Feeds:
Articole
Comentarii
 Din manastire la Hristos.Marturia fratelui Daniel Purece.
Faptele Apostolilor 17 26-27
   M-am nascut pe data de 30 Aprilie 1975,in judetul Constanta in localitatea mixta turco-romana, Independenta.Copilaria mi-am petrecut-o in mijlocul familiei dar si cu copiii din sat.Scoala primara am facut-o in comuna iar de la varsta de 14 ani am plecat in Constanta la liceu.
   Mi-a placut sa studiez,sa-mi antrenez mintea cu literatura si astfel frecventam foarte des biblioteca.Ma tin minte ca uneori veneam acasa cu doua sacose de carti asigurandu-ma ca am ce lectura pentru multa vreme.Printre cartile citite erau unele de factura ateista,carti care-l negau pe Dumnezeu.Ele spuneau ca Dumnezeu nu exista,ca este doar in inchipuirea oamenilor batrani,slabi si bolnavi care au nevoie de un sprijin care sa vina de undeva din afara lor.Si fara sa-mi dau seama aceste invataturi s-au incuibat si in mintea mea de tanar adolescent.
  Intr-o zi fiind la mine in comuna, m-am intalnit cu parintele ortodox al satului pe care l-am intrebat direct -Parinte exista Dumnezeu?iar el mi-a raspuns-Dane,Dumnezeu exista si-ti aduc carti care dovedesc existenta Lui.In replica i-am spus-Si eu iti aduc parinte dovezi ca Dumnezeu nu exista,si pentru a ma edifica am citit o duzina de carti.
  Azi cand ma gandesc la acest episod din viata mea,imi plang necredinta dar plang si  necredinta a milioane si milioane de romani care-si zic ca sunt crestini ortodocsi, dar care nu cred ca exista Dumnezeu.Printre ei eram si eu odinioara…
  In anul 1994 a avut o evanghelizare la noi in localitate organizata de Fundatia Filipus de la Sibiu,si fiind pe acasa, vazand cum lumea din sat merge puhoi la caminul cultural m-am dus si eu cu ei.Punctul de atractie al evanghelizarii era prezentarea filmului Isus din Nazaret.Oamenii erau dornici de filme,fiindca de cand a cazut comunismul la noi in sat nu a mai rulat nici un film.Inainte se dadeau filme si cele mai indragite erau cele indiene.
  In timpul derularii filmului,cand prin fata noastra treceau acele scene groaznice care il prezentau pe Domnul
batut,scuipat,apoi mort pe o cruce intre cei doi talhari,nimeni nu schitase vreun gest de compasiune,n-am vazut pe nimeni sa planga asa cum ii vedeam in copilaria mea ca plangeau la filemele cu Vandana sau cu Raj Kapur.
  Dupa ce s-a predicat cuvantul,  predicatorul a facut chemare la pocainta si toti cei din camin s-au ridicat in picioare ridicand o mana catre pastor.Dintre toti eu am ramas nepasator pe banca neschitand nici un gest zicandu-mi in sine ca eu n-am nevoie de Dumnezeu fiindca in primul rand nu cred in el si in al doilea rand nu sunt nici batran si nici bolnav.Pastorul mi-a vazut indiferenta si m-a intrebat daca nu vreau sa-mi predau si eu viata lui Dumnezeu si in mod direct i-am raspuns cu un nu hotarat.
  La usa caminului cultural ii astepta pe consateni preotul satului care nu mai vazuse niciodata atatia oameni adunati la un eveniment religios in satul lui.Preotul incepuse sa-i ameninte pe oameni ca nu le mai face slujbele de botez,de cununie,de spovedanie,de inmormantare daca vor cocheta cu ideile pocaitilor.Chiar striga ca nu o sa le mai dea impartasania nici chiar pe patul de moarte daca ii vor primi pe acesti oameni in casele lor.Oamenii insa nu-l prea bagau in seama fiindca nu mergeau la spovedanii si impartasanii decat daca trebuiau sa se casatoreasca sau pe patul de moarte.In restul anului biserica era frecventata de vreo 3-4 persoane batrane.
 Printre ultimii am iesit si eu si cand m-a vazut preotul a facut ochii mari si m-a intrebat -Dane dar nu ai si tu de gand sa te duci la sectari,doar nu te-au convins si pe tine.Adevaratii sfinti sunt la manastire Dane,nu la sectari!Atunci iritat i-am raspuns-Parinte pe mine nu ma conving nici sectarii dar nici dumneata.Pe mine m-au convins comunistii.Cand s-au intamplat acestea eram deja trecut de 20 de ani.
  M-am intors inapoi la Constanta si de acolo am plecat in diferite locuri muncind cu o echipa la constructii.Aveam cativa prieteni cu care lucram si cu care seara de seara ma distram in toate modurile posibile.Asa mi-am cheltuit viata si banii,zi de zi,luna de luna, an de an.Gandeam despre mine ca eu sunt dumnezeul meu,ca daca am bani si putere aici este raiul pe pamant.Nu mai tanjeam dupa un altul.
  Eram crestin ortodox,botezat de parintele nostru din sat,cuprins in statistica pe tara ca fiind dintre cei 86% credinciosi cu care se lauda patriarhia romana,fara  sa stie ca doar 3% sunt cu adevarat practicanti dintre acestia.Restul atei si ,,habarnisti,, oameni exact ca si mine.
  La varsta de 29 de ani mi-am serbat ziua de nastere intr-un restaurant cu prieteni si prietene,dansand pe mese si facand toate destrabalarile din firea aceasta.
   Cand m-am trezit din aburii alcoolului,din fumul tigarilor si al patimilor, constiinta, care este prezenta lui Dumnezeu in om nu-mi dadea pace si imi aducea in fata ochilor mei nimicnicia vietii mele fara scop si directie.Am ajuns la concluzia ca aveam viata distrusa si ca daca o voi continua asa nu peste multa vreme ori voi fii intr-o puscarie ori sub lespedea grea a vreunui mormant.Atunci mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese parintele in urma cu aproape 10 ani ca pe adevaratii sfinti ii gasesti in manastire,ca doar acolo se nevoiesc oamenii pe calea perfectionarii vietii si ca doar acolo se traieste o viata imbunatatita pe acest pamant.Gandul mi-a fugit spre manastire dorind sa-mi fac randuiala in viata mea.Nu mai fusesem niciodata la o manastire,prea mult habar nu aveam eu ce se intampla acolo,dar pentru ca doream sa-mi pun viata in randuiala am zis in sinea mea ca acolo ar fii cel potrivit loc in care sa merg pentru o vreme.
  Mi-am luat ramas bun de la prieteni dar si de la prietena mea care avea speranta ca ma voi casatori cu ea si am plecat asa la intamplare,prin tara.Am gasit in drumul meu o manastire si m-am oprit la ea.Aceasta se numeste Crucea de leac din localitatea Coslogeni-jud.Calarasi.Acolo este o cruce veche din piatra care se mai tine pe verticala,fiind tinuta cu lanturi grele.Legenda care circula prin popor spune ca crucea ar fi iesit din pamant si ca ar creste in nestire daca n-ar fi legata cu lanturi si in plus de asta din ea curge mir,adica ulei frumos mirositor.Asta e o minune dubla de la Dumnezeu spun oamenii si astfel manastirea e vizitata in mare numar de muritori amatori de senzational,de minuni.Adevarul este insa altul.Crucea aceea e tinuta cu lanturi datorita vechimi ei si implicit a pericolului de a se darama, iar mirul care curge din ea e pus acolo de un calugar care face aceasta aproape in fiecare dimineata stiind ca daca la manastire nu se fac ceva minuni aceea manastire nu prea e vizitata si astfel e una saraca.
  Am inceput sa cunosc obstea calugarilor de acolo si in  scurt timp am ajuns la concluzia ca intr-o covarsitoare proportie cei ce erau acolo venisera exact ca si mine pentru a-si pune  ordine in viata ori pentru a uita de viata.Aici erau oameni care suferisera dezamagiri sentimentale,neimplinire in viata sociala,oameni nebagati in seama,oameni cu esecuri in afaceri,oameni certati cu legea si multe altele.
  Cand am inceput sa merg cu oile manastirii, staretul mi-a pus in ranita pe langa merinde, o carte a Psalmilor si o alta de rugaciuni.Si pentru ca nu aveam ce face toata ziua,pentru a-mi trece mai usor timpul am inceput sa citesc cartea Psalmilor si in ea am gasit o comoara.Am vazut dupa cateva lecturi cum cartea Psalmilor cuprinde in sine tot ce este mai folositor in toate. Ea profetizeaza pe cele viitoare, face aluzii istorice, da legi pentru viata, arata ce trebuie sa facem si, ca sa spunem, intr-un cuvant este o adevarata comoara de invataturi bune, care pune la indemana fiecaruia dupa sarguinta lui, tot ceea ce ii este de folos. Ea vindeca ranele cele vechi ale sufletului si aduce cat se poate de grabnic insanatosirea celui de curand ranit. Ingrijeste pe cel bolnav si pastreaza intreg pe cel sanatos”.dupa cum spunea odinioara Vasile cel Mare
Sfantul Ioan Gura de aur considera Psaltirea drept o comoara de invataturi, o carte pe care oricine o poate cerceta. El zice: „Daca esti sarac si din pricina saraciei n-ai cu ce sa-ti cumperi carti sau daca ai carti si n-ai timp sa le citesti, ia aminte numai la raspunsurile psalmilor, pe care i-ai auzit aici, nu o data, nu a doua oara, nu a treia oara, ci de foarte multe ori vei simti o mare mangaiere. Ai sa vezi ce tezaur ne scoate la iveala aceasta ascultare. Sa nu-mi spuna cineva: „Inainte de explicarea lor nu le pot cunoaste puterea, caci chiar inainte de talmacire, ascultarea lor ii face intelesi de oricine”.Asa s-a intamplat si cu mine.Am intrat intr-un univers spiritual care ma facuse atat de curios de a-l L cunoaste pe Dumnezeu incat toata necredinta mea cazuse fara sa-mi dau seama.In sufletul meu gol si pustiu se nascuse o sete dupa ceva ce inca nu puteam sa-mi dau seama.Ceea ce m-a impresionat profund era ca David dupa ce a pacatuit a primit de la Dumnezeu iertare de pacate si ca aceasta iertare i-a confirmat-o Dumnezeu in cugetul lui.Atunci am vazut ca pacatul este ceva grav si ca viata nu se poate pune in randuiala daca nu ai trecutul curat.
  Il vedeam pe David psalmistul constient ca este supus greselii,si ca cere de la Dumnezeu iertarea pacatelor.  Sugestiv in acest sens este psalmul 50 unde psalmistul isi recunoaste pacatul grav savarsit, dar este increzator in bunatatea lui Dumnezeu: „Caci imi cunosc faradelegea si pacatul meu este pururea inaintea mea. Dar Tu care cunosti adevarul, arata-mi tainele intelepciunii Tale. Stropeste-ma cu isop si ma voi curati. Spala-ma si mai vartos decat zapada ma voi albi, Intoarce-Ti fata Ta de la pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le”.
In clipe de grea incercare, cand necazurile pentru pacate i-au coplesit sufletul, psalmistul cere usurare simtindu-se istovit de suferinta. Ridicarea din adancul necazurilor este ceruta si cu scopul de a se invrednici din nou de posibilitatea de a-L preamari pe Dumnezeu: „S-a umplut sufletul meu de rautati si viata mea s-a apropiat de iad. Socotit am fost cu cei ce se coboara in groapa; ajuns-am ca un om neajutorat, lasat intre cei morti. Dar, oare se vor cunoaste intru intuneric minunile Tale si dreptatea Ta in pamant uitat? Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu si intorci fata Ta de la mine?” (Ps. 87, 3, 4, 13, 15).
