voluntar la chemarea Domnului, prin cuvintele Sale şi promisiunea acestuia: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu cu ei” (Matei 18:20).
 Si dupa aceasta experienta trista, nu m-am dat batut si am continuat sa caut biserica adevarata si pe Domnul Isus.In acest context al vietii mele, reforma protestantă a început să fie interesanta pentru mine,si am participat la unele seminarii ale Bisericii Luterane în Italia şi m-am înscris la Facultatea de Teologie valdenza.
Mitropolitul  bisericii atunci când a observat, m-a avertizat şi mi-a cerut ca eu să părăsesc facultatea valdenza şi sa nu citesc carti scrise de „eretici”.Eu mi-am continuat studiile si L-am
acceptat pe Isus Hristos în viaţa mea ca Mântuitor  personal, fără un intermediar cum ar fi episcopul sau sfintii, fiind calauzit de către Cuvântul lui Dumnezeu „, caci doar El a fost înălţat şi i S-a dat numele care este mai presus de orice nume, si ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, în cer şi pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească că Isus Hristos este Domnul spre slava lui Dumnezeu Tatăl. ”
Astăzi realizez ca doar  acei reformatori care au predicat Cuvântul lui Dumnezeu,  s-au întors la originile religioase ale Bisericii lui Hristos, adica: Sola Scriptura, Sola Fide, Sola Gratia, Solus Christus, Soli Deo Gloria!
Am facut apoi pe data de 11 Decembrie un botez conştient, o marturie a purificarii de păcat prin jertfa Domnului Isus şi angajamentul de a renaşte la viaţă nouă în Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor.
Botezul meu a avut loc in Biserica Baptista ,,Agape”-Roma fiind botezat de catre fratii pastori:Iulian Bobe si Daniel-Cristian Florea,ambii sacerdoti ai catolicismului si ortodoxiei „
 Trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest har mare, şi cer ca prin rugaciune sa fiu adevărat ucenic care a auzit şi a primit – Duhul Sfânt –  pentru a putea trai bucuria şi mangaierea
pentru eternitate.
Acum am in sfarsit pacea care vine de la Dumnezeu..
Angelo Iandolo.
Amin.

Read Full Post »

PATRIARHUL ROMANIEI-MIRON CRISTEA cel care a rostit asupra preotului Dumitru Cornilescu blesteme si anatema pentru singura vina ca a tradus Biblia in limba inteleasa de popor si pentru a predicat despre jertfa Domnului Isus ca fiind suficienta pentru iertare si salvarea oricarui suflet.

  Acest patriarh a fost chiar primul ministru al Romaniei intre cele doua razboaie mondiale.






 

Mai jos puteti citi marturia intoarcerii preotului Dumitru Cornilescu la Domnul si cum a tradus Biblia.O istorie interesanta.
 
   El este co-fondatorul singurei biserici evanghelice nascuta in Romania intre anii 1020 si 1924 numita ,,Biserica Evanghelica Romana”care numara azi 220 de adunari si in jur de 20 000 de credinciosi in regiunea de sud a tarii.
  Astazi cotidianul national ,,Adevarul”a distribuit la toate chioscurile de ziare din tara Biblia tradusa de pr. Dumitru Cornilescu si astfel milioane de Biblii au fost epuizate intr-o zi.Patriarhia romana a dat ordin preotilor sa le spuna credinciosilor din parohiile lor, sa nu citeasca aceea Biblie fiindca e neoprotestanta si tradusa de un preot excomunicat.
 


  Oamenii insa nu i-au ascultat si au cumparat-o impreuna cu ziarul de la chioscuri.
   Slavit sa fie Domnul pentru aceasta lucrare.
  
Dumitru Cornilescu s-a născut în anul 1881 în comuna Slasoma din judeţul Mehedinţi. Tatăl lui era învăţător, dar bunicii lui, atât dinspre tată cât şi dinspre mamă, fuseseră preoţi. Dumitru a simţit şi el chemarea spre preoţie şi s-a dus să studieze teologia la Bucureşti.

Dumitru nu se mulţumea cu formele şi cu ritualurile. El voia să pătrundă mai adânc, în adevăratul înţeles al creştinismului. Directorul Seminarului Teologic i-a văzut această dorinţă şi i-a dat un catalog de cărţi religioase din străinătate, sugerându-i să-şi comande acele cărţi şi să le citească. Prin acestea a început adevărata formare a lui Dumitru. Citind aceste cărţi, în engleză, franceză şi germană, el a constatat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă pe care o vedea în ţara lui. În curând i-a venit ideea să traducă din aceste cărţi şi să publice din ele în revistele de pe atunci. Apoi a început să şi tipărească unele dintre aceste cărţi în întregime. Scriitorii care i-au căzut în mână şi din care a tradus se numeau: Frank Thomas, F. Bettex, R.A. Torrey, S.D. Gordon, J.H.M. Conkey, George Müller, C.H. Mackintosh şi alţii.

În acei ani de studenţie la seminar, Dumitru Cornilescu s-a alăturat bisericii Sf. Ştefan, numită şi Cuibul cu Barză din Bucureşti, unde preot era Tudor Popescu, un tânăr cu o ţinută morală aleasă şi cu un excelent dar de vorbitor. Predicile lui începuseră să atragă mulţi oameni, printre care şi o seamă de intelectuali din capitală.

Tudor Popescu l-a făcut pe Dumitru Cornilescu diacon al bisericii şi i-a dat posibilitatea să-şi distribuie tipăriturile în biserică.

În cărţile pe care le citea cu aviditate şi pe care le traducea cu pasiune, Dumitru Cornilescu observa repetate referiri la Biblie. El însă încercase să citească Biblia în româneşte şi nu înţelesese nimic din ea. El nu ştia de ce străinilor le place Biblia atât de mult. Treptat însă a ajuns să înţeleagă că problema nu era Biblia însăşi, ci modul în care era ea tradusă în româneşte. Şi, pentru un om pasionat de traduceri, gândul următor a venit în mod natural: să facă o nouă traducere a Bibliei în limba română modernă, o traducere într-un stil cursiv, pe înţelesul tuturor. Şi-a dat însă seama că o asemenea lucrare cere mulţi ani de lucru şi el nu vedea cum ar putea să se dăruiască ani de zile în exclusivitate acestei lucrări.

Dumnezeu însă lucrează pe multe planuri deodată. În timpul acesta, o doamnă din înalta societate românească, prinţesa Raluca Calimachi, se afla în Elveţia cu soţul ei Cantacuzino Paşcani, care era preşedintele Camerei Conservatoare a României din acea vreme. Frecventând cercuri religioase de la Geneva, prinţesa a ajuns la o cunoaştere personală a Domnului Isus şi la o înţelegere a valorii pe care o are Biblia în viaţa unei naţiuni. Ea tocmai primise o moştenire substanţială de la mama ei, şi a decis să o cheltuiască pentru tipărirea Bibliei în limba română. S-a întors la Bucureşti şi a intrat în discuţii cu câţiva prelaţi pentru realizarea proiectului. Unul dintre aceştia i-a explicat că traducerile Bibliei în limba română sunt toate prea fidele limbii slavone şi deci nu merită să fie retipărite. Ceea ce ar trebui făcut ar fi o nouă traducere, direct din ebraică şi din greacă, într-o limbă populară românească.

Prinţesa a pornit atunci în căutarea unui tânăr traducător şi… l-a găsit pe Dumitru Cornilescu. În 1916, Dumitru a absolvit Seminarul şi a fost hirotonisit ca preot-călugăr la Huşi. Prin înţelegere între prinţesa Calimachi şi episcopul Nicodim, a doua zi după hirotonisire, Dumitru Cornilescu a plecat la conacul prinţesei din satul Stăuceşti, judeţul Botoşani, şi a început să lucreze la traducerea Bibliei. După un lucru neîntrerupt de patru ani, Biblia era gata pentru tipărit. În anul 1920 a tipărit la Bucureşti „Cartea Psalmilor sau Psaltirea împăratului David”, în editura Societatea Evanghelică Română, tipografia Gutenberg. În anul 1921 a tipărit Noul Testament şi, mai târziu în acelaşi an, întreaga Biblie, în aceeaşi editură.

Lucrând la traducerea Bibliei şi citind în paralel alte cărţi care-l ajutau să înţeleagă textul biblic, Dumitru Cornilescu a ajuns să înţeleagă cu adevărat lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin Fiul Său Isus Cristos, pentru mântuirea noastră, şi modul în care se poate obţine această mântuire.

Din fericire pentru noi, Dumitru Cornilescu a scris mai târziu o broşură în care a povestit modul în care a ajuns să vadă lumina adevărului dumnezeiesc. Vom reda acum în continuare, în întregime, această povestire.

CUM M-AM ÎNTORS LA DUMNEZEU
ŞI CUM AM SPUS ŞI ALTORA
O istorie adevărată
de
Dumitru Cornilescu

Spre traducerea Bibliei

Eram la seminar şi învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc.

Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine, întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.

Am început să comand aceste cărţi şi să le citesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viaţă”. Dar cum?

Nu m-am mulţumit să aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole şi chiar cărţi şi tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.

Mă miram şi ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi viaţă despre care vorbesc ele?” Am început să mă gândesc mai temeinic şi să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viaţa zăboveşte să vină”. Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar – după câteva zile – Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.

„Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum vor putea s-o înţeleagă ei?!”

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creştine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calendar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este şi gândul meu”, mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în ţară.

Aşa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asigurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

Întoarcerea mea

Pe când lucram la traducerea Noului Testament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva: Ce este păcat? I-aş fi răspuns: Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat. — Cine e un păcătos? — Ucigaşul e un păcătos şi locul lui este la închisoare.

Dar când am citit că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi. Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit”, nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa că nu pot spune că sunt un păcătos”. N-am putut înţelege nici versetul acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…” m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot crede”, mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puţin unul… sunt eu însumi.” N-am putut pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea”, am zâmbit şi am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?” Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte”, adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc”. Şi, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi”. Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Şi, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.

„Cum” mi-am zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pedeapsă ca uciderea? Doar orice om spune minciuni în fiecare zi. Şi nu numai una, ci multe şi de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta înseamnă o minciună.” Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică şi îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului”.

Nu cunoşteam însă calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cercetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată”, am zâmbit şi am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?” Şi, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.

Da, „socotiţi neprihăniţi fără plată”, dar prin credinţa în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A”, mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?” învăţasem la şcoală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi”, mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume”. Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cuvântul Tău.” Şi aşa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Şi acum e un Mântuitor viu. ,,Bun”, mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi”. Dar cea mai mare bucurie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descoperit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă apostolul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob.” Şi aşa L-am luat ca Domn şi Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn şi Stăpân minunat e El, căci te poţi încrede deplin în El.

Aşa m-am întors la Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dumnezeu. Ştiam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Traducerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou şi trebuie să am o nouă traducere făcută de omul cel nou. Am început traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

O întărire şi un început

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem şi alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau… cărţi. Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!” Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „În orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri”. „Doamne”, am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună.”

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte. „Fiindcă”, ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru moarte”,,Da”, am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front şi muriţi, Mântuitorul vă aşteaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte”. S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând celorlalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alţii şi le-am spus adevărul şi lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în româneşte.

Acum însă obişnuiam să mă duc la Mântuitorul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântuitorule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări”. M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înnoiască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă şi au cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi petrec cu muzică duminica. Trebuie să ne ducem şi noi la petrecere”. Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă şi pe el să vină să audă Evanghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Doctorul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, şi nu vreau să mă cert cu el”. Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu începe”. „A, dacă e aşa”, a zis el în cele din urmă, „am să mă duc”.