El stie ca iertarea pacatelor poate fi adusa numai de o cainta sincera. De aceea, infatiseaza inaintea lui Dumnezeu cainta Sa si staruie sa nu fie trecut cu vederea, pentru ca se intoarce cu deplina nadejde si cu smerenie: „Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma, sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamiia inaintea Ta. Caci catre Tine, Doamne, Doamne, am ridicat ochii mei, spre Tine am nadajduit sa nu iei sufletul meu” (Ps. 140, 1, 2, 8). „Strigat-am catre Tine Doamne, zis-am: Tu esti nadejdea mea, partea mea esti in pamantul celor vii. Ia aminte la rugaciunea mea ca m-am smerit foarte” (Ps. 141, 5).
Pentru,ca pocainta sa fie eficienta, psalmistul solicita ca insusi Dumnezeu sa-i vina in ajutor, oprindu-l de la rau: „Pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele. Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele” (Ps. 140, 3-4).
 De atunci as putea spune ca a inceput procesul pocaintei mele.
  Vazand viata celor din manastire am fost tare dezgustat ca nu vedeam in cei ce ne conduceau o viata schimbata,indreptata dupa Cuvantul lui Dumnezeu.Pacate mari se ascundeau sub sutana celor ce ,,purtau chipul ingeresc,,a celor care depusesera juramintele sau voturile monahale.Pe cei simpli,pe novici, nu-i judecam fiindca erau niste napastuiti ai sortii ca si mine oameni care-si cautau linistea intr-o chilie de manastire dar pe stareti si episcopi nu-i puteam intelege.Circula o vorba prin manastire ca daca te atingi de masa altarului orice pacat este curatit fiindca locul in care stai este sfant.Si daca locul este sfant atunci locul sfinteste omul…
  In jurnalul meu am inceput sa scriu un capitol intitulat,,Viata monahala din ziua de azi,,in care scrisesem ce mari pacate se intamplau in manastire si cum in aceste locuri sunt aceleasi stari si fapte ca in lumea de dincolo de ziduri.
  Imi era frica sa nu fiu corupt de cineva si astfel am plecat la o alta manastire si apoi la alta cautand un loc in care se poate trai frumos si discuta despre lucruri spirituale care acum ma preocupau.Am ramas uimit sa constat ca preocuparea de capatai a a manastirilor erau constructiile,afacerile,obligatia de a merge la slujbe in mod formal iar nu imparatsirea adevarurilor lui Dumnezeu.Nu se tinea in manastire niciodata un studiu bazat pe Biblie si in majoritatea manastirilor bibliotecile lipseau cu desavarsire.Biblia nu se studia niciodata.
  In aceasta atmosfera am inceput sa-l caut pe Dumnezeu,sa vad daca El este si sa strig exista.Apoi daca exista sa-mi ofere si mie binecuvantarile Lui.
  La ultima manastire in care am stat mi se spunea,,sfantul Daniel de la Constanta,,fiindca imparteam tot ce aveam cu saracii dorind sa-l impresionez cu ceva pe Dumnezeu si sa fac fapte bune pentru iertarea pacatelor.
  Odata am fost plecat la o femeie saraca din satul Roseti sa o ajut la refacerea unui zid care i se surpase si era in pragul ierni.Fiind plecat din manastire staretul mi-a umblat prin lucrurile personale si uitandu-se in jurnalul meu a vazut ca erau unele insemnari despre persoana sa.Asa de tare s-a suparat incat la intoarcerea mea mi-a spus sa plec din mijlocul lor fiindca eu nu sunt unul de-al lor.
  Suparat am plecat din manastire repetandu-mi continuu cuvintele staretului,,ca eu nu sunt de-al lor,,Am fost gazduit la un prieten pentru o vreme.Aici am  primit vestea ca staretul ma acuza de furt.fapta pentru care am fost alungat  din manastire, justificind astfel lipsa mea  de la manastire cu o minciuna.Adevarul insa era altul si anume acela ca ii descoperisem partea intunecata din viata lui.
  M-am suparat asa de tare incat m-am revoltat impotriva lui Dumnezeu zicandu-mi cat de orb poate sa fie la dorinta mea de a ma indrepta si de a-L cauta ,cum nu apreciaza stradaniile mele lasandu-l pe staret sa ma denigreze in felul acesta.Chiar nu-l intelegeam deloc pe Dumnezeu.
   Pe fondul acestei suparari dusmanul tuturor oamenilor satana mi-a strecurat in minte solutia finala la viata si problemele mele.Am inceput astfel sa ma gandesc la sinucidere,sa-mi iau viata fiindca nu mai aveam nici o speranta de la nimeni,nici chiar de la Dumnezeu.Daca tot ma voi omora ma gandeam sa o fac in manastire ca sa fie o palma pentru toate manastirile din tara lasand un bilet de adio in care sa prezint starea manastirilor si motivele sinucideri mele.
  M-am dus la farmacia veterinara cumparand otrava de sobolani,apoi de la alimentara o sticla de apa minerala,si de la farmacia umana o siringa cu care sa-mi injectez otrava in vena si sa mor.Directia mi-am luat-o spre manastirea Dervent cunoscandu-i pe cativa vietuitori de acolo.
  Dupa un drum de 40 km strabatuti pe jos,am ajuns in orele serii la manastire si fiindca ma cunosteam cu portarul am primit imediat o camera de gazduire.Era ultima camera imi ziceam eu in care imi voi trai ultimele momente ale vietii mele.Eram obosit,suparat dar si hotarat sa-mi duc la capat gandul de sinucidere.
  Pe patul chiliei era insa o carte care mi-a atras atentia prin titlul ei,,Din inchisoare in Imparatia lui Dumnezeu,,scrisa de Eugen Burghelea.Uitandu-ma la ea mi-am zis hai sa citesc putin din ea si apoi imi voi duce planul la indeplinire.Asa de mult m-a captivat aceasta carte prin ceea ce scria in ea,prin stilul ei frumos dar si prin realismul ei incat nu mi-am dat seama cum trecuse timpul.
  Cartea era scrisa de unul care a stat la inchisoare peste 16 ani si cum din celula inchisori l-a scos Samariteanul milostiv care se apleaca spre orice om indiferent in ce groapa s-ar afla el. In aceasta carte am descoperit un Isus,Fiu de Dumnezeu,caruia ii pasa de problemele noastre si care ne iubeste mai mult decat toti oamenii religiosi laolalta oricum s-ar numi ei.
   In contrast cu Domnul Isus era scris in aceea carte ca doar satana este acela care vrea sa-ti iei viata,ca el te impinge sa te sinucizi,ca el este dusmanul vietii si te-ar vrea mai bine in mormant decat sa te intalnesti vreodata cu Dumnezeu.
  Citind fila dupa fila, parca uitasem de ce am venit la manastire si parca in sufletul meu rasarise o speranta de salvare.Salvarea data prin Isus Hristos.Imi trecea prin minte intrebarea ca asa cum  in celula unei inchisori un om a putut sa se bucure de atata dragoste din partea lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, oare eu care m-am nevoit atatia ani prin manastiri in post si rugaciune dorind sa-mi indrept viata de ce n-as putea beneficia  de aceeasi iubire.Mi-am dorit atunci sa plec  urmatoarea dimineata si sa ma intalnesc cu acest om.Din paginile cartii descoperisem ca era membru al Bisericii Baptiste Golgota din Galati si ca locuia in acel oras.
  A doua zi dimineata fara sa mai stau mult pe ganduri am plecat spre Galati cu o adresa a unei biserici in buzunar dar si cu o speranta.La biserica l- am intalnit pe pastorul Ghita Ovidiu care mi-a spus ca intr-adevar autorul cartii este membru al bisericii pe care el o pastoreste numai ca ar fii o mare minune ca el sa fie pe acasa.L-a sunat la telefon si minunea s-a intamplat.Eugen Burghelea era acasa,A venit pana la biserica calare pe o bicicleta,intr-un costum de treining si m-am mirat.Eu credeam ca un autor de carti trebuie sa conduca o masina scumpa, ca trebuie sa fie imbracat la costum si altele de genul acesta.
 Am mers cu el acasa,la apartamentul lui si dupa multe ore de discutii el mi-a spus urmatoarele -acum dupa ce m-ai cunoscut pe mine n-ai vrea sa-l cunosti pe Cel ce m-a mantuit pe mine si anume pe Domnul nostru Isus Hristos?
  Felul in care imi vorbise ma convinsese asa de mult de puterea Domnului Isus de a transforma vieti incat intr-o rugaciune cu lacrimi in ochi l-am primit pe Domnul Isus ca Domnul si Stapanul vietii mele.Acum aveam incredere ca exista posibilitatea unei schimbari a vietii si ca aceasta se poate face prin Domnul Isus Hristos.Cat de gresit am crezut eu ca undeva intr-o manastire se poate schimba ceva in viata unui om.Cat de amagiti sunt oamenii care stau acolo intre niste ziduri crezand ca izolarea de lume,asceza si mistica,autoflagelarile,munca pana la epuizare,ascultarea de staret ii pot aduce omului adevarata viata.
 Prima marturie publica a predarii mele am facut-o in adunarea Oastea Domnului din Braila,legamantul in Biserica Baptista Golgota din Galati iar botezul in Biserica Penticostala din Piatra Neamt.
   Acum de cand il am pe Domnul Isus in viata mea experimentez adevarata viata spirituala care nu poate incepe din alta parte decat de la crucea din dealul Golgotei.La cruce am descoperit un Fiu de Dumnezeu care si-a dat viata pentru pacatele mele si care prin sangele Lui m-a curatit de orice pacat si care de acum ma ajuta sa traiesc o viata noua, o adevarata relatie cu Tatal care a facut cerurile si pamantul.In El am descoperit neprihanirea,calea spre Tatal,adevarul si viata.
  Acum sunt ordinat diacon din anul 2010 de catre pastori penticostali Liviu Axinte si Petrica Pastravanu din Piatra Neamt ca urmare a eficientei in lucrarea incredintata in orasul Roznov judetul Neamt,o adunare pe care am luat-o de la cativa membri si acum suntem 80 de suflete.
  M-am casatorit in anul 2006 cu Andrea o fata crescuta in familie de penticostali din zona N eamtului si pana in prezent avem doi copii.
   In anul 2005 am fost invitat la Institutul Biblic Precept Ministries-Surduc de catre fratele Daniel-Cristian Florea,fost preot ortodox sa ne cunoastem si sa studiem Biblia impreuna.Acolo au mai venit si alti colegi care au fost preoti si calugari in biserica ortodoxa si care s-au convertit si impreuna am luat hotararea infiintari unei asociatii a preotilor convertiti.
  Incepand cu anul 2010 sunt membru in Asociatia preotilor convertiti Saul din Tars si impreuna cu toti cei din asociatie misionam in tara mergand prin sate sau orase,doi cate doi si propovaduind evanghelia imparatiei cerurilor.
 Astazi suntem multi preoti si calugari convertiti in intreaga lume.Avem relatii de partasie frateasca cu Asociatia preotilor convertiti din America- majoritatea lor fosti preoti catolici dar si cu cei din Rusia cu Biserica Ortodoxa Reformata formata din preoti convertiti.
  Moto-ul vietii mele se afla in Filipeni 4- 13,,Pot totul in Hristos care ma intareste,,