A venit, şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă” zicea el, „cine ştie, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite şi măcar să fim noi doi, iar el unul”. Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem”. Şi a început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic”. Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta şi am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri neplăcute.

Eu am aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la şcoală?” „Pentru că”, am zis eu, „n-au trecut prin ele şi nu le au”. Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am întrebat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat”, i-am zis eu „trebuie să iei o hotărâre”. „Am şi luat-o”, a răspuns el. „Ce hotărâre?” l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos”. Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovarăşii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe alţii.

Aveam şi un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră şi citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut şi a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc şi eu la Domnul”. Muzicianul şi-a zis: De ce n-ar putea face Dumnezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui”. Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini”. Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalţi, pe la şase seara, a venit un soldat şi a zis: „L. e liber şi are ordin să plece îndată la Iaşi”. Ce răsunet a avut această întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, şi mai mulţi au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea

Lucrul la o şcoala normală

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, şi să se roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt frământaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui şi nu chemăm pe nimeni”. Aşa au şi făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?” Cei doi au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea”. „Ce anume?” a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi”. „Tocmai de asta am nevoie şi eu”, a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să vin şi eu cu voi?” „Cu siguranţă!” a fost răspunsul celorlalţi. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme, erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent şi se rugau.

Mulţi dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câţiva colegi neîntorşi la Domnul s-au hotărât într-o seară să se ducă după ei la adunarea de rugăciune şi să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus şi au început să se roage. Apoi au venit cei neîntorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind şi a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le inima”. Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbăvit Domnul şi au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugăciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul şi în latul ţării.

Iată încă o întâmplare din viaţa lor. Unul dintre aceştia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi era gata să ia locul Mântuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel”, zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe care le pierdusem pentru El”.

ÎNTOARCEREA UNUI PREOT ŞI LUCRAREA SA
Tudor Popescu
de la
Biserica „Cuibul cu barză”

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moartea soţiei sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut şi am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos şi nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi supărare din partea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă”. După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice şi el, despre „întoarcerea la Dumnezeu”. ,Bun”, i-am răspuns eu, „dar trebuie să fii întâi tu întors la Domnul”. „N-are a face”, a zis el, „am să predic altora”. Şi a început să predice.

Convingând pe alţii, s-a convins pe sine

Într-o duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia propriului său păcat şi s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să întoarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?” mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu”. Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascultători sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vorbim cu ei despre sufletul lor”.

Pentru prima dată ne-am adunat cinci persoane. După ce am vorbit mai mult asupra Evangheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lăsam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amândoi, o dată pe săptămână, şi venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bibliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru înaintarea în viaţa creştină, precum şi publicaţia „Adevărul Creştin” pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, şi unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.

Se înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Domnul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulţi dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum şi o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi”, ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist”. O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa şi voia să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoarcerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut” şi că era „o făptură nouă în Hristos”. S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele”. Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!” Iar a încercat să pună perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu”. Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.

Şi câte astfel de pilde s-ar putea înşira!

Cuvântul într-o şcoală de fete

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în primele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc şi eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămână prin întrebări şi răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câteva luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a început să se vadă ceva rod şi multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea. Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lecţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete simple despre calea mântuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” „Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la Mine? „Ei”, a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, pornesc îndată şi vin la dumneavoastră”. „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul acesta?” „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum”. „Dar ce înseamnă să fii împovărat?” „Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e şi cu păcatele. Noi suntem împovăraţi din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă”. „Dar tu ai venit la Isus?” „Da!” „Când şi cum?” „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Şi am zis Domnului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat”. „De unde ştii?” „Aşa a spus El”. „A fost vreo schimbare în viaţa ta de atunci?”, Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc.” „Cum poţi să faci aşa ceva?” „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui”. „Adevărat?”, am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.„Da, da”, a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecţia de religie”.

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor” şi e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede”.

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este aceeaşi azi ca şi în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.

Şi acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbătat văzând cât de minunat lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu eşti mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum şi aici? Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate”!

DUMITRU CORNILESCU

Read Full Post »

PreotTeodor Popescu

PATRIARHUL

Miron Cristea,acelasi care l-a excomunicat si pe Dumitru Cornilescu.

Ve-ti citi mai jos marturia vietii preotului Teodor Popescu si cum a fost excomunicat din Biserica Ortodoxa Romana.

Teodor Popescu este co-fondatorul Bisericii Evanghelice Romane.


Încercări de reformă în Biserica Ortodoxă Română

TUDOR POPESCU

În istoria lui, Dumitru Cornilescu ne-a relatat deja cum s-a întors la Dumnezeu şi preotul Tudor Popescu de la Biserica Cuibul cu Barză din Bucureşti şi despre noul lui fel de a predica Evanghelia. El ne-a spus şi despre succesul mare pe care l-a avut Tudor Popescu cu aceste predici şi despre împotrivirile pe care le-au stârnit aceste predici din partea altor preoţi, dar nu ne-a spus care a fost cauza acelor împotriviri şi cum s-au sfârşit ele. Ori, tocmai lucrul acesta trebuie să-l afle cei ce vor să facă noi încercări de înnoire în Biserica Ortodoxă.

Câţiva preoţi din Bucureşti, probabil geloşi pe succesul de public enorm pe care-l avea preotul Tudor Popescu, au început să-l acuze că ceea ce predică el este de fapt protestantism. Le era însă greu să dovedească acest lucru, deoarece Tudor Popescu se limita doar la explicarea Bibliei, şi le era greu să afirme că explicarea Bibliei este protestantism. Preoţii aceştia trimiteau spioni la Biserica Cuibul cu Barză, să noteze atent tot ce face preotul Tudor Popescu, în speranţa că într-o zi acesta va spune ceva sau va face ceva care poate fi dovedit a fi erezie.

În cele din urmă, speranţa lor a fost împlinită. Preotul Tudor Popescu, atent la tot ceea ce spune textul liturghiei, a observat într-o bună zi că are în acest text o problemă. În textul liturghiei exista şi o rugăciune prin care preotul cerea ca păcatele oamenilor să fie iertate datorită rugăciunilor pe care i le fac sfinţii, în ceruri, lui Dumnezeu. Tudor Popescu şi-a zis: „Eu predic oamenilor, după Biblie, că iertarea păcatelor noastre se face datorită jertfei Domnului Isus pe cruce în locul nostru şi prin credinţa noastră în această jertfă. Cum pot eu atunci să-I cer lui Dumnezeu să ne ierte păcatele pentru rugăciunile sfinţilor? Aceasta este o contradicţie!”

Şi Tudor Popescu a decis să sară în liturghie peste rugăciunea aceea. Omisiunea aceasta a fost imediat observată de spionii prezenţi în Biserică. Cineva l-a întrebat pe Tudor Popescu de ce a omis rugăciunea aceea din textul liturghiei şi el a răspuns că a făcut-o deoarece el nu crede că păcatele noastre sunt iertate fiindcă se roagă sfinţii pentru noi, ci sunt iertate pentru că a murit Domnul Isus pentru ele.

Tudor Popescu a fost imediat acuzat la Patriarhie că se face vinovat de erezia că nu crede în funcţia sfinţilor de a mijloci pentru noi, şi că nu se închină la sfinţi. Patriarhia i-a cerut atunci o explicaţie. Textul apărării pe care şi-a făcut-o preotul Tudor Popescu este deosebit de instructiv şi de aceea îl redăm în continuare în întregime. Mai târziu preotul Tudor Popescu a trebuit să-şi facă încă o apărare, şi o vom retipări în continuare şi pe aceea.

APĂRAREA ŞI MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A PREOTULUI TUDOR POPESCU
de la biserica Sf. Ştefan (Cuibul cu barză) din Bucureşti

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

La ordinul I.P.S.V. Nr. 5429 a. c., cu respect ţin să răspund următoarele:

N’am fost în necunoştinţă despre svonurile ce s’au răspândit cu privire la persoana şi la acţiunea mea. Unele din cele svonite şi-au găsit loc în scris în „Noua Revistă Bisericească”. La cele scrise acolo, am răspuns – după părerea multora – mulţumitor. Cunosc deasemenea insistenţele ce s’au pus pe lângă I.P.S. Voastră pentru a lua măsuri contra mea. Din convorbirea avută acum câteva luni cu I.P.S. Voastră, am înţeles ce greu v’a fost să rezistaţi atâtor şi atâtor insistenţe. În sfârşit, rezistenţa a încetat şi s’a ajuns la măsuri.

Aceste măsuri n’au fost însă din cele mai nimerite. Orice om a înţeles acest lucru, afară de povăţuitorii I.P.S. Voastre. Cum se poate califica faptul că un preot nejudecat şi neosândit se vede la un timp stingherit în slujba lui şi oprit de a predica? Cu ce drept au fost aduşi peste el alţii, care să-l tulbure în slujba lui şi să-l înlocuiască în predică? Pe cât cunosc eu din legiuirile bisericeşti, preotul e mai mare în biserica lui. Chiriarhul are dreptul de a-l controla, a-l judeca şi osândi, dacă l-a găsit vinovat cu ceva, dar să ia astfel de măsuri vexatorii, constitue o nedreptate. Ţin să subliniez acest lucru.

E drept că cei ce au slujit împreună cu mine au venit „din ordin”, văz Doamne, în numele dragostei creştine. Dar această dragoste n’a fost decât o curată făţărnicie. În sf. altar slujeau împreună cu mine şi ne împărtăşeam din acelaşi potir, iar după slujbă vorbeau cu oamenii împotriva mea, cum au făcut preoţii Georgescu Silvestru şi Bunescu. Asta va să-zică dragoste? Dar şi cei ce au predicat, aceeaşi făţărnicie au arătat. Cu câteva săptămâni înainte, mi-a vizitat biserica Părintele Pisculescu, împreună cu Părintele Tudorache din Moldova, învoindu-se ca Părintele Tudorache să vină în locul meu. (Acest lucru l-a spus pe faţă Părintele Pisculescu la Societatea Clerului). În ziua de Intrarea în Biserică, Părintele Pisculescu predică în locul meu şi după predică mă sărută. Ce fel de sărutare e aceasta? Nu cumva sărutarea lui Iuda?

Cum se poate interpreta altfel decât făţărnicie şi răutate, gestul Părintelui Georgescu-Duşumea, care a avut ordin numai să slujească împreună cu mine, iar sfinţia sa, din proprie pornire, predică în locul meu şi într’un ziar spune neadevărul că a predicat cu învoirea mea? Ce va să zică asta? Aşa se procedează cu un om pe care îl iubeşti, că dai peste el, provocându-i scandal în biserică?

Nu e nimic ascuns care să nu iasă la iveală. S’a arătat cu prisosinţă făţărnicia şi răutatea celor care au lucrat în numele I.P.S. Voastre. Fapta ce au făcut, va rămânea ca o pată pe sufletele lor. Sunt sigur că au ştiut să vă informeze tendenţios, mincinos, însă lucrurile stau aş» cum le spun eu aici şi nu altfel.