1ziar Reforma

2 Ziar Reforma

3 Ziar Reforma

4 Ziar Reforma

5 Ziar Reforma

8 Ziar Reforma

9Ziar Reforma


CRISTIAN FLOREA -REVISTA       

IMG

2 Scriptură sau tradiţie

Dragi cititori,

Noi românii suntem în criză economică de peste 15 ani, odată cu venirea democraţiei, şi avem sentimentul că această criză nu se va mai termina niciodată. De fapt ne-am obişnuit cu ea. Cred că noi românii nici nu am şti cum să trăim fără criză.

În anul acesta 2009 cuvântul „criză” ne este prezentat în toate situaţiile vieţii noastre. Şi ca să fiu şi eu în pas cu „criza” doresc să o abordez însă dintr-un alt punct de vedere.

Criza spirituală şi morală

Se face oare vinovat cineva de criza în care ne aflăm sau şi din acest punct de vedere este ceva normal pentru noi, românii.

Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier sau victimă. Mândria omului e de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când nu are cu ce-şi ascunde lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ale unor sisteme de gândire. Suntem robi ale unor concepţii care ne-au fost imprimate în minte încă din copilărie, fără voia noastră. Suntem victime ale unor procese de spălare a creierului şi de brutală şi insidioasă îndoctrinare.

Se cere inteligenţă, imaginaţie şi curaj ca să scapi dintr-o închi­soare sau să fugi dintr-oţarăajunsă sub despotism. Este însă mult, mult mai greu să te eliberezi de ideile care ţi-au fost imprimate sistematic în gândire şi care ţi-au devenit o a doua natură.

Există o serie întreagă de noţi­uni care ne-au fost imprimate în gândire, şi le luăm totdeauna de la sine înţelese, fără să ne treacă mă­car o dată prin gând că am putea, sau că ar trebui, să le contestăm valabilitatea.

Începând cu secolul IV al erei noastre problema cea mare a fost aceea, că împăraţii Bizanţului în­cepând de la Constantin cel Mare şi-au dorit să o creştineze păgânis­mul. Efectul a fost cu totul altul, s-a păgânizat creştinismul.

Biserica devine de acum dicta­torială şi totalitaristă, bucurându-se de ajutorul statului, impunând cu forţa creştinismul şi într-o altă fază compromiţându-şi mesajul, dând mâna cu filosofiile păgâne şi învăţăturile religioase babiloniene. Astfel, biserica creştină în loc să fie motorul dezvoltării spirituale al in­divizilor şi al naţiunilor, a devenit o frână în calea acestei dezvoltări.