Ţin iarăşi să luminez unele puncte din ordinul sus arătat. Dacă prin biserica românească se înţelege biserica în care părintele Pisculescu este ridicat în slăvi, pentru că e literat, nu pentru vre-o activitate bisericească; dacă prin această biserică se înţelege biserica de astăzi amorţită, moartă în care cei ce intră în ea ca slujitori nu caută decât un mijloc de trai sau folosul lor, – atunci desigur că mă văd scos din ea. Dacă Dumnezeu, prin nemărginita Lui bunătate m’a adus la o stare sufletească nouă, la o smulgere de sub robia atâtor păcate ce bântuiesc pe cei ce se socot ceva în această biserică, atunci acest lucru m’a rupt de la biserică. Dacă prin biserica de astăzi se înţelege societatea religioasă condusă şi de oameni care nu calcă pe urmele lui Hristos, atunci da, sunt scos din ea. Socot însă că biserica nu este o moşie căzută la sorţ pentru exploatare de averi sau de măriri, ci un ogor în care fiecare are datoria să lucreze pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Această Împărăţie nu se poate răspândi însă de oameni care se gândesc la orice altceva, numai la Împărăţia lui Dumnezeu nu.

Aşi fi dorit să am deaface cu persoane care să se fi cercetat mai întâi pe ei înşişi, ca să vadă cum stau în faţa lui Dumnezeu, care e judecătorul tuturora; şi să se fi întrebat ce au lucrat ei până acum pentru Dumnezeu şi ce roade au adus. E lucru foarte uşor să iei legea în mână şi să osândeşti pe altul; ar trebui însă ca cel ce osândeşte să se gândească dacă nu cumva se osândeşte pe el însuşi. N’am văzut acest lucru la aceia cari trebuiau să fie povăţuitorii mei şi care de fapt au fost judecătorii mei, osânditorii mei. De altfel nici nu-mi făceam vre-o iluzie, cunoscute fiindu-mi persoanele cu cari am avut deaface.

În ordinul I.P.S.V. se vorbeşte de jignirea adusă sf. canoane cari cârmuiesc biserica. Mă întreb dacă această expresie este în adevăr serioasă. Cunosc şi eu puţin aceste sf. canoane. După cât cunosc eu, nu e cleric şi nu e mirean care să aibă cutezanţa să spună că le-a ţinut pe toate; afară doar de cazul când nu le-ar cunoaşte. Cine le-a ţinut şi le ţine pe toate, să ia piatra şi să arunce cel dintâi în mine. Nu cumva însă şi aceste sfinte canoane merg pe ales? Nu cumva ele sunt bune numai când e vorba să judece cineva pe alţii? Oh, mai multă sinceritate!

În ce priveşte închinarea către Sf. Fecioară Maria şi către sfinţi, eu stau în formula generală ortodoxă, care sună astfel: să te închini lui Dumnezeu, iar pe sfinţi să-i venerezi. Spre deosebire de catolici, care aşa de des canonizează pe câte un sfânt, punându-l înaintea lumii ca pe o fiinţă cu care să se aibă deaface şi să i se proştearnă, – şi de protestanţi, care ignorează cu totul pe sfinţi, – biserica ortodoxă a găsit o formulă fericită; şi această formulă e cea de sus. În ea se poate cineva mişca liber. În această formulă stau, considerând orice altă învăţătură ca străină de adevărata ortodoxie, chiar dacă în sprijinul ei s’ar aduce mărturii considerate infailibile.

Şi e foarte drept să fie aşa. Ne închinăm lui Dumnezeu pentru că e în tot locul, vede toate, aude toate. Sfinţii, trecând în cer, n’au devenit prin aceasta dumnezei, ca să poată asculta rugăciunile oamenilor din feluritele părţi ale pământului. Omniprezenţa şi atotştiinţa n’o are decât Dumnezeu. Închinarea la sfinţi e chiar oprită de însăşi sfinţii, care au fost inspiraţi de Dumnezeu.

Sutaşul Corneliu, când a văzut pe sf. apostol Petru, „s’a aruncat la picioarele lui şi i s’a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi a zis: Scoală-te, şi eu sunt om!” (Fap. Ap. 10:25-26). Păgânii din Listra voiau să aducă lui Barnaba şi lui Pavel jertfe ca unor zei, din pricina vindecării miraculoase a ologului. „Apostolii Barnaba şi Pavel când au auzit lucrul acesta, şi-au rupt hainele, au sărit în mijlocul norodului şi au strigat: Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem de aceeaş fire cu voi…” (Fap. Ap. 14:11-15). Răspunsul că acest lucru s’a petrecut pe pământ, nu înlătură nicidecum adevărul cuprins în aceste lămurite cuvinte. Undeva a fost sau este o biserică în care toţi sfinţii sunt pictaţi, arătând cu degetul spre un singur loc: unde era pictat Isus Hristos, ca şi cum ar fi vrut să spună ce a fost şi ce este El pentru noi şi pentru voi, numai Lui datorăm totul, la El priviţi.

Rolul de mijlocitori sau solitori către Dumnezeu, nu-l au sfinţii, ci numai Isus Hristos. „Este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5-6). Numai despre Isus Hristos se spune că se roagă pentru noi: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentrucă trăeşte pururea ca să se roage pentru ei” (Evrei 7:25).

Faţă de nişte cuvinte aşa de categorice, se mai poate zice ceva? Ce autoritate mai mare se poate aduce împotriva lor? Biserica? Dar Biserica poate ca să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate ea să-l răstălmăcească sau ca să mai adauge ceva la el? Pe cine strică Cuvântul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu. Oare acest Cuvânt nu e destul de clar? Se poate interpreta în felurite chipuri? Dacă în practică, nu s’a ţinut socoteală de acest cuvânt, asta e altă socoteală.

În practică, închinarea la sfinţi e foarte uşoară şi fără obligaţiuni morale. Adevărata venerare pune însă obligaţiuni. Se închină la sfinţi orice om, dar de cinstit nu-l cinsteşte decât acela care calcă pe urmele lui. E foarte uşor să arunci sfântului o închinăciune, dacă însă viaţa ta nu se influenţează cu nimic din a lui, închinăciunea e o bătae de joc. Câte persoane din cele ce iau parte la acatistele ce se fac prin biserici, şi-au schimbat prin aceasta viaţa? Nici una. E drept că aceste rugăciuni, numite acatiste, sunt producătoare de venituri, dar nu sunt producătoare de viaţă creştinească. Şi tocmai, de aceasta avem nevoie.

Orice om cu mintea întreagă recunoaşte uşor că cinsteşte pe sfinţi numai acela care calcă pe urmele lor întru cât şi sfinţii au călcat pe urmele lui Hristos. Să ne slăbească deci aşa zişii ortodocşi şi apărători ai ortodoxiei cu bătăile lor în piept de dragul sfinţilor, când prin viaţa lor numai sfinţenia vieţii nu urmăresc, numai la Isus nu privesc.

Dacă nu mă închin la sfinţi, nu însemnează însă că nu-i cinstesc, nu-i venerez; nu însemnează că-mi bat joc de ei. Ferească Dumnezeu! Departe de mine una ca asta! Dimpotrivă, abia acuma când sunt hotărât la o viaţă după Evanghelie, abia acuma îi înţeleg pe sfinţi, îi admir, îi laud şi-mi sunt chiar iubiţi. Şi înţeleg de pildă cum au fost prigoniţi, le înţeleg puterea credinţei care nu-i lăsa să facă compromisuri de conştiinţă şi le admir această credinţă care a fost mai tare decât orice ameninţare, decât moartea chiar. În ce priveşte tăria credinţei lor, ei au dat o admirabilă dovadă: şi-au dat viaţa, dar de Hristos nu s’au lepădat. Au ales mai bine să moară, dar o minciună n’au vrut să spună; căci uşor le-ar fi fost să spună în faţa autorităţilor că se leapădă de Hristos cu gând ca apoi să-I slujească. Eu mă simt aşa de bine având acelaş Mântuitor ca şi ei şi mă bucur că din mila lui Dumnezeu fac parte şi eu din turma lui Isus Hristos, Bunul Păstor, turmă din care au făcut mai întâi ei parte şi acum mă silesc a călca pe urmele lor ca să-mi facă parte şi mie Domnul de cel din urmă loc din cerul Său. Lucru ciudat, pe când altă dată n’aveam nici o pricepere pentru un martir, astăzi o am, îl înţeleg destul de bine. Mă simt – dacă pot să zic aşa – alături de sfinţi în suferinţele lor pentru Hristos şi îi admir bucurându-mă.

Că ei prin rugămintele lor ne-ar mântui, asta n’o poate spune decât un om străin cu totul de Evanghelia Domnului. Acolo se arată lămurit că mântuirea vine prin credinţa în Isus Hristos, înţelegându-se credinţa vie, care cuprinde în sine şi faptele bune, sau credinţă manifestată în fapte. „Ce să fac ca să fiu mântuit?” a întrebat temnicerul din Filipi (Fap. Ap. 16:30); iar răspunsul a fost: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta”. Se poate un răspuns mai lămurit în ce priveşte mântuirea? Şi ce citim în Fapt. Ap. 4:13? “În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”, “în El (Is. Hr) vi se vesteşte iertarea păcatelor” (Fapt. Ap. 13:38). „Toţi proorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă prin numele Lui iertarea păcatelor” (Fap. Ap. 10:43). „Credem că noi ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapt. Ap. 15:11). Sf. ap. Pavel rezumând în ce consta predica lui spune că ea consta în „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapt. Ap. 20:4). Am adus aceste locuri numai din Fapt. Ap. Aş face o lungă înşirare de locuri dacă ar fi să aduc din tot Noul Testament. Cred însă că acestea sunt deajuns.

— Da, dar sf. tradiţiune învaţă altfel, poate, să zică cineva. Atunci, dacă e adevărată această vorbă, sf. Scriptură se contrazice cu sf. tradiţiune. Aceasta e concluzia. Dar se poate una ca asta? Poate Duhul lui Dumnezeu să se contrazică? Dacă în adevăr sf. tradiţiune învaţă altfel, atunci una din două trebue să aibă dreptate: sau sf. Scriptură, sau sf. tradiţiune, în nici un caz amândouă. Atunci trebue să ne ţinem de una şi să lepădăm pe cealalta.

Read Full Post »

Fișier:N-balan.jpg

 Nicolae Balan,Mitropolitul Transilvaniei, intre anii 1920 si 1955 este cel care l-a excomunicat pe preotul Iosif Trifa si care a stins o lucrare evanghelica nascuta in Transilvania care numara in jur de 100 000 de mii de romani.
In anul 1936 rosteste asupra preotului Trifa anatema si excomunicarea.
  Toti ,,ostasii Domnului”.incep sa fie persecutati,si in perioada comunista liderii lor sunt condamnati la ani grei de inchisoare.

 

Oastea Domnului” este o mişcare de înnoire evanghelică în cadrul ortodoxiei române. Ea a început în anul 1923 prin preotul Iosif Trifa, la Sibiu şi, cu toate că a fost şi este încă violent persecutată, atât de ierarhia ortodoxă cât şi de regimul comunist, continuă să existe în toate părţile ţării. Iosif Trifa s-a născut în anul 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni. El a studiat la Gimnaziul din Beiuş, apoi a făcut teologia la Sibiu. S-a întors în satul său natal ca învăţător, apoi a fost hirotonisit ca preot în anul 1921. Mitropolitul Bălan l-a chemat la Sibiu şi i-a dat slujba de duhovnic la Seminarul Teologic. în anul 1922, mitropolia de la Sibiu a decis să scoată o revistă de educaţie religioasă pentru satele româneşti şi l-a numit pe preotul Iosif Trifa în slujba de redactor. Revista se numea Lumina Satelor – foaie săptămânală pentru popor, şi primul ei număr a apărut în 2 ianuarie 1922.

Iată ce scria preotul Iosif Trifa, printre altele, în acest prim număr: „La temelia noii rânduieli din sat – şi din ţară – trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Să începem de la început: de la credinţa şi iubirea lui Dumnezeu… căci fără acest început nu se va putea face nimic bun şi statornic… Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Isus, la învăţătura şi porunca Lui de iubire. Atunci va sosi pacea şi liniştea statornică între oameni şi între popoare”.