În creştinism astfel, s-au intro­dus învăţături păgâne care încetul cu încetul au fost „încreştinate” sau „sfinţite” de biserică. Acum se in­troduce „Cultul Maicii Domnului”, „Cultul icoanelor”, „Cultul crucii” şi o serie de alte învăţături. Perioa­da în care Biserica a avut puterea absolută asupra conştiinţelor a ră­mas în istorie sub numele de ,,Evul Mediu întunecat”.

Reacţiile societăţii medievale la această situaţie au fost virulente şi s-au manifestat pe două direcţii. Prima reacţie a fost un atac total asupra învăţăturilor propovăduite de Biserică şi asupra religiei, în general şi înlocuirea ei cu o con­cepţie ateistă despre lume şi viaţă, numită pe rând umanism, ilumi­nism, raţionalism şi pozitivism, cale adoptată în special de Franţa. A doua reacţie a fost reforma bise­ricii, adică aruncarea peste bord a acelor forme ale religiei creştine care erau aberaţii omeneşti adău­gate în cursul secolelor şi întoarce­rea la creştinismul originar, biblic. Calea aceasta a fost urmată de An­glia, Suedia, Norvegia, Danemarca şi parţial de Olanda,Germaniaşi Elveţia.

Datorită faptului că Reforma, nu a pătruns în nici una din ţări­le Europei de Răsărit, românii nu i-au înţeles niciodată esenţa sau valoarea. Esenţa Reformei este re­întoarcerea la Biblie şi acceptarea acesteia ca singura sursă de îndru­mare spirituală şi de formare a unei concepţii despre lume şi viaţă.

Peste noi însă, a trecut ateismul sub forma politică a comunismului. Partidul comunist, introducând o economie central planificată, avea nevoie de o societate în care oa­menii trebuiau să fie supuşi orbeş­te şi în exclusivitate partidului şi care executau cu fidelitate ordinele acestuia. Partidul a ajuns la conclu­zia corectă că numai o mentalitate ateistă este dispusă spre o aseme­nea robotizare. Astfel s-a procedat la „reeducarea” maselor, prin care se urmărea producerea unui om nou, cu un nou tip de gândire.

În toată această perioadă cre­dinţa noastră românească s-a mai ţinut din inerţia tradiţiei, datorită ataşamentului nostru de obiceiul şi de datina bătrânilor cât şi a com­promisurilor făcute de ierarhie, faţă de organele de stat.

De ceva ani ne-am eliberat de comunism printr-o revoluţie de stradă sau lovitură de palat. În ciuda acestui fapt comunismul a rămas cu tarele lui în caracterul poporului nostru şi încă nu suntem eliberaţi de el; în acelaşi timp s-a păstrat tradiţia bisericească. De ce are astăzi nevoie românul şi naţi­unea română? De o nouă revolu­ţie? Sau de o adevărată naştere din nou?

Pentru o adevărată renaştere avem nevoie de o întoarcere la Sfânta Scriptură. Atunci ne vom elibera cu adevărat de comunism dar şi de tradiţie. Avem libertate, ne mai trebuie doar voinţă.

Din păcate, astăzi închinarea tradiţională ne ţine departe de du­hul credinţei creştine, de viaţa cea nouă. Aceasta menţine confuzia şi în consecinţă criza noastră spi­rituală şi morală. Dacă nu putem face nimic în faţa crizei mondiale, în dreptul nostru dar şi al semeni­lor noştri avem soluţia: vă chemăm astăzi dragi români la o Reformă a sufletului românesc.

Editând materiale de genul celui de faţă, venim în ajutorul credin­cioşilor ortodocşi români făcându-i să înţeleagă că tradiţia nu are nici o legătura cu Sfânta Scriptură.

Aceasta nu este lucrarea mea, eu doar o coordonez, este lucrarea noastră a tuturor.

Pe toţi cei care aţi fost eliberaţi de tradiţie, vă chem să vă alăturaţi lucrării pe care o desfăşor, spriji­nindu-mă.

Pentru mai multe informaţii puteţi să mă contactaţi la telefon: 0723 668 602; 0256 350 257

Cont bancar: RO57 CARP 0361 0022 1320 RO01

Banca Comerciala Carpatica – Sucursala Lugoj, jud. Timiş

Cu respect,

Redactor

Florea Daniel Cristian – pastor

Ex preot ortodox

Bibliografie:

Aurelian Ştefan-Chibici „Creştinis­mul şi Scripturile”

Iosif Ton „Credinţa adevărată”

Florea Cristian Daniel 3

M-am născut în oraşul Aiud, jud. Alba în luna decembrie a anului 1974, într-o familie de credincioşi ortodocşi. Familia era una de stare medie. Îl ţin minte pe tata, cum se punea în primul rând în biserică, toc­mai pentru a nu fi deranjat de oa­meni şi cum pe noi ne punea în faţa lui. Mama stătea în rândul femeilor şi ne privea cu dragoste fiind foarte mândră cu noi, copii ei. Fraţii mei mai mari, Marcel şi Mircea mă pu­neau între ei şi-mi făceau tot felul de şicane, la care eu mă apucam de plâns. Prin deasa noastră participare la biserică, ne cunosteau preoţii slu­jitori şi oamenii care participau cu regularitate la Sfânta Biserică, şi am început să învăţ fără să-mi dau sea­ma textul unor cântări uşoare cum ar fi: Sfinte Dumnezeule… Hristos a înviat din morţi… În Iordan botezân­du-te… şi multe altele. Acasă conti­nuam să ne rugăm şi să cântăm aces­te cântări pe care le ştiam. Seara, tata ne punea pe toţi în genunchi şi spuneam rugăciunea “Tatăl nostru.” Aceste practici ale familiei, aveau să mă influenţeze în tot restul vieţii. Gesturi simple, dar pline de semnifica­ţii, gesturi cu valoare. Anul 1989 a fost unul de răscruce atât în viaţa ţă­rii, cât şi a familiei noastre. În vara acelui an, fratele meu Marcel, s-a îmbolnăvit grav de un cancer osos, şi timp de un an a dus această boală în trupul lui. Echilibrul familiei s-a rupt şi nu aveam nici un resort spiritual sau moral pentru depăşirea momen­telor prin care treceau părinţii mei. Tata s-a refugiat în băutură, mama pe drumurile grele ale spitalelor din Cluj. Pe atunci, eu aveam 14 spre 15 ani. Tot în acest an, 89’, Ceauşescu a căzut prin sângeroasa revoltă popu­lară, şi în sufletul meu sufeream ală­turi de cei ce şi-au pierdut părinţii sau copiii. La adunarea populară care a avut loc în Aiud, am participat şi eu împreună cu fratele meu, Mircea. Eram în primul rând, fluturam stea­gul României şi al libertăţii, acela cu gaura în el, când un tanc în viteză a trecut pe lângă noi, şi era să ne spul­bere trupurile noastre de copii. Atunci am văzut prima dată moartea cu ochii. Apoi aveam să o mai văd şi în alte împrejurări. Sufletul meu era în acele zile plin de durere. Mă uitam la fratele meu Marcel care se stingea pe zi ce trece şi la cei ce au murit în Revoluţie. Cei rămaşi strigau în acele zile: “Dumnezeu este cu noi!” şi “Există Dumnezeu!”. Atunci mi-am ridicat ochii spre cer, L-am căutat pe Dumnezeul în care familia mea cre­dea şi în care credea poporul meu român. L-am întrebat de ce este atâ­ta suferinţă în familia noastră şi înţaranoastră. De ce suferinţa aceas­ta? De ce? În acele zile suferinţa fa­miliei mele se împletea cu suferinţa poporului meu. Ridicarea mea din pulberea amară era intim legată cu ridicarea poporului meu la o nouă viaţă. Parcă trăiesc astăzi când scriu, acele clipe când poporul român cu mic, cu mare la toate sărbătorile ve­nea la slujbe în biserici şi acolo eram prezent şi eu. Rugăciunile lui erau şi rugăciunile mele. Am început să ne ridicăm ochii spre cer împreună. Acasă stăteam ore în şir cu prima mea carte de rugăciuni în mână iar apoi în genunchi şi mă rugam lui Dumnezeu, Maicii Sfinte, Sfinţilor, să intervină în viaţa noastră în care îm­pleteam amarul cu nădejdea, lipsuri­le cu speranţa, necredinţa cu credin­