Să ne amintim că la acea dată Ardealul era doar de trei ani unit cu Patria Mamă. Românii din Ardeal îşi puseseră enorme speranţe în Unire, dar multe dintre acestea s-au dovedit deşarte. În special la sate îmbunătăţirile erau foarte puţine. Şi dacă pe plan economic lucrurile nu stăteau bine, pe plan moral şi spiritual lucrurile stăteau şi mai rău. Iosif Trifa a găsit în Lumina Satelor tribuna de la care să vorbească despre relele din societatea românească în general, şi despre cea din sate în special.

Poetul Traian Dorz, un ucenic al preotului Trifa şi conducătorul Oastei Domnului după moartea acestuia, a scris o istorie a acestei mişcări, cu titlul Pentru istoria unei jertfe – Mărturii despre începutul şi primii 12 ani ai Oastei Domnului. Ea nu a văzut încă lumina tiparului. Un exemplar în manuscris dactilografiat în două volume se află în posesia noastră, şi din el scoatem informaţiile acestea despre Iosif Trifa şi Oastea Domnului.

Iată ce scrie Traian Dorz despre primul an al lucrării preotului Iosif Trifa la Lumina Satelor:

“În locul articolaşelor cenuşii ale ‘comitetului’ care se retrăsese aproape de tot, – ardeau acum din paginile gazetei plesnele de foc ale mustrării şi înştiinţărilor lui împotriva păcatului, osândind lăcomia politicienilor, părtinirea judecăţilor, nedreptatea legilor, nepăsarea îndrumătorilor – decăderea societăţii şi absenţa Bisericii. În timp ce orfanii mor, invalizii cerşesc, poporul sufere, credinţa se pierde, sărăcia se întinde, streinii se îngraşă şi diavolul râde – Biserica tace şi stă.

În toată lupta aceasta cu răul general bineînţeles că glasul de la ‘Lumina Satelor’ nu era singurul care striga şi înştiinţa.

Dar era singurul care era pătruns de încredinţarea că numai o renaştere sufletească mai poate împiedeca prăbuşirea şi mai poate aduce salvarea. Că numai o întoarcere totală şi puternică la Hristos, ne va mai putea izbăvi şi ridica. Că numai credinţa şi aflarea Crucii şi Jertfei Lui e singura cale a mântuirii din moartea şi osânda în care suntem. A fiecăruia în parte, – şi a tuturor la un loc.

Pe când alţii dădeau tot felul de ‘soluţii’ şi prescriau tot felul de ‘leacuri’ împotriva boalei ţării, părintele Iosif stăruia şi înştiinţa despre Singurul Leac Salvator pe care el îl vedea: Hristos”.

La sfârşitul unui an de scris la revistă, preotul Iosif Trifa a simţit că strigă în pustiu. Şi-a dat seama că nimeni nu acţionează la chemările lui. Omul acesta al lui Dumnezeu a ajuns la punctul de criză în noaptea unui sfârşit de an şi a unui început de an nou. Şi din criza aceea s-a născut iniţiativa chemării oamenilor la acţiune împotriva păcatului. Şi din chemarea aceea s-a născut Oastea Domnului. Acţiunea a avut urmări uriaşe în viaţa neamului nostru, şi de aceea ea trebuie să fie cunoscută şi trebuie să fie bine înţeleasă. De aceea vom da cuvântul lui Traian Dorz, care ne descrie noaptea aceea de Revelion, 1922-1923, în cămăruţa de lucru a preotului Iosif Trifa:

“În faţa lui erau încă foile albe pe care trebuiau să se înşiruie în noaptea asta rândurile care vor alcătui primul număr pe anul nou 1923 al foii ‘Lumina Satelor’. Şi nici el nu ştia cu ce şi cum să înceapă.Ceasurile treceau astfel grele de gânduri, iar foile rămâneau albe căci ochii erau plini de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?

Din tot oraşul răzbătea până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său, strigătele, urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.

Toate cârciumile erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi de neruşinare.

Un cârd de beţivi trecură chiar pe sub fereastra lui spărgând cu larma unor cântece murdare şi a unor sudălmi grozave, pacea căsuţei liniştite.

Copilul se zbătea în pătuţul lui. Şi sufletul părintelui se strânse cutremurat. Cârdul beţivilor trecu… veniră alţii. Şi ca nişte săgeţi de foc îi străpungeau inima, tot mai chinuitoare întrebările dinainte:

— Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama cutremuraţi şi îngroziţi de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg fără să-şi dea seama la o pierzare sigură, – dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.

Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos? Singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?

Ochii i se opriră îndureraţi asupra Psaltirei lăsată de mama lui. Cartea stătea şi acum ca de obicei pe masă în faţa sa. În clipa aceea auzi mai limpede şi mai puternic ca oricând glasul Psaltirei şi glasul mamei lui grăindu-i cu o voce sfâşietoare: ‘…să-L cunoşti şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta şi a multora…’

Învăluit într-o lumină cerească îi păru că vede în faţa sufletului său pe Isus Cel Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa… Fără Mine nu puteţi face nimic… Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.

Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropie, îl cuprinse în ea, şi se revărsă toată dintr-o dată în toată fiinţa lui trupească şi sufletească…

Se prăbuşi pe genunchi, şi mâinile i se împreunară înălţate în rugăciune peste Psaltirea mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni într-o mărturisire zguduitoare învinuindu-şi toată nepăsarea trecută şi cerându-şi iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.

Cu o nestăpânită revărsare-a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi cu un legământ nou, ca din clipa aceasta să ia un puternic şi un nou drum în lupta lui. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă strigându-i:

— Ridică-te şi scrie!

Şi peste foile albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de Duhul Sfânt, ale Chemării în Numele lui Isus Hristos adresate tuturor românilor şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:

‘Veniţi – strigă el – să facem o intrare creştinească în anul cel nou, cu hotărâre şi întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor…

Cetitorilor… veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi sudalma…

Publicăm mai jos o „Hotărâre”.

Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei, vor iscăli această „hotărâre”.

Apoi hotărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi mai ales în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi… spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruirea satanei şi mântuirea noastră cea sufletească.

Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:

Hotărâre:

Subsemnatul…., gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.

Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc ca şi mine să fim nişte buni ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele.

În fruntea oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos – şi El ne va duce la biruinţă.

Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, – iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească.’

Dat în…………… la Anul Nou 1923
N.N…………………
Abonat al gazetei ‘Lumina Satelor’

În primul număr din anul II se publicară aceste lucrări pe larg, în pagina întâia a foii ‘Lumina Satelor’.

Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

‘Necazurile de azi se vor ţinea de voi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră – şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos’ – suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.

‘Hotărăşte-te şi tu cititorule – şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!…’

Astfel, gazeta avea acum o ţintă, înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.

Scriitorul ei stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.”

În numărul de Paşti al revistei, care a apărut în 8 aprilie 1923, Iosif Trifa a publicat lista primilor „ostaşi”, adică a celor care i-au scris că au luat hotărârea de a se angaja în lupta împotriva înjurăturii, a beţiei şi a altor păcate. Cu ocazia aceasta Trifa scrie că nu este suficient să zici „nu” unor păcate:

„Noi trebuie să mergem mai departe, să înaintăm mai departe spre darul şi lumina Mântuitorului nostru Isus Hristos, din Noul Testament. Lăsaţi dar, lumina şi iubirea Mântuitorului să intre în toată casa voastră şi să lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe de toate păcatele voastre.Şi apoi după aceasta să mergem mai departe. După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te aperi nu numai pe tine de satana şi de păcate ci trebuie să-i aperi şi pe alţii şi să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti.

Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi pe acest pământ. Mişcarea noastră, dragii mei, trebuie să fie o lumină care să lumineze în această întunecime de păcate ce s-a lăsat peste noi (Matei 5:14). Mişcarea noastră trebuie să fie o sare care să împiedice stricăciunea (Matei 5:13). Şi un aluat care să dospească frământătură nouă în traiul nostru şi al vecinilor noştri.

Fiţi, – şi faceţi-vă – iubiţii mei aşa ca tot omul, văzând faptele noastre să se aprindă de dorul şi de dorinţa de a intra şi el în Oastea Domnului.

Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos să ne ajute şi să ne binecuvinteze cu al Său dar şi ajutor, începutul nostru”.

Aşa s-a născut mişcarea Oastea Domnului. Au urmat congrese ale „ostaşilor”, au urmat adunări prin sate, s-au format grupuri speciale de „ostaşi” care se adunau pentru studierea Bibliei împreună şi pentru încurajare frăţească. Preotul Iosif Trifa, ca îndrumător spiritual al mişcării, s-a văzut nevoit deîndată să definească principiile ei fundamentale. Traian Dorz constată că aceste principii de bază au fost trei: primirea lui Isus Cristos ca Mântuitor personal, naşterea din nou şi „descoperirea Bibliei”.

Vom cita aici in extenso din istoria scrisă de Traian Dorz pentru ca să ne dăm seama exact de natura Oastei Domnului. La rândul său, Traian Dorz citează pe larg din articolele lui Iosif Trifa, şi astfel căpătăm o informare directă despre gândirea fondatorului Oastei.

„O dată cu planul Lucrării, Duhul Sfânt i-a descoperit părintelui Iosif şi temelia pe care să zidească această Lucrare.

Prin lumini tot mai puternice, i-a arătat repede şi sigur tot mai clar, pas cu pas, ce trebuie să facă şi cum trebuie să zidească.

Astfel el a înţeles şi a ştiut de la început că taina şi puterea biruinţei lui şi a Oastei – stă şi va sta în Hristos. În Jertfa vie a lui Hristos Cel Răstignit.

‘Toată lucrarea mântuirii noastre – va spune el încă de la început – stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa lui Isus Cel Răstignit.

Crucea şi Jertfa Lui de pe Golgota a făcut – şi va face – lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă toată lupta şi truda noastră este în zadar. Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire, stă numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită in Crucea şi în Jertfa vie a lui Isus Cel Răstignit. De fapt lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit…

Deci fraţii mei, cu ochii ţintă via Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit, după cum a spus şi a scris marele Apostol Pavel că n-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Corinteni 2:2). Şi cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus… (Evrei 12:2).’

De fapt aceasta nu este o descoperire ci mai degrabă o redescoperire.

Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoşteam.

Bătea la uşa noastră, dar noi nu-L simţeam.

Ne vorbea de lângă noi, dar noi nu-L auzisem.

Era trimis la noi să ne aducă mântuirea slăvită, dar noi nu-L primisem. Căci nu fusese nimeni să ne trezească din somnul păcatelor în care zăceam. Nici să ne arate limpede calea şi lumina ieşirii din întunericul şi rătăcirile prin care bâjbâiam.

Acum Hristos era înălţat cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărârea sufletului, în faţa tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.

Acum chemarea Lui o auzeam cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum n-o mai auziserăm niciodată. Cel ce ni-L arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Isus. Şi că tot ce spune el despre mântuirea şi viaţa cu Isus, el le trăieşte în totul. De aceea Îl ascultau tot mai multe suflete şi Îl urmau tot mai cu drag.

Pe măsură ce ochii slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpânul său Isus, iar urechea lui era tot mai atentă la Cuvântul Lui, viziunea i se adâncea şi i se lărgea pătrunzându-se tot mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea salvarea noastră, şi ca indivizi şi ca popor.

Astfel cea dintâi şi cea mai mare trebuinţă a ţării şi a poporului nostru aflăm puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.

Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic.

Toate le-am dobândi prin El şi o dată cu El, căci în El avem totul deplin (Coloseni 2:10).

Curând el va spune: de fapt nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care sufere poporul nostru – ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul acestor ruşinoase păcate şi patimi, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeii.

Astfel se aşeză tot mai puternic şi mai adânc, ca Piatra din capul unghiului Lucrării, temelia cunoaşterii şi primirii lui Isus Hristos ca Mântuitor personal, de către oricine îşi doreşte cu adevărat mântuirea sufletului şi mântuirea neamului nostru.

* * *

Temelia cea dintâi pentru mântuirea sufletului nostru este să-L cunoaştem şi să-L primim oricare dintre noi în inima şi în casa noastră pe Hristos.

Apoi, cea de-a doua tot aşa de însemnată, este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii să-L cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mântuitor şi Stăpân pe El.

În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.

Naşterea din nou

Minunea descoperirii lui Hristos face în sufletul nostru o altă minune: lucrarea tainică şi dumnezeiască a naşterii din nou.

Taina Pocăinţei care este o lucrare a Duhului Sfânt, recunoscută ca una dintre cele şapte Taine ale Bisericii, numită în alt fel şi taina convertirii, sau taina naşterii din nou – este acea lucrare dumnezeiască pe care o face, – şi trebuie s-o facă, – în viaţa fiecărui om, Duhul. Sfânt şi Cuvântul Sfânt.

‘Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu – a spus Mântuitorul către Nicodim, adăugind că dacă nu se naşte cineva din Apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu’ (Ioan 3:3-5).

Desigur, înţelegând pentru această naştere din nou prin Apă, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, după cum explică însuşi Mântuitorul în Ioan cap. 4:14: ‘.. .apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică…’

Şi după cum arată şi sfinţii apostoli în epistolele lor: Sf. Pavel în Tit 3:5: ‘…El ne-a mântuit prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt’. Sau în Romani 10:17: „…credinţa vine prin auzire, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu’.

Sf. Iacov în cap. 1:8: ‘El de bunăvoia Lui ne-a născut prin Cuvântul Adevărului…’

Sf. Petru în Ep. I, cap. 1:23: ‘Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu cart este viu şi care rămâne în veac…’

Sf. Ioan în Ep. I, cap. 3:9: ‘Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte pentru că sămânţă lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu’.

Deci este vorba de acea tainică lucrare şi schimbare pe care o face în viaţa aceluia care crede şi care se întoarce, Cuvântul lui Dumnezeu Apa cea vie, şi Duhul lui Dumnezeu, Puterea cea vie şi cerească.

Această lucrare e o taină şi o minune dumnezeiască după cum limpede a spus Mântuitorul: ‘…este ca şi cu vântul căruia îi auzi vuietul dar nu ştii nici de unde vine nici încotro merge’ (Ioan 3:8).

Sau… este ca şi cu sămânţă care pusă în pământ… creşte şi rodeşte totul.

Sau este ca altoiul pus în pom: – schimbă şi înnoieşte totul.

Sau este ca aluatul pus într-o frământătură: – dospeşte şi îmbunătăţeşte totul…

Această schimbare şi înnoire o făcuse Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu mai întâi în viaţa slujitorului Său Iosif, de care se folosea acum spre a face acest lucru şi în alţii. Iar în el această schimbare şi înnoire se adâncise şi se desăvârşise mereu. Fiindcă aşa lucrează totdeauna Domnul Isus: Sufletul acela prin care Duhul Sfânt vrea să aducă pe alţii la o stare după voia lui Dumnezeu, trebuie să fie el însuşi mai întâi născut din nou, apoi curăţit şi sfinţit spre a fi cât mai potrivit pentru lucrarea ce Dumnezeu vrea să o facă prin el.

Dumnezeu în tot ce face, este înţelept şi bun: Lucrând, El Îşi desăvârşeşte mereu unealta prin care lucrează.

Învăţând, El îl face tot mai învăţat pe învăţătorul prin care învaţă pe alţii.

Ducând lumină, El îl face tot mai luminos pe acela prin care luminează pe alţii.

Precum un zidar trebuie să se afle totdeauna mai presus decât lucrarea pe care o face el, tot aşa se cere neapărat să fie şi lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întâi să aibă el o stare şi o viaţă mai înaltă, mai sfântă, mai smerită, şi mai plină de roadele Duhului Sfânt, căci numai după aceea va putea face ca aceste lucrări să se facă şi în alţii.

Trebuie mai întâi ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuşi în toată fiinţa şi trăirea lui, pentru ca apoi să poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12:14).

Iată cum mărturiseşte părintele Iosif despre naşterea sa din nou, despre schimbarea şi înnoirea făcută de Dumnezeu în starea şi în viaţa lui.

‘…dacă această gazetă place, şi dacă scrisul ei a început să câştige suflete pentru Hristos, apoi lucrul acesta nu stă în meşteşugul penei de scris, ci în sufletul care scrie această gazetă. Puterea acestei gazete stă tocmai în aceea că o scrie un suflet care s-a hotărât pentru Hristos. O scrie un suflet care şi crede el însuşi mai întâi ceea ce scrie. Şi care face el însuşi mai întâi ceea ce îi învaţă pe alţii să facă.

Căci şi eu „m-am schimbat”, după ce m-am hotărât, după ce m-am născut din nou – lucrul acesta este firesc, este normal. Ar fi foarte nefiresc să fi rămas tot neschimbat şi după ce m-am hotărât să trăiesc pentru Hristos. O hotărâre ce nu schimbă pe om n-ajunge nimic. E o hotărâre fără Hristos şi fără nici o putere.

Eu nu mă ruşinez să spun că m-am schimbat după ce m-am hotărât să trăiesc cu Hristos şi pentru Hristos. O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul meu după ce m-am hotărât să trăiesc aşa cum spune Evanghelia…’

‘L.S.’ Nr. 46 din 25 nov. 1923 — ‘Şi eu m-am hotărât’.

Desigur aceasta este taina şi explicaţia izbânzilor minunate ale părintelui Iosif şi al Lucrării Oastei. Aceasta va fi întotdeauna puterea şi condiţia fără de care nici un lucrător şi nici o lucrare evanghelică nu poate avea roade.

O, dacă ar crede şi dacă n-ar uita acest mare adevăr nici unii din cei care au venit şi vor mai vrea să vină în această Lucrare dumnezeiască a Evangheliei lui Hristos Domnul! O, dacă s-ar încredinţa cutremurător cu toţii acei care vor să lucreze în ea, că fără o sfântă şi totală schimbare şi înnoire în viaţa şi în flinta lor, nu vor putea sluji nici odată pe Domnul. Şi nici nu vor putea vedea nici odată mântuirea Lui.

Condiţiile acestea, puse celui mai dintâi ostaş şi lucrător dintre noi. sunt obligatorii şi celui mai din urmă.

Pe urmele lui Hristos este dator să calce întocmai ca primul, oricare din cei care vin şi doresc să intre în această Lucrare – până la sfârşit.

Cine intră într-o coloană dar nu ţine cadenţa şi nici alinierea cu coloana – este un încurcat şi un încurcător. Va sfârşi prin a fi în curând aruncat afară ca un netrebnic.

Descoperirea Bibliei

Plinătatea vieţii în Hristos este deci – după naşterea noastră din nou – taina biruinţei noastre în toate luptele cu păcatul şi cu diavolul. Aceasta este taina şi puterea noastră de rodire în viaţa de credinţă şi de mântuire sufletească. În plinătatea acestei cunoaşteri şi vieţuiri în Hristos şi prin El, stă şi taina ridicării noastre şi ca popor şi ca frăţietate duhovnicească.

Dar pentru dobândirea acestui dar ceresc se cere în primul rând cunoaşterea şi adâncirea Sfintelor Scripturi. Se cere neapărat citirea şi trăirea Bibliei.

Acest însemnat lucru este tot ceea ce ne-a lipsit şi ne trebuieşte nouă acum, pentru a birui răul de care suferim, pentru a ne ridica din decăderea în care suntem, pentru a ne înălţa la starea vrednică de Dumnezeu şi cerută de credinţa în Hristos Mântuitorul, pe care o mărturisim…

Vindecarea şi mântuirea noastră, ca inşi şi ca neam, nu va putea veni niciodată prin altceva decât prin cunoaşterea şi trăirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, în vara aceluiaşi an, 1923, retras pentru un timp de meditaţie într-un concediu de sănătate, părintele Iosif a adâncit puternic şi cu o lumină nouă Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu Biblia.

Reîntors la gazetă el va mărturisi:

‘…în citirea şi adâncirea Scripturilor mi-am petrecut cele două luni… şi acum mă reîntorc la această gazetă şi mai hotărât pentru Isus Hristos şi Evanghelia Lui. Mă reîntorc la Sibiu schimbat. Adică mă întorc hotărât să trăiesc mai deplin lui Hristos şi pentru Hristos. Şi să hotărăsc şi pe alţii să apuce această cale de îndreptare şi mântuire sufletească…’

‘L.S.’ Nr. 37 din 23 sept. 1923

Astfel Duhul Sfânt i-a descoperit încă de la începutul Lucrării Oastei că dezgroparea Bibliei de sub lespezile neştiinţei şi de sub praful nepăsării de veacuri, va fi până la urmă o primă condiţie pentru dezrobirea şi ridicarea din păcat şi înapoiere, a fiecărui suflet şi a întregului popor.

Numai lumina Evangheliei va putea aduce primăvara şi învierea noastră cea sufletească.

Numai puterea Cuvântului şi a Duhului Sfânt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe toţi morţii în patimi şi îngropaţi în păcate.

Pe toţi cei ţinuţi în robie şi în orbie sufletească de către satana, duşmanul cel de moarte al sufletului nostru şi al neamului nostru.

Sfânta Scriptură trebuie deci adusă la tot poporul şi tot poporul trebuie adus la ea!

Sfânta Evanghelie trebuie scoasă din altar şi dusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi în viaţa fiecărui om.

Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos nu trebuie să fie numai un ‘Prizonier’, un ‘Condamnat’ al chivotului şi al altarului, la Care să mergem doar din când în când, ca la un scurt ‘vorbitor’. După care noi apoi să-L lăsăm pe El iarăşi tot acolo. Şi mergând, să ne trăim afară viaţa tot fără de El.

A sosit vremea să-L luăm pe Isus de acolo, să-L „eliberăm din altar”, să-L scoatem şi să-L ducem pretutindeni în viaţa oamenilor, în problemele lor, în umblarea lor şi în munca noastră de toate zilele. Isus Hristos trebuie să fie zilnic Domnul şi Stăpânul nostru, Tovarăşul şi îndrumătorul nostru, Lumina şi Pilda trăirii noastre.

Pe El trebuie să-L întrebăm. De El să ascultăm. Lui să I ne mărturisim. Şi pe El să-L iubim, devenind una cu El, fiecare şi toţi.

Cuvântul Lui să devină dreptarul vieţii fiecăruia dintre noi.

Duhul Lui să devină felul nostru de a fi.

Părtăşia şi Prezenţa Lui să ne devină condiţia noastră de viaţă, fără de care să nu mai putem trăi!…

Desigur, o muncă şi o luptă uriaşă se prevede că va trebui dusă pentru ajungerea acestui scop şi acestui nivel!

Marile puteri potrivnice sunt multe şi tari.

Marele întuneric şi marea nepăsare de veacuri, devenită ‘tradiţie’, se vor împotrivi din răsputeri oricărui suflu înnoitor.

Comoditatea îngheţată şi păcatele încetăţenite, care se vor vedea ameninţate din primăvara Evangheliei, – vor stârni din greu crivăţul urii şi al calomniilor împotriva razelor binefăcătoare pe care le va aduce Soarele Bibliei, care îşi vesteşte răsăritul ceresc peste hotarele ţării noastre şi a inimilor noastre.