FAM. FLOREA 29 IULIE 1979 4 Scriptură sau tradiţie

ţa, dar nici unul nu o făcea. Zilele se scurgeau şi de la o vreme am obser­vat că zâmbetul şi voia bună care mă caracterizau au dispărut. Atunci mi-am dat seama că mă maturizasem înainte de vreme. Umblam mult în aceea perioadă la mănăstirea cea mai apropiată de noi, la Rimet, du­când cu mine pomelnice şi întorcân­du-mă cu speranţe de mai bine. Stă­team la Rimet la multe Liturghii, la multe sfinte masluri. În primavara lui ‘90 fratele meu a murit şi odată cu el şi familia mea. Doar noi, copiii, mai purtam speranţa reveniri: Au fost zile grele pentru mine, şi tot timpul ochii mei erau plini de lacrimi pentru fratele meu. Îmi ridicam ochii cu la­crimi spre Dumnezeul despre care auzisem că este grabnic ajutător în vremuri de nevoie. Mă uitam spre cer, dar cerul era mut la strigătele mele. Nici cu Liturghii, nici cu masluri, nici cu acatiste către Maica Sfintă, cu nimic n-am putut să-L îmbunăm pe Dumnezeu. În vara lui ‘90 m-am ală­turat corului Bisericii de pe Simion Bărnuţiu, unde slujea protopopul To­cănel Ioan şi pe care bunica mea îl lăuda foarte mult pentru felul în care ţinea predicile. Eram nelipsit de la slujbe, de la repetiţile corului şi de la orice pelerinaj pe care îl organiza bi­serica pe la mănăstiri. În anul 1990 am plecat cu corul în Moldova la mă­năstiri şi atunci am descoperit fru­museţea Ortodoxiei, exprimată în picturile din şi de pe mănăstiri, în bi­sericiile construite în frumosul stil moldovenesc şi în cântările ce le au­zeam la strană, fie cântate de călugă­ri, fie de călugăriţe. Auzeam de la ghid despre ctitori, acei oameni care fuseseră mari domni şi mari boieri ai ţării noastre şi despre vremurile în care aceştia au ridicat bisericile. Mi-a plăcut totul, şi mi-am făcut o înaltă părere despre biserica noastră stră­moşească. O, ce bucurie că fac parte din acest popor şi dintr-o aşa biseri­că, care are mulţi credincioşi de rând, mulţi călugări, multe slujbe sfinte şi preoţi slujitori îmbrăcaţi în haine au­rite. Întors acasă m-am ataşat şi mai mult de sfânta biserică, convins că în cântările şi învăţătura ei stă undeva ascuns Dumnezeu, din aflarea căruia eu mi-am făcut un crez în viaţă. Do­ream măcar să-L văd şi apoi să-L în­treb de ce l-a luat pe fratele meu. Doream să aflu că este, deoarece despre El se vorbea numai în taină, niciodată pe faţă. Era un Dumnezeu nepătruns, greu accesibil pentru mu­ritorii de rând. La vârsta de 16 ani mi-am cumpărat primele trei cărţi care aveau să-mi înrâurească adoles­cenţa, şi mai apoi viaţa. Aceste cărţi sunt: Patericul Egiptean, Psaltirea şi Sfânta Scriptură. O aşa mare influen­ţă au avut aceste cărţi pentru lumea mea spirituală, încât nu le voi putea uita vreodată. Prima din cele trei cărţi citite a fost Patericul Egiptean. Era o carte practică în care citeam despre vieţile diferiţilor sfinţi, pe care îi veneram în biserică, la sfintele slujbe, drumul lor sinuos, plin de chi­nuri, de lacrimi, de suferinţă pentru un singur gând, de a se întâlni cu Dumnezeu şi de a fi ca Dumnezeu. Era un tablou a luptelor nevăzute, al luptei directe cu forţele răului, cu propriile patimi, slăbiciuni şi dorinţe carnale. Puţini dintre ei însă au biruit şi au ajuns la o treaptă de iluminare şi cunoaştere a lui Dumnezeu. Toţi doreau să ajungă la îndumnezeire. Hrănindu-mă cu astfel de lecturi, m-am hotarât să urmez o astfel de cale. În rugăciunile mele zilnice folo­seam Psaltirea, citind pe nerăsuflate psalmi de ordinul zecilor. Aceste ru­găciuni lungi erau pentru mine latura mistică a vieţii. Alături de aceste lec­turi care îmi susţineau viaţa spiritua­lă, mai era şi Sfânta Scriptură, o carte foarte puţin recomandată de părinţii bisericii. Într-o zi l-am întrebat pe pă­rintele Emil, parohul cartierului meu, de unde ar trebui să încep citirea Scripturii, iar sfinţia sa mi-a dat ca sfat să încep citirea Scripturii de la cărţile poetice. Eu de fapt citeam Psaltirea în programul meu de rugă­ciune zilnică, dar acum am început să o citesc ca pe o lectura biblică, lec­tură din care urma să-mi iau învăţă­tura pentru viaţă. Când am făcut aceasta, în Psalmul 1 vers. 1, am vă­zut următoarea afirmaţie: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor”. Uitându-mă atent mi-a plăcut că se vorbeşte despre Fe­ricire, eu fiind tocmai la vârsta în care îmi puneam întrebări despre fericire. Căutam fericirea ca pe ceva fără de care viaţa ar fi fără rost, ar fi goală de orice conţinut. Dar exista ea? Poate omul să fie fericit? Poate ea să fie o stare permanentă a omului, este re­ală sau e numai o idee care nu pote fi experimentată niciodată? Voi pu­tea să o simt vreodată şi să spun că este? Dacă fericirea există, de ce nu a venit şi în casa noastră de oameni credincioşi şi de ce atât de mulţi oa­meni sunt nefericiţi în poporul meu român? Erau întrebări pe care le fră­mântam zilnic. La început nu puteam să pricep înţelesul acestui verset: ,,Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor” însă mai târ­ziu, folosindu-mi logica, mi-am dat seama că era simplu, şi că va fi fericit cel ce va umbla în sfatul credincioşi­lor. M-am uitat la mine şi mi-am zis: “eu deja umblu în sfatul credincioşi­lor şi cu toate acestea nu sunt fericit, părinţii mei la fel, cunoscuţii mei le fel, toţi pe care îi cunosc spun că sunt credincioşi, şi nici unul nu spune că este fericit. Ce se întâmplă oare în lumea noastră? Ori noi nu mai sun­tem credincioşi, ori psalmistul David greşeşte. Dar cum să nu fim credin­cioşi noi, poporul român, cu aşa mă­năstiri, aşa tradiţii şi obiceiuri vestite în toată lumea?” Am început să mă întreb dacă, chiar trebuie ca un cre­dincios să fie fericit. Este oare vreo legătură între credinţă şi fericire? Eu nu prea văd în viaţa reală şi nimeni nu vorbeşte despre aceasta. Mă gân­deam atunci dacă psalmistul David spune adevărul. Sau toţi credincioşii din vechime au fost nefericiţi aşa ca şi noi? Pe vremea aceea auzeam că mai există în oraş la noi grupări creş­tine, la care în batjocură le spuneam pocăiţi. Să fie oare aceştia? Ei să fie fericiţii? O nu! Nici vorbă de aşa ceva! Acei oameni, care o nesoco­tesc pe Maica Domnului, nesocotesc Sfânta cruce, ne nesocotesc pe noi, Florea Cristian Daniel 5

cei mulţi. Despre ei auzeam vorbe şi mai urâte, cum că ar fi duşmanii po­porului român şi că încearcă să ne aducă o învăţătură importată din America, şi prin aceasta vor să ne strice rânduielile noastre, obiceiurile şi tradiţiile moştenite din moşi stră­moşi… Fiind o fire ascultătoare, după ce am terminat de citit cartea Psal­milor, am început să citesc o altă car­te poetică numită Înţelepciunea lui Solomon. M-am minunat de înţelep­ciunea acestui om vestit când am ci­tit relatarea cu femeile ce născuseră una lângă alta, şi cum uneia îi murise copilul, şi după relatarea situaţiei, Solomon afla adevărul apelând la în­ţelepciune. Pe loc mi-am dorit că şi eu în timp să am parte de o astfel de înţelepciune. În jurul meu erau mulţi oameni neînţelepţi, care nu aveau soluţii la situaţiile cu care se confrun­tau, şi mi-am dorit ca eu să nu fiu ca ei. Puţin mai încolo aveam să aflu că înţelepciunea costă mult; trebuie să renunţi la slava care ţi-o vor da oa­menii şi la bogăţiile lumii acesteia. Solomon îi cere lui Dumnezeu numai înţelepciune, considerând că altceva de pe pământul acesta nu are o va­loare mai mare. Mai ţin minte şi as­tăzi cum am îngenunchiat în faţa Icoanei Mântuitorului Iisus Hristos şi L-am rugat ca atunci când voi fi mare să-mi dea şi mie înţelepciune. I-am spus ca şi Solomon că nu-mi trebuie nimic din ce este pe pamânt, decât înţelepciunea sfântă care vine din cer. Mă desfătam citind şi recitind această carte. Ca un om care ştiam să fac ascultare de părintele meu, am început să citesc încă o carte po­etică numită cartea Proverbelor. Acolo am găsit mii de sfaturi minu­nate şi înţelepte şi am aflat cum poa­te să-şi ducă un tânăr viaţa într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu dar şi înaintea semenilor săi. Toată adolescenţa am citit în această car­te. Proverbele… au avut o mare înrâ­urire asupra mea. Am început să ci­tesc şi în Evanghelii, însă la început m-a cuprins o mare frică, deoarece noi, poporul de rând, nu aveam voie să citim în ele, deoarece sunt cărţi greu de citit şi s-ar putea să ne rătă­cim interpretându-le greşit. Ne spu­nea părintele că sunt puţini preoţii aceia care pot interpreta Scriptura, că îi poţi număra pe degete. Eu to­tuşi având acasă Scriptura am înce­put să citesc în ea, nimeni nu mă pu­tea opri să caut ceea ce-mi doream, o întâlnire reală cu Dumnezeu. Mi-am luat însă o precauţie împotriva unei eventuale rătăciri; hotarârea de a nu acţiona în vre-un fel sau orice idee mi s-ar naşte să o spun părinţi­lor bisericii. Eu căutam să mă întâl­nesc cu Dumnezeu şi ştiam că nu Îl voi găsi pe o cale greşită şi eram tare atent la aspectul acesta ca să nu gre­şesc. Într-una din Evanghelii, la Ioan, am citit despre întâlnirea secretă ce a avut-o Nicodim cu Domnul Iisus. M-a surprins relatarea şi la modul cel mai natural m-am întrebat dacă eu sunt născut din nou. Dacă sunt de ce nu ştiu, iar dacă nu sunt de ce nu-mi vorbeşte nimeni despre subiectul aces­ta. Niciodată nu am auzit să se predi­ce despre subiectul acesta. Mă inte­resa. Priveam învăţătura aceasta cu maximă seriozitate. Subiectul acesta îmi dezlega raspunsul la două între­bări, prima: unde este fratele meu dacă nu avut parte de o naştere din nou; şi a doua: cum voi merge eu în împărăţia lui D-zeu fără naştere. Do­resc să petrec o veşnicie din nou cu Dumnezeu în împărăţia Lui şi să cânt de bucurie că El există. Eram neliniş­tit de acum. Îmi puneam tot felul de întrebări. Cu cât mă afundam în citi­rea Scripturii, cu atât deveneam mai tulburat, deoarece nu era nimeni care să-mi de-a un sfat potrivit cu ceea ce eu aflam. Eu sunt cântăreţ, cunosc slujbele bisericii noastre, îmi ziceam, cunosc rânduielile noastre stămoşeşti, dar oare sunt sau nu sunt născut din apă şi duh? De ce oare preoţii nu vorbesc despre subiectul acesta? Când mă uitam în calendar, vedeam calendarul plin de sfinţi şi mă întrebam cum au putut ei deveni sfinţi. Oameni muritori ca şi mine şi eu nu pot. Ei cum au devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Acum se mai poate? Aş dori şi eu reţeta, fiindcă văd că a fi sfânt este sinonim cu a fi născut din nou şi a fi născut din nou cu a fi sfânt. Şi eu vreau sa fiu sfânt, născut din Dumnezeu. Oare noi oa­menii din epoca modernă mai putem deveni sfinţi? Mai putem să fim năs­cuţi din nou? Sfinţenia este numai pentru cei din societăţile primitive? Stăteam la slujbe cu răbdare, şi-mi doream să se termine odată ca să aud predica. Dar din păcate nu au­zeam nimic din ceea ce mă interesa. Când mai venea Prea Sfinţitul Andrei in vizite pastorale sau la hramul bise­ricii eram atent la ce vorbeşte şi chiar dacă avea predici bune, acestea nu răspundeau dorinţei sufletului meu. Mai târziu am ajuns să citesc şi în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost textul din 2 Corinteni despre Duhul Sfânt. Acolo am văzut că Duhul Sfint promis de către Domnul Iisus în Evanghelii adu­ce daruri în viaţa omului, şi că lucrea­ză roada sa cea bogată. Eram lămurit că de la Rusalii, Duhul Sfânt n-a mai plecat de pe pământ. Mi-am dorit să am parte măcar de un dar de la Du­hul Sfânt, la început gândindu-mă în mod firesc la bucuria ce ţi-o prileju­ieşte primirea unui dar oferit de cei ce te iubesc dar mai ales din partea lui Dumnezeu. Dacă mă bucur de un dar care se trece odată cu întrebuin­ţarea lui, cum va fi să am un dar de la Dumnezeu? Apoi m-am mai gândit că având parte de un dar sfânt voi putea să-mi ajut semenii mei, să pun umărul la ridicarea morală a poporu­lui român deoarece darurile sunt spre folosul altora. Mă simţeam che­mat să lucrez pentru poporul meu tocmai în această latură morală, fi­indcă eram convins că o regenerare morală este singura soluţie pentru o viaţă mai bună. Ceea ce totuşi mă debusola în dorinţa mea, era lipsa exemplului la oamenii din jur. Nu ve­deam nici un slujitor al bisericii care să aibă daruri, şi nici să vorbească despre ele. Cum se poate asta? Mă miram. Nu vedeam nici un prooroc, nici un evanghelist, nici un păstor. Oare ce se întâmplă în biserica noas­tră? Roada Duhului Sfânt iarăşi nu o 6 Scriptură sau tradiţie