Vor trebui ridicate stavilele grele şi ruginite care de veacuri opresc revărsarea binecuvântată a şivoaielor mântuitoare peste sufletul poporului nostru.

Dar Praznicul Paştelor noastre, Sărbătoarea renaşterii noastre în Hristos, tot va trebui să vină odată!

Ceea ce Dumnezeu a făcut prin Cuvântul Său Sfânt în viaţa altor popoare, care L-au descoperit înaintea noastră, trebuie să vedem şi la noi, odată şi odată, oricât de lung va fi drumul urcuşului nostru spre această luminoasă ţintă.

Oricât de grea va fi lupta noastră pentru această slăvită biruinţă şi oricât de multe vor fi jertfele care ni se vor cere pentru această fericită împlinire, Dumnezeul mântuirii noastre tot ne va ajuta s-o ajungem odată şi odată, dacă lucrăm şi luptăm cu o neclintită statornicie şi nădejde pentru aceasta.

O, ce negrăită şi strălucită va fi atunci bucuria culesului pentru cei care umblă acum plângând când îşi aruncă sămânţa acestui sfânt început! O, cu ce cântări de veselie vor secera mulţumirea, acei care încep să semene acum cu atâtea lacrimi! (Psalm 126:5-6).

Iată câteva din cuvintele cu care părintele Iosif îndemna încă de la început la citirea şi trăirea Bibliei:

‘…Sunt zece ani de când am început să citesc întâia dată în Biblie. Atunci, la început, mi se părea Biblia o carte ca oricare alta, dar cetind-o regulat şi azi şi mâine, am aflat în ea o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care nici odată nu mi-aş fi putut închipui că le are, – de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de câte ori citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-o mină de mărgăritare scumpe. Din ce intru şi din ce sap mai adânc… dau peste noi şi noi comori.

Toată tăria mea este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă îndeamnă, mă luminează şi mă întăreşte în toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să-L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă (Filipeni 1:18). Ea îmi dă toate armele ce trebuiesc unui „nebun ostaş al lui Hristos”.

Acum, după zece ani, simţesc că Biblia face parte din însăşi viaţa mea. Biblia este o parte întregitoare, o lipsă a vieţii mele întocmai ca şi apa pe care o beau, ca aerul ce-l răsuflu şi pâinea ce o mănânc. În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simţesc o sete a sufletului care mă mână ca pe un cerb (Psalm 41) să mă adap la izvoarele ei. Simţesc o foame a sufletului care mă mână să caut cuvintele ei şi să mă hrănesc cu ele în fiecare zi (1 Timotei 4:6).

Biblia este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o deschid şi citesc în ea, simţesc ceva că trece din ea în mine şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere, cu tărie şi bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în toată ziua mă întâlnesc cu Mântuitorul meu Isus Hristos şi stau de vorbă cu El şi El cu mine.

Tot ce sunt şi tot ce am este al Bibliei. Biblia scrie şi „Lumina Satelor”. Luaţi-mi Biblia – şi mi-aţi luat totul. Opriţi-mă să nu citesc în ea şi „Lumina” se va stinge.

Dar de câte ori citesc Biblia simţesc şi o mare durere, îmi vine să plâng de durere când mă gândesc câţi oameni nu au aflat şi nu cunosc încă comorile sufleteşti ale Bibliei. Câţi se pogoară în pământ, înainte de a gusta din izvoarele Bibliei.

Cititorule, ai tu Biblia în casa ta şi citeşti tu regulat în ea?’

‘L.5.’ Duminică 4 martie 1923, pag. 1

‘Biblia este cartea cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de Biblii încât Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi.

Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta, ci ea este Cartea lui Dumnezeu şi se va predica această Evanghelie în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor…’

‘L.S.’ 1923. Nr. 8 pag. 3

‘Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi Sf. Apostol Pavel: ‘…toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură’ (2 Timotei 3:16).

Când, aşadar, cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a lui Dumnezeu. Când vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu eu socot că una din întrebări va fi aceasta: Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea ta pe pământ, despre starea păcatului care te omoară, – şi despre iertarea Mea care îţi dă viaţa prin Sângele Fiului Meu. Şi îţi arătam în această carte, cum să trăieşti ca un fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare?

— Doamne, vei răspunde tu, am auzit că Tu ai avut o Carte pe pământ, dar eu n-am deschis-o nici odată.

Vai va fi ţie cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns.’

‘L.S.’ 1923, Nr. 8 pag. 3

‘…Numărul acesta din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor noştri această Carte a Vieţii.

„Lumina Satelor” le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta ci le duce şi Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac.

Gazeta noastră tocmai aceasta o vrea! Să se facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură cu cititorii noştri, aşa cum stă dascălul în şcoală cu şcolarii săi.

În numărul acesta gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi despre multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu multe învăţături bune se va alege…’

‘Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău. pentru frământările, durerile şi boalele sufletului tău. Citeşti tu această Carte?

Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din Cer anume pentru tine, – desfaci tu această scrisoare ca s-o citeşti?

Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alege grăbit şi nesilit să citeşti ce-i scris în ea. Şi iată că aici Împăratul Ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea.’

‘L.S.’ 1923. Nr. 8 pag. 3-4

Pentru încurajarea citirii şi răspândirii Bibliei, părintele Iosif începu curând prin foaie ‘O şcoală Biblică’, încurajând cu premii în bani şi cărţi, cu îndemnuri şi tâlcuri – pentru cercetarea şi adâncirea Sfintei Scripturi.

Curând ideea aceasta a intrat în obişnuinţa adunărilor ostăşeşti unde începură să se ţină seri de ‘Şcoală Biblică’ în care toţi cei care luau parte la ele se întorceau cu o tot mai adâncă cunoaştere şi trăire a Cuvântului Sfânt. Şi cu o tot mai mare dragoste faţă dă Cartea Domnului, Biblia.

Ce idei mari erau acestea! Ce viziune profetică, ce iniţiative salvatoare, ce moment unic.

Ce curs fericit şi-ar fi urmat prin ele şi de la ele, destinul poporului nostru şi chiar istoria Bisericii noastre dacă le-ar fi primit, dacă le-ar fi urmat.

Dar unde erau oare acei care trebuiau să se pătrundă, să se însufleţească şi să poarte fericiţi pretutindeni acest mesaj divin!

Ce mici sunt vremile marilor oameni!”

Pe tot parcursul lucrării sale în Oastea Domnului, preotul Iosif Trifa a insistat mereu, mereu, că centrul atenţiei omului în religia creştină trebuie să fie Isus Cristos.

Mai redăm aici un citat dintr-un articol scris de Iosif Trifa în 1932 pe această temă:

„…Temeiul şi temelia mântuirii noastre este Isus Cel Răstignit. Toate Scripturile ne spun acest lucru (Ioan 3:16; F. Ap. 4:12)… A căuta mântuirea în afară de acest Izvor al mântuirii înseamnă a pierde vremea şi a pierde mântuirea… A căuta mântuirea fără Isus Cel Răstignit este a încerca să faci pâine fără făină… E o slăbiciune generală a creştinilor de azi de a-L lăsa afară pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor… Diavolul e şiret mare. El lasă creştinilor frământările mântuirii, el lasă creştinilor toate rânduielile, toate obiceiurile, toate formele. El îşi bate capul doar cu un singur lucru: să le fure făina din pâine, să le fure mierea din fagure, să-L fure pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor.

Se zice că nicăieri nu doarme mai liniştit diavolul decât acolo unde se păstrează cu sfinţenie toate rânduielile şi datinile, dar lipseşte Isus Cel Răstignit şi Viu, viaţa şi puterea din El… De aceea sfântul Pavel Îl apără cu atâta îndârjire pe Isus Cel Răstignit faţă de ‘litera legii’, faţă de ‘păzirea poruncilor’.

Astfel de luptători se cer şi azi. Căci ispititorul parcă aici a făcut cele mai mari ravagii sufleteşti… Şi le-a făcut chiar acolo unde Isus Cel Răstignit trebuie apărat mai cu hotărâre. Eu mă uit spre pildă şi la biserica romano-catolică şi văd un lucru care mă doare. Cultul exagerat ce s-a făcut şi acolo în timpul din urmă cu sf. Tereza, este o mare greşeală. Citesc foaia lor ‘Lumina creştinului’ din Iaşi – şi în fiecare număr se publică sume şi daruri de bani de la cei ce spun că sf. Tereza i-a mântuit din fel de fel de necazuri şi vor ajutorul ei. ‘Trimit 200 lei pentru ajutorul ce mi l-a trimis sf. Tereza de am scăpat de un mare necaz’ – scrie unul. ‘Trimit 100 lei să-mi ajute în dorinţa pe care o am – scrie altul – rezervându-mi dreptul să întregesc suma aceasta, dacă îmi va ajuta’. Un adevărat târg. Eu de câte ori citesc această urâtă pagină îmi vine să plâng şi să zic ca sf. ap. Pavel: dacă oamenii se pot ajuta şi mântui în felul acesta, apoi ‘în zadar a murit Hristos’ (Gal. 2:21). Jertfa Lui este de prisos.

…Noi însă Îl vom vesti mereu numai pe Isus Cel Răstignit, oricâte împotriviri se vor ridica în contra noastră… Căci ştim şi credem că numai în Numele Lui şi puterea Crucii Lui este viaţă şi mântuire adevărată…”

(„Ceva despre Credinţă”… O.D. Nr. 40 din 2 oct. 1932)

Mişcarea Oastea Domnului se extindea vertiginos şi lua proporţii de mişcare de mase. De aceea ea trebuia definită tot mai riguros, pentru ca toată lumea să ştie ce crede şi ce urmăreşte să realizeze această mişcare. Preotul Iosif Trifa a făcut această definire sub forma unui „mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului”, publicat în câteva numere succesive din Lumina Satelor în anul 1928. Redăm aici părţile cele mai importante ale acestui „regulament”.

„1. Cel dintâi paragraf, cea dintîi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte, îndată ce intră în armată el începe o altfel de viată, un alt fel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-o dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă, schimbată… Să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pentru totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea…O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii, n-ajunge nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare care l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel: din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări. Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim spunându-i că trebuie ‘să se nască din nou’ (Ioan 3:4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească o poţi face numai cu dar de Sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchiază cu ea mereu la picioarele Crucii pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului.

Aceasta este cea dintâi cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai ducătoare la izbânzi pentru cei care trec cu bine printrânsa.

2. A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata ţării, lucrul care i se cere mai întâi este: ascultarea şi supunerea necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului: ascultare şi supunere întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinile mai marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile şi umblările lui – ci Domnul… Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, – a zis Mântuitorul… (Luca 16:13). Cel ce intră în Oastea Domnului, trebuie să slujească numai Domnului, – altfel intrarea lui în Oaste, n-ajunge nimic. Nimeni slujind ca ostaş nu se încurcă cu lucruri lumeşti dacă vrea să placă Celui ce l-a înscris la Oaste (2 Tim. 2:4).

Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o ‘ascultare până la moartea Crucii…’ Peste această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt.

3. A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel ce intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.

Aceste lucruri se cer, – în înţeles sufletesc – şi de la cei ce intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe întâi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi ‘creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu’.

Va face în fiecare zi ‘exerciţiul’ rugăciunii.

Va cerceta biserica folosind sf. Taine pe care le administrează.

Va citi zilnic Biblia… fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă ci să înveţe tainele ei citind-o regulat şi cu credinţă.

…Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase, etc.).

Mai sunt şi alte cerinţe… pe care le vom aminti mai pe larg în cartea ‘Ce este Oastea Domnului’ ce va apare în curând. Vom mai aminti aici numai pe scurt că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăşmaşului diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu să lupte pentru atragerea şi a altora în fronturile mântuirii sufleteşti.

‘…Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească – zice sf. Ioan Gură-de-Aur – se duc îndată unde îi cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care suntem ostaşi ai lui Hristos, a face front în faţa păcatului.’

Omilia V. Evrei

După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. ‘Ca un ostaş viteaz trebuie să fii într-una înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe vrăşmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăşmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe pradă de la ei, câştigând biruinţa… – precum spune acel mare sfânt părinte Ioan Gură-de-Aur.

Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a ‘dospit’ viaţa lui cu ‘aluatul cel nou’ al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încât văzând şi alţii faptele şi purtările sale cele bune – să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului…

În numărul viitor vom arăta ceea ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului.

‘L.S.’ Nr. 46 din 7 nov. 1926 – scrie mai departe sub acelaşi titlu, următoarele:

…în numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul acesta vom aminti câte ceva şi din cele ce trebuie să nu facă un ostaş al lui Hristos.

Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţie?

Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele şapte păcate grele, de moarte care sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia – între care şi beţia, hoţia, iubirea de argint – mânia, zgârcenia şi lenea.

Lupta noastră s-a îndreptat de la început mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor fiindcă, mai ales, aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi pentru că, cu aceste două patimi câştigă satana cele mai multe suflete.

Cu privire la beuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-odată cu totul de orice fel de beuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără beuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine… Încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a beut, dar din beţie câţi mor zilnic!)…

…Oastea Domnului opreşte de la orice fel de beuturi alcoolice mai ales pe cei care au fost pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia beutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de stăpânire. Pentru beţiv cel dintâi pahar deschide îndată uşa larg spre beţie. Pentru aceştia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală cu orice fel de beutura pe vecii vecilor.

…Opreşte apoi de la orice fel de beuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi… pentru că aceştia trebuie să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrângerii poftelor. Iar beuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. ‘Nu beţi vin întru carele este desfrânare’ – spune apostolul Pavel (Efes. 5:18).

…Un bun ostaş al Domnului nici nu va intra prin crâşme… pentru că acolo sunt ispitele cele mari şi căderile cele pierzătoare…

Acestea ar fi pe scurt regulile cu beutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat cu dezlegarea lor – şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor. Ca un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe undeva o uşiţă deschisă pentru ispita satanei? Băgaţi de seamă că… ceea ce pare că am lăsat, poate fi o uşă deschisă pentru satana… poate fi mărul din grădina Edenului. Satana-i viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi, ca să intre prin ea…

Decât astfel să vă înşele şi pe voi satana, decât să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic: mai bine să închideţi uşa de tot. Lepădaţi-vă de orice fel de beutura îmbătătoare… Nici un pahar, nici o picătură… Închei spunând încă o dată: un ostaş al Domnului… se leapădă de orice fel de beuturi alcoolice.

În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti pe care le pune ‘Oastea Domnului’.

‘L.S.’ Nr. 48 din 14 nov. 1926 scrie:

Dăm în continuare opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei ce vreau să fie ostaşi ai lui Hristos.

Un ostaş al Domnului nu se duce pe la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că aşa cum se fac acestea în ziua de azi… sunt cu totul atrase în slujba diavolului… Şi sunt destule alte societăţi (în afara Oastei) care se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor… Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva. Petrecerile noastre sunt a ne întâlni mereu în Domnul… noi ne petrecem citind şi vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovniceşti, rugându-ne Domnului şi bucurându-ne în El, după cuvântul sf. apostol Pavel care zice: ‘nu beţi vin întru care este desfrânare ci vă umpleţi de Duhul Sfânt vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti’ (Efes. 5:18-19).

Un ostaş al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte beutura şi jocul… Sau cel mult va sta acolo până ţine partea cea bună… până ţine partea în care diavolul încă nu s-a amestecat.

…Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strânsură în care stăpâneşte ‘duhul acestei lumi’… căci ‘oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul ei cel păcătos) se face vrăşmaş cu Dumnezeu’ (Iacov 4:4).

Peste tot în privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand următoarea regulă:

De câte ori un ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: ‘Oare merge şi Domnul Isus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crâşmă? – Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Isus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni şi murdării? – Ba! Atunci nu stau nici eu!’ Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate sta şi Domnul Hristos…

…Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte… Aici voi spune doar atât că înjurătura este poate cel mai fioros şi mai grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că ‘toate păcatele se vor ierta fiilor omeneşti şi hulele oricâte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judeţului veşnic’ (Marcu 3:28). Despre satana se ştie că este un răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul fioroaselor lui înjurături îşi ridică pumnii şi privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi satana un vrăşmaş pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu.

Cei ce suduie, – nu numai că în Oastea Domnului n-au ce căuta, – ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile celorlalţi creştini.

Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?

Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios… Gândească-se fiecare fumător şi să întrebe, oare ar putea el să stea în faţa Mântuitorului cu ţigara în gură? Oare rămâne, oare petrece, oare călătoreşte împreună cu noi Domnul când noi într-una pufăim şi scuipăm?

Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea duhovnicească… punând stăpânire pe toată fiinţa omului şi robind-o de dimineaţa până seara… Lucrul acesta e nebun şi necurat.

Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii ci suntem numai administratorii averilor şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac? …Câţi ‘creştini’ sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească – dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este oare acesta un lucru nebun şi necurat?”

În continuarea acestui „regulament”, preotul Iosif Trifa descrie modul de luptă al unui ostaş creştin, dezvoltând pe larg textul din Efeseni cap. 6, în care apostolul Pavel enumera „armele” luptătorului creştin: „mijlocul încins cu adevărul”, platoşa neprihănirii, picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului Sfânt care este Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea.

Oricine citeşte aceste pagini, şi toate celelalte scrieri ale preotului Iosif Trifa, poate să vadă că singurul lucru pe care-l urmărea acest credincios preot ortodox era să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu, să-i înveţe transformarea vieţii prin Isus Cristos şi să-i îndrume spre o viaţă creştină curată, după Sfânta Scriptură. Reacţia cititorului ar fi aceea că nimic din toate acestea nu sunt contrare nici Bibliei, nici dogmelor Bisericii Ortodoxe. Şi totuşi, opoziţia faţă de lucrarea acestui preot n-a întârziat să apară, să se dezvolte şi să acţioneze până la scoaterea lui din Biserică.

Ce i s-a reproşat preotului Iosif Trifa? Nu vom intra în toate detaliile luptei care s-a dat în jurul Oastei Domnului timp de vreo cinci ani, între 1933 şi 1938, şi care s-a soldat cu scoaterea lui Iosif Trifa din preoţie (caterisire). Ne vom mărgini doar să semnalăm raţionamentele strict teologice care au dus la acest sfârşit tragic.

Prin 1934 îl găsim pe preotul Iosif Trifa enumerând mai multe acuzaţii care se aduc Oastei Domnului, printre care o găsim şi pe aceasta: „Un frate preot scria anul trecut că Oastea a fost bună la început până când se ocupa numai cu propaganda contra beţiei. Dar de când le predică oamenilor ‘neştiutori’ despre naşterea din nou, a devenit ‘primejdioasă’ şi nu mai trebuie sprijinită” (citat din istoria Oastei de T. Dorz, vol. 1, pag. 334).

Să ne oprim puţin la această acuzaţie şi să vedem pe ce se întemeiază ea. Preotul care a făcut-o cunoştea bine teologia ortodoxă. El ştia că după dogma ortodoxă naşterea din nou se întâmplă în botez. Botezul se administrează copiilor mici şi, prin urmare, fiecare ortodox care a fost botezat când a fost mic este considerat a fi născut din nou. A predica o naştere din nou care se întâmplă atunci când înţelegi jertfa Domnului Isus Cristos şi când Îl primeşti pe El ca Mântuitor înseamnă a nega capacitatea botezului de a produce acea naştere din nou!

Exact lucrul acesta îl cred baptiştii. Ei cred că naşterea din nou este un fenomen care se produce pe plan spiritual atunci când omul se pocăieşte, se întoarce la Domnul Isus Cristos şi-L primeşte pe El ca Domn şi Mântuitor personal. De aceea ei nu mai botează copiii mici. Ei aplică botezul după întoarcerea la Domnul Isus Cristos, şi consideră botezul un act simbolic care arată moartea faţă de lume şi învierea cu Domnul Isus Cristos la o viaţă nouă.

A predica în Biserica Ortodoxă naşterea din nou ca un act care se produce la maturitate, când omul se întoarce la Dumnezeu, este într-adevăr un lucru care contrazice o dogmă ortodoxă foarte importantă. Dar preotul Iosif Trifa, studiind ce spune Scriptura despre naşterea din nou, şi vrând să fie credincios Scripturii, n-a avut încotro, şi a ajuns să predice o învăţătură care contrazicea dogma Bisericii sale.

Acuzaţia de bază însă care i-a fost adusă preotului Iosif Trifa a fost aceea că a refuzat să admită ca ierarhia Bisericii Ortodoxe să preia conducerea Oastei Domnului. Timp de câţiva ani de zile s-a încercat acest lucru, dar Iosif Trifa a observat că cei ce voiau să pună mâna pe Oaste intenţionau să o transforme dintr-o mişcare de înnoire spirituală într-o mişcare de educaţie culturală şi sanitară.

Pentru a evita acest dezastru, Iosif Trifa şi-a dat demisia din funcţia de preot, intenţionând să rămână conducător al Oastei şi redactor al revistei „Lumina Satelor”. Mitropolia de la Sibiu l-a anunţat însă că din moment ce nu mai este preot i se ia şi conducerea Oastei şi redacţia revistei. Acestea se întâmplau în decembrie 1934-ianuarie 1935. În 5 ianuarie 1935, Iosif Trifa a scris următoarea scrisoare adresată Mitropoliei:

„Prea venerat Consiliu Arhiepiscopesc,

Cu referire la cele ce mi s-au comunicat din partea prea ven. Cons. Arhiepiscopesc sub Nr. 32/1935 bis, răspund:

În legătură cu ‘Oastea Domnului’ n-am avut absolut nici un fel de însărcinare şi încredinţare din partea nimănui, în consecinţă n-am de prezentat în legătură cu această mişcare nici un fel de dare de seamă.

Creaţia spirituală a mişcării ‘Oastea Domnului’ a venit pe de-a-ntregul din partea Domnului. El mi-a inspirat-o şi prin El am creat-o. El Singur mi-a dat însărcinarea în crearea acestei mişcări. Lui Singur am gestiuni de predat. El Singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea.

Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învăţăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrul acestor învăţături şi voi lucra şi mai departe tot în cadrul acestor învăţături. Iar întru cât s-ar părea şi s-ar dovedi că am ieşit din aceste învăţături, sunt gata să mă înfăţişez oricând în faţa forurilor bisericeşti competente”.