prea vedeam între cei pe care îi cu­noşteam. Pacea Domnului nu prea era în sufletele oamenilor, bucuria sfântă şi ea lipsea, înfrânarea pofte­lor mai deloc. Oare ce se întâmpla cu noi cei din generaţia aceasta şi care facem parte din biserică? Eu totuşi în dreptul meu îmi doream să lucreze Duhul Sfânt în viaţa mea. Apropin­du-mă de sfârşitul lecturii Sfintei Scripturi, în cartea numită Apocalip­sa, am văzut că se prezintă în mod deosebit împărăţia lui Dumnezeu, şi că în ea vor locui doar cei îmbrăcaţi în haine albe, sau care şi-au spălat hainele lor în Sângele Mielului. Că acolo…. Şi am mai văzut că nimic ne­curat nu va moşteni împărăţia ceru­rilor. Nici fricoşii, nici hoţii… Atunci m-am speriat şi mi-am zis: “Doamne, pentru cine ai facut Tu această împă­răţie, că pentru noi, românii nu. Unul fură, altul înjură, altul curveşte. Dacă nimic necurat nu va moşteni împără­ţia cerurilor, noi degeaba mai avem credinţă, fiindcă toţi suntem necu­raţi. În anul 1993 am absolvit cursu­rile liceului “Avram Iancu’ din Aiud. Am ştiut că trebuie să-mi iau viaţa în propriile mele mâini, şi că de alege­rea ce o fac va depinde întreaga mea viaţă. Eram dornic să-L slujesc pe Dumnezeu, dar eram tare încurcat în mintea mea. Anul 1993 spre 1994 l-am petrecut făcând ceea ce ştiam, adică cântându-i lui Dumnezeu în ca­tedrala ortodoxă din Aiud oraşul meu natal cum puteam eu mai bine. În primavara lui “94 am început pre­gătirea pentru facultate pentru a de­veni un slujitor mult mai apropiat de Dumnezeu. Un slujitor peste care episcopul să-şi întindă mâinile şi poate prin harul sfinţirii să-L simt pe Dumnezeu. Am studiat Dogmatica, Istoria bisericii române şi universale, Noul şi Vechiul Testament, Limba şi literatura română, muzica împreună cu dicţia. Din toate acestea aveam să susţin examene. Am aflat multe din dogmatică despre Dumnezeu, m-am îndrăgostit de El, însă mi-am dat sea­ma că după studiul şi învăţarea între­gii cărţi doar îl iubeam pe Dumnezeu fără să mă întâlnesc cu El. Aceasta nu mă mulţumea de loc. Vara a fost tare fierbinte şi într-un sfârşit a venit tim­pul examenelor. Înainte cu două zile de examene m-am întâlnit cu părin­tele protopop Tocănel Ioan care mă încuraja şi mă îmbărbăta pentru exa­menul ce-mi stătea înainte. Probabil ştia ce o să întâmpin la Sibiu. La Sibiuîn oaza ortodoxiei ardelene mi-am găsit gazdă pe perioada examenelor care au durat două săptămâni. Cu cei de acasă ţineam legătura doar prin telefon. Mama era tare fericită că băiatul ei mai mic dorea să fie preot. La examene erau candidaţi din toată ţara, şi majoritatea venise­ră cu părinţii lor atât pentru a avea grijă de ei cât şi pentru a-i încuraja. Eu eram singur dar cu curaj şi sigur că voi reuşi. Pentru mine lozinca era ori totul ori nimic. Aveam deschis drumul meu spre absolut, de reu­şeam sau urma să mă cufund în ni­mic. În prima zi de examen m-am în­tâlnit însă cu nedreptatea, întâlnită şi în mediul eclesial. În faţa mea, un coleg de examen, copia cu cartea pe picioare. Când l-am văzut m-am ridi­cat imediat în picioare dorind să re­clam această nedreptate care mi se face, dar imediat o mâna mi-a apă­sat umărul, făcându-mi semn să tac din gură. Astăzi, acel supraveghetor este profesor al facultăţii de teologie din Sibiu. A fost mutat din clasă acel coleg, însă cred că şi în clasa cealaltă a copiat din nou. A doua zi o altă sur­priză. Undeva la câteva bănci de mine altcineva copia. Asta era prea de tot dar nu aveam ce să fac. Am înghiţit în sec ştiind că este un prote­jat al profesorilor supraveghetori. Dezgustător, dar acum nu mă mai gândeam decât la mine şi refuzam să mă lupt cu morile de vânt. M-am concentrat doar pe dorinţa mea de a intra. S-au scurs zilele de examen şi am plecat acasă. Peste o săptămână m-am reîntors la Sibiu să văd dacă am reuşit. Pe listă, când m-am uitat eram între primii care au reuşit. In­trasem cu bursă de merit. Eram par­că în al nouălea cer. M-am dus în ca­tedrală, m-am pus în genunchi şi i-am mulţumit lui Dumnezeu din toa­tă inima. Mama când a aflat vestea reuşitei mele era şi ea în al nouălea cer. Când o întrebau vecinii şi cunoş­tinţele ce am făcut la examen, mama prin ceea ce le răspundea avea senti­mentul acela de mândrie pe care un părinte îl trăieşte pentru reuşitele copiilor. În Octombrie am plecat de acasă la Sibiu, şi de atunci tot plecat am fost. Cheltuielile cele mai mari le faceam pe cărţi şi pe pelerinaje la mănăstiri oriunde în ţarăşi pe parti­ciparea la conferinţe în centrele stu­denţeşti ale ţării. Am străbătut în timpul studenţiei mele ţaraîn lung şi-n lat, fie cu trenul, fie cu maşinile de ocazie mergând să-i întreb pe pă­rinţii călugări despre cum este să tră­ieşti în fiecare zi credinţa noastră or­todoxă. Eram atent la felul lor de vieţuire şi la orice cuvânt care le ie­şea din gură. Au trecut doi ani de când eram student la Sibiu, mă îm­prietenisem cu colegii mai mari, aveam discuţii teologice asa cum le numeam noi, adică despre Dumne­zeu, despre viaţa în sfinţenie a sfinţi­lor părinţi, despre puterea slujbelor noastre, despre diferite minuni pe care le făcea Dumnezeu prin sfinţi, prin sfintele moaşte prin stropirea cu apă sfinţită etc. Discutam despre toate acestea dar nu ajungeam la miezul problemei niciodată. Profeso­rii noştri, erau preocupaţi de preda­rea cursurilor pentru a împlini pro­grama, şi nu intrau în discuţii care să privească viaţa noastră intimă de credinţă şi tot ce înseamnă ea. La materia de Noul Testament am fost tare atent dorind să primesc din Scripturi învăţătura de bază pentru viaţa mea. Dar nici la Noul Testament nu am aflat, deoarece orele erau pu­ţine iar profesorul venea foarte rar la cursuri fiindcă era tot timpul invitat la conferinţe. Nu am făcut niciodată un studiu biblic din care să ne luăm învăţătură pentru viaţa noastră, pen­tru familia ce doream să o înteme­iem în viitor şi pentru slujirea la care ne pregăteam. Sufletul meu era în­durerat. Eu m-am dus la facultate mai întâi pentru a-mi rezolva proble­mele sufletului şi mai apoi să mă Florea Cristian Daniel 7

pregătesc. Să mă pregătesc este ceva uşor şi important dar de o şi mai mare importanţă era să-L cunosc pe Dumnezeu şi dragostea Lui, îmi zi­ceam mereu. În anul al treilea al fa­cultăţii mi-a venit în minte un pro­verb românesc care suna în felul următor: “Teoria ca teoria, dar prac­tica ne omoară.” Cea mai des frec­ventată mănăstire a fost Frasinei din com. Muiereasca, jud. Vâlcea. Aveam acolo şi un părinte duhovnic numit Paisie, care după ce m-am spovedit la el, a început să-mi de-a canoane foarte aspre pentru îndreptarea mea, şi cu toate că eram hotarât să le ţin, când ajungeam la Institut sau acasă, nu puteam să le ţin până la capăt. Mă străduiam aşa de mult şi tot eram nemulţumit. Am ajuns în starea aceea în care mi-am dat sea­ma că prin puterile mele proprii ori­cât m-aş strădui tot nu pot ajunge la o linişte cerută de cugetul meu, la o siguranţă că păcatele mele sunt ier­tate. Prietenul meu de pelerinaj era Cristian Suceava din Târgu-Mureş. Se mai năştea acum o problemă: dacă aceasta este viaţa ce trebuie să o ducă creştinul, o viaţă în care să se chinuiască pentru a ajunge la sfinţe­nie, atunci este prea greu pentru oa­meni. Într-o societate a confortului, cine vrea să se chinuiască singur? În­tr-o lume a durerii, cine mai iubeşte chinul? După aceste gânduri am în­ceput să o las mai moale cu trăirea aceasta, dacă aşa stau lucrurile. După experienţa aceasta cu părinţii călugări eram tare descurajat. Nu mai înţelegeam nimic. Întrebarea care mă urmărea acum era aceasta: de ce credinţa noastră este aşa com­plicată? Noi oamenii am facut-o aşa, ori Dumnezeu? În anul al patrulea al facultăţii mi-am impus să uit ceea ce mă interesa, de fapt căutarea aceas­ta a mea mă obosea. În vacanţa din­tre anii 3 şi 4 m-am angajat cântareţ la o biserică de pe strada Mihai Vi­teazul dinSibiuşi în locul acela mi-am cunoscut viitoarea soţie. Era o fată parcă venită de pe un alt tărâm, de pe un tărâm al purităţii, al ginga­şiei şi al frumuseţii. Era ca o zână din poveştile frumoase. Am mai văzut eu fete, dar ca ea nici una. Pe loc m-am îndrăgostit, şi am făcut în si­nea mea o rugăciune personală îna­intea lui Dumnezeu, o rugăciune ieşi­tă din canoane zicând: “Doamne, aceasta ştiu că e soţia mea, Tu mi-ai pregătit-o pentru mine, e perechea mea şi Te rog, fă să fie a mea. Mulţu­mesc”. Tot anul al 4 lea am fost îm­preună şi apoi ne-am căsătorit. În momentele în care s-a construit în­tre noi o relaţie de prietenie şi mai apoi de dragoste, am avut un gând şi am zis: ”Dacă de la Dumnezeu n-am avut parte de iubire, ce îmi doresc pe acest pamânt e să mă iubească fata aceasta cu o iubire supremă, iar eu dacă nu-I pot da lui Dumnezeu toată iubirea mea, i-o voi da iubitei mele. Aştept totul de la mine şi de la ea, aşa cum aş fi asteptat de la Dumne­zeu. Pentru dragostea lui Dumnezeu aş fi fost hotarât să renunţ la iubirea unei femei, dar dacă n-a fost să mă întâlnesc cu El, acum îi dau totul acestei femei. Ea urmează să fie îm­plinirea “dragostei mele”. Tot în peri­oada aceasta mă străduiam să fiu punctual la cursuri şi la slujbele cape­lei noastre, să-mi realizez licenţa şi mi-au zburat din minte căutările spiri­tuale. În anul 1998 am absolvit studi­ile universitare. Vara aceea am ple­cat la satul de la munte pe care l-am primit spre păstorire în comuna Po­nor, sat Geogel. Când am ajuns acolo erau urzicile în curtea casei parohia­le cât un stat de om, iar în casă erau numai păianjeni, de la primauşăpână la ultima. Biserica arăta jalnic, însă mă impresiona mult pictura ei veche, de la anul 1700. Cimitirul foarte neîngrijit, şi vacile vecinilor păşteau în el. Peste morminte numai balegă. Casa am început să o reno­văm cum ştiam noi mai bine, profi­tând de vară. În cimitir erau mulţi pruni şi enoriaşii mă îndemnau să nu las prunele pe jos, ci să-mi fac un ca­zan de ţuică să am şi eu ţuica mea în casă, ca tot omul de la munte. Ziua căsătoriei noastre a fost o zi deosebi­tă la care şi astăzi mă gândesc cu drag. Au trecut de atunci ceva ani. Hirotonia ca preot am avut-o la mă­năstirea Rimeţ, jud Alba. A fost o zi sfântă crezând că L-am prins pe Dumnezeu de picior, şi că, în sfirşit, aveam acces la o înaltă treaptă de cunoaştere şi apropiere de El. Am fost înconjurat de toţi cei dragi ai mei, şi pentru fiecare a fost o zi spe­cială. Pentru soţia mea, era împlini­rea visului de a intra într-o altă fază a vieţii ei, aceea de a avea un bărbat care îşi câştigă pâinea singur, stăpân pe el şi a începe viaţa în doi acolo, la parohia de la munte, pe care am pri­mit-o. Acum aveam slujba mea, casa noastră, începeam viaţa noastră. So­ţia m-a văzut ca un om deosebit. Cre­dea că o să fiu altfel decât ceilalţi oa­meni muritori. Totul credea ea că se va desfăşura în viaţa noastră la mo­dul ideal.Pentru mama era ziua în care eforturile întreprinse în ultimii ani aveau să ia sfârşit, să-şi vadă visul cu ochii, cred că cel mai mare vis al vieţii ei. Toţi ceilalţi cunoscuţi ai mei, fie neamuri, fie apropiaţi s-au bucu­rat de această realizare a mea. Oa­meni de la munte, din satul Geogel, unde am primit parohia au venit să mă vadă, şi să mă ia la ei.