Mitropolitul Nicolae Bălan i-a răspuns lui Iosif Trifa printr-o scrisoare lungă de 16 pagini. Esenţa răspunsului Mitropolitului este rezumată de Traian Dorz astfel:

„În punctul 1 se neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităţii bisericeşti. Această legătură cu Hristos, când este vorba de un preot, cu atât mai mult nu se poate concepe decât aşa. Orice altă părere despre aceasta nu poate fi decât ‘o notă a subiectivismului sectar care ocoleşte Biserica închipuindu-şi că în afară de ea poate să stea în legătură cu Hristos şi să primească însărcinări „singur” de la El. O asemenea atitudine din partea unui preot este inadmisibilă… prin urmare, oricare preot lucrează tot ce lucrează numai din încredinţarea episcopului său şi în atârnare de acesta. De aceea el poate fi tras la răspundere oricând de către episcopul său şi e dator să-şi dea socoteală de întreaga sa activitate… Tot asemenea el poate fi absolvit de delegaţia ce o are atunci când, apreciind interesele Bisericii, episcopul crede de cuviinţă aceasta…’În punctul 2 se spune că oricine ar îndrăzni să nege lucrurile de mai sus neagă Biserica şi doctrina despre ea, Ierarhia şi ordinea canonică a Bisericii. Această negare – spune mai departe mitropolia – este comisă de afirmaţia că ‘în legătură cu Oastea Domnului n-am avut absolut nici o însărcinare şi încredinţare din partea nimănui’… şi precizează că ‘însăşi hirotonia întru preot… constituie însărcinarea de a-ţi pune toate puterile în slujba Bisericii…’ Tot ce ar face şi ar crea un preot, indiferent de mărimea operei sale, nu este decât îndeplinirea unei însărcinări cu care este dator faţă de Biserică prin însăşi misiunea sa…”

Este de o deosebită importanţă să înţelegem ce spune Mitropolitul Nicolae Bălan în această scrisoare. Într-un capitol anterior, noi am discutat doctrina ortodoxă care spune că harul mântuitor a fost depozitat în Biserică, şi că acum Biserica administrează, sau împarte, sau dăruieşte individului mântuirea.

Preotul Iosif Trifa, predicând despre jertfa Domnului Isus Cristos, chemându-i pe oameni să-L primească pe Isus ca Mântuitor personal şi propovăduind astfel o întâlnire directă între individ şi Isus Cristos şi o mântuire prin această întâlnire, nega de fapt una dintre cele mai centrale dogme ale Bisericii Ortodoxe. Iată de ce Mitropolitul Nicolae Bălan „neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităţii bisericeşti!”

Aceasta a fost „erezia” preotului Iosif Trifa. Restul acuzaţiilor erau de ordin administrativ şi nu merită să ne ocupăm de ele. În cele din urmă, prin sentinţa din 13 martie 1936, preotul Iosif Trifa a fost caterisit. Apelul de graţiere i-a fost respins de Sinodul Bisericii prin decizia din 18 martie 1937.

Este bine să auzim şi strigătul de durere al acestui preot, publicat în revista Isus Biruitorul, din 11 aprilie 1937, sub titlul „Mi s-a luat numele şi haina de preot…”

“În sfârşit, mi s-a adus la cunoştinţă oficios (şi s-a publicat şi în ‘Lumina Satelor’) că sf. Sinod a respins cererea pe care o înaintasem şi a întărit caterisirea mea. Prin urmare, iată am ajuns un preot caterisit. Mi s-a luat haina şi numele de preot. Am fost dat afară din ceata celor 8000 de preoţi, ca fiind cel mai netrebnic, dintre toţi. Şi sunt ameninţat că voi fi dat afară cu totul şi din biserică, ca un ‘păgân’ şi ‘vameş’ care spurcă biserica.

Eu – căutând spre Cer – mă resemnez în faţa judecăţii ce mi s-a făcut, aşteptând – cum spuneam – şi judecata cea de la a treia instanţă: Judecata cea Cerească.

În faţa judecăţii ultime de la Bucureşti, repet ceea ce spuneam în faţa primei judecăţi:

Mă voi resemna în această judecată şi voi rămânea pe mai departe în Biserică, un simplu mirean în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în Ostăşia Domnului.

Fireşte – e un hotar mare acesta din viaţa mea. E o răspântie de unde mă uit înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se ia haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite… văd paturile de la Geoagiu şi Davos… văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi Poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi Neamului meu. Şi acum – slăvit să fie Domnul – iată văd şi răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit şi sănătatea.

Trebuia să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Isus Cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Isus Cel Răstignit, să chem suflete pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat poate prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă – şi poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi, şi nici cel din urmă. Cam toţi cei ce au bătătorit prea mult Dealul Golgotei – aşa au păţit şi aşa vor păţi! Cam toţi care s-au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei şi au spus adevărul – aşa au păţit şi aşa vor păţi.

Fraţii mei! ‘Vă scriu aceste rânduri cu ochii scăldaţi în lacrimi’ (2 Cor. 2:4). Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. ‘Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia ci şi viaţa mea’ (1 Tesal. 2:8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (2 Cor. 12:15). Iar la această dragoste voi aţi răspuns cu focul dragostei voastre.

Vă îndemn iubiţii mei să fiţi liniştiţi! Dacă pe mine m-au dat afară definitiv din ceata preoţilor, eu voi merge mai departe pe calea pe care am mers şi până acum, pe calea Crucii, pe calea Domnului.

Eu n-am îndemnat nici odată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.

‘Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre.’ Cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit – acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Şi acesta e şi acum.

Iar dacă va fi să fiu dat afară cu totul din Biserică (adică un fel de ‘exilare’) repet şi eu cuvintele ce le-a rostit cu un astfel de prilej Sf. Ioan Gură-de-Aur:

‘Numeroase sunt valurile şi puternic curentul. Nu mă tem de înec întrucât stau pe Stâncă… Nu doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolaţi-vă, că nimeni nu mă poate despărţi de voi. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Biserica constă nu în ziduri ci în comunitatea credincioşilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii. Căci unde sunt eu, sunteţi şi voi şi unde sunteţi voi sunt şi eu. De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi în dragoste. Nici moartea nu ne poate despărţi. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru voi.’

Rugăciune

Şi-acum, către Tine mă întorc Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Singura mea nădejde şi bucurie. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un copil al suferinţii. Şi-Ţi mulţumesc că mă ţii mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!

Acum robul Tău iarăşi stă la o răspântie. Ce aş putea spune o Doamne, şi aici altceva, decât: să fie voia Ta!

Doamne Isuse, ştiu că mă aşteaptă cruci nouă şi necazuri nouă. Dar Tu ştii Doamne că robul Tău nu şi-a precupeţit nici odată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru cape urmă, să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.”

În ultimii zece ani ai vieţii sale, preotul Iosif Trifa a fost mereu bolnav, a avut multe operaţii la plămâni şi la intestine, a stat mult timp în spitale şi în staţiuni balneare, şi şi-a desfăşurat activitatea spirituală şi editorială mai mult de pe patul de suferinţă. S-a stins din viaţă în 12 februarie 1938.

Oastea Domnului nu s-a stins însă. Ea a continuat să existe în ciuda opoziţiei ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Este adevărat că mulţi fraţi ostaşi, printre care şi unii dintre conducători, văzând că sunt alungaţi din Biserica Ortodoxă, s-au alăturat unor culte neoprotestante. Unii au trecut la baptişti, alţii la creştini după Evanghelie, alţii la penticostali.

Traian Dorz, minunatul poet al Oastei, este unul dintre puţinii care au luptat cu îndârjire până în zilele noastre să ţină Oastea Domnului în Biserica Ortodoxă. Dar el recunoaşte cu amărăciune:

„Dar însăşi condiţiile pe care ni le-a creat biserica noastră care ne alunga, erau anume create spre a ne împinge ca să fim înghiţiţi de învăţăturile streine. Ele ne-au împins la asta. Cinismul şi răzbunarea cu care eram priviţi urmărea puternic trecerea noastră totală la secte. Sau transformarea noastră într-o sectă ruptă de biserică, asemeni fracţiunii lui Tudor Popescu, cu care le reuşise tocmai manevra asta. Aceasta le-ar fi pecetluit apoi pe totdeauna triumful punctului lor de vedere, după care Oastea Domnului trebuia să sfârşească neapărat la secte, sau ca o nouă sectă.

De fapt, unul dintre episcopi ne-a şi spus odată foarte nervos:

— Dar treceţi odată domnilor la secte! Măcar să scăpăm de voi mai repede! Am şti atunci că avem o sectă mai mult, dar nu ne-aţi mai chinui mereu ca acum!

Noi ‘îi chinuiam’ cu trebuinţa unei neapărate înnoiri a vieţii duhovniceşti. De asta voiau ‘să scape’…

Şi atunci ‘ca să scape odată de noi’ au îndrumat preoţii să ne împingă afară din biserică prin orice metode, dar cât mai sigur şi cât mai repede”.

Este normal să ne punem acum întrebarea: Este posibilă o înnoire, o renaştere a Bisericii Ortodoxe din ceremonialismul în care este anchilozată?

Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru o asemenea înnoire şi renaştere. De ea ar beneficia tot neamul nostru. Şi ştim că în cadrul ortodoxiei româneşti sunt preoţi şi laici, fie în Oastea Domnului, fie în afara ei, care doresc o asemenea revenire la viaţă şi care caută să o producă. Pentru aceştia am adăugat aici istoria acestor trei preoţi: Dumitru Cornilescu. Tudor Popescu şi Iosif Trifa. Ei trebuie să ştie că au mai existat oameni care au lucrat la înnoirea Bisericii Ortodoxe. Trebuie să ştie ce anume au încercat ei să schimbe şi să ştie cum a reacţionat ierarhia Bisericii şi, mai ales, de ce a reacţionat împingându-i în afara Bisericii.

Aceia care doresc astăzi o înnoire a Bisericii trebuie să-şi formuleze foarte clar ce anume voiesc să înnoiască şi apoi să vadă care dogme ale Bisericii ar putea să fie afectate de ceea ce vor ei să aducă nou. Noi nu credem că pot să se facă înnoiri fără ca prin acestea să fie afectate anumite dogme.

Aţi văzut care a fost experienţa acestor trei preoţi. Să recapitulăm punctele principale ale acţiunilor lor. Însăşi traducerea Bibliei în limba română modernă, fără nici un fel de abateri de la textul original, a fost considerată a fi o acţiune „protestantă”. Apoi, când oamenii aceştia au predicat mântuirea personală prin Domnul Isus Cristos, ei au contrazis dogma că Biserica este cea care împarte mântuirea. Când Tudor Popescu s-a întors la învăţătura Bibliei că numai Isus este mijlocitor între om şi Dumnezeu, el a fost acuzat că desfiinţează dogma despre sfinţii care mijlocesc între om şi Dumnezeu. Când Iosif Trifa a predicat despre naşterea din nou ca urmare a primirii Domnului Isus în inimă, a fost acuzat că desfiinţează dogma naşterii din nou prin botezul copilului mic.

Trebuie să recunoaştem că ierarhii Bisericii Ortodoxe, care i-au împins pe aceşti preoţi în afara Bisericii, n-au făcut altceva decât să apere cu stricteţe dogmele Bisericii. Problema deci este aceasta: Va ajunge oare ierarhia Bisericii Ortodoxe să admită că dogmele nu sunt absolute şi că ar fi necesară o reconsiderare a lor şi, poate, o reformulare a lor? Deocamdată nu se întrevăd semne că aşa ceva ar fi posibil.

Dumitru Cornilescu şi Tudor Popescu au sfârşit prin a se alătura unor culte protestante. Tot aşa au făcut mulţi din Oastea Domnului. Aceasta este soluţia pe care o găsesc astăzi tot mai mulţi români care trec la baptişti, la penticostali sau la creştini după Evanghelie. Aceste culte cuprind astăzi peste o jumătate de milion de români. Şi tot mai mulţi români continuă să se alăture acestor culte. Oare fenomenul acesta nu va stimula Biserica Ortodoxă la o reexaminare radicală a întregii ei situaţii în neamul nostru?

Read Full Post »