Biserica ortodoxă GEOGEL

De ziua Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril am oficiat prima slujbă în satul Geogel. Cu mine la slujbă a mai fost şi părintele călugăr Zaharia. Se vor­bea despre dumnealui că îl asculta Dumnezeu şi la multe rugăciuni a primit rezolvare. Doream să stau pe lângă un astfel de om, să învăţ cât mai multe. Oamenii îl respectau şi îl ascultau. După terminarea slujbei am venit acasă cu 3 saci de colaci şi cu 2 găleţi de vin. Satul avea “Cunu­8 Scriptură sau tradiţie

na anului”, un obicei prin care do­reau să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru roadele primite în cursul anu­lui şi atunci îmi dădeau pomelnice cu pomenirea viilor şi a morţilor. Alături de pomelnice aduceau parastas şi vin. Toţi aduceau din abundenţă fără zgârcenie. Acest obicei l-am apreciat foarte mult nu pentru abundenţa vi­nului şi a pâinii, ci pentru că oamenii doreau să fie pomeniţi înaintea lui Dumnezeu şi mă bucuram. Nu mă speria distanţa mare de oraşul AIUD, aprox. 50 km, distanţa mare între ca­sele arondate, viaţa lipsită de orice confort. Începea să mă lege de aceşti oameni, o adevarată dragoste spiri­tuală. Nu dupa multă vreme au venit ploile şi vânturile reci ale iernii. Ne-am luat lemne şi o iarnă întreagă ne-am chinuit cu o soba de tablă care se răcea imediat ce se stingea focul. Dormeam noaptea cu cajoacele în spate. Casa acum arăta altfel, era vă­ruită, aranjată împodobită cu multe prosoape şi obiecte ţărăneşti. Era ca un muzeu al satului. În biserică era un frig ca afară. Printre bârnele bise­ricii te uitai şi vedeai cum ninge. Mo­mentul cel mai greu îmi era când, la Sf.Liturghie trebuia să binecuvîntez, fiindcă nu-mi mai puteam îndoi de­getele, aşa îmi era mâna de îngheţa­tă. Pe sub veşminte purtam iţari groşi, flanele groase de lână şi câteo­dată chiar cojoc. Eram bine îmbracat. Ziua purtam hainele tradiţionale de la munte, iţari albi, cămaşă cu flori, cusută de soţioara mea, cojoc de lână şi cizme cu tureac până la ge­nunchi. Într-o noapte ne-am trezit cu o haită de lupi în spatele casei. Soţiei îi era tare frică, şi nici eu nu eram prea curajos. Primăvara a venit tare greu la munte, de abia pe la sfârşitul lui mai. Fiindcă aveam nevoie, mi-am cumpărat un cal cu care să mă duc la vizitez enoriaşi la diverse oca­zii, fie la o sfeştanie, fie la o înmor­mântare, fie la o pomană. Mi-am cumpărat un cal şi o iapă pe nume Florica. Era o lume a libertăţii. Acolo nu numai trupul îmi zburda liber ci şi sufletul. Anii petrecuţi în libertatea muntelui au fost anii visurilor matu­re. Acolo am avut timp pentru mine şi soţia mea şi să discutăm despre planurile de viitor. Mintea zbura în ce parte voia, şi când se îndepărta prea mult o chemam înapoi. În pri­măvara anului 1999 am început să mă ocup de nevoile gospodăreşti, deoarece eu trebuia să fiu primul gospodar al satului, să fiu un exem­plu pentru sat. Am început să-mi cumpăr oi pe care le-am dat cioba­nului din sat, capre pe care le ţineam pe acasă şi mergeam cu ele să le pasc pe dealurile din apropiere, porci, vacă şi cal. Chiar şi cinci stupi de albi­ne mi-am adus acasă. Doream să se­măn cu enoriaşii mei, să mă integrez în viaţa satului meu, să le cunosc greutăţile vieţii de fiecare zi, trăind chiar eu prin ele. Mergeam la târgu­rile din zonă, începeam să fiu cunos­cut de mulţi oameni de prin alte sate pentru ataşamentul meu, la neamul de la munte. Am descoperit o altă lume, cu alte legături între oameni, alte schimburi comerciale între ei, şi alte tradiţii decât ale oamenilor de la câmpie. Am devenit repede unul de-al lor. Cunoscându-i, mi-am dat sea­ma uşor că nu au o viaţă creştină adevărată, ci numai tradiţională, obi­ceiuri pe care le practicau fără să le mai înţeleagă sensul, cântau colinde într-o limbă veche românească pe care eu nu o înţelegeam de loc şi nici cei ce le cântau nu ştiau ce spun. Am avut însă ocazia să ascult câteva po­ezii populare şi poveşti din bătrâni extraordinare cu un conţinut de ade­var de 100 %. Îmi plăceau şi pe unele le ascultam de mai multe ori. Mă tot gândeam cum s-ar putea ca enoriaşii mei să aibă parte de o viaţă creşti­nească după BIBLIE. Când mai vor­beam cu colegii, despre viaţa slabă, fără conţinut ce o duceau oamenii de la munte, aceştia îmi replicau: – Ştii ceva Cristiene, nu fă tu pe reforma­torul cu ei, că nimic nu se schimbă. Şi îi bine cum sunt, lor le place. Nu mai aveam nici o replică, dar continuam să mă gândesc singur la o soluţie pentru viaţa enoriaşilor mei, de care mă durea sufletul. Şi am găsit că nu­mai o întoarcere la valorile creştine exprimate în forma românească ar fi şansa lor. Acum îmi căutam în cursuri să văd ce predici aş putea să scot şi pe care să le rostesc duminica la sluj­be şi să-i ajut să se întoarcă la univer­sul de spiritualitate românescă. Teza de Licenţă era tocmai despre subiec­tul acesta şi se intitula “Legea stră­moşească – temeiul etnicului româ­nesc”. În această teză am demonstrat că “Lege stămoşească” sau “Lege ro­mânească” este una şi aceeaşi cu Evanghelia Domnului Iisus Hristos. Că noi, românii am primit credinţa din gura Apostolului Andrei şi a misi­onarilor din bisericile înfiinţate în su­dul Dunării şi că am primit-o direct de la sursa şi că acolo trebuie să ne întoarcem. Mi-am dat seama că aceasta presupunea o întoarcere la Scriptură, la felul de a fi al primilor creştini a căror viaţă o aveam înfăţi­şată în Faptele Apostolilor, dar nu ştiam cum. Acum se dădea o luptă în mine şi ce să prezint: Scriptura sau tradiţiile. Tradiţii aveam două: aceea a părinţilor pe care nimeni n-ar fi pu­tut să o ţină, sau a satului românesc care era împletită cu păgânism şi de care aveam cunoştinţă din cărţile de etnografie şi folclor pe care le-am studiat intens. M-am hotărât într-o zi ,că aceasta din urmă o voi predica fiindcă în ea se regăseşte poporul meu român. Ştiam că este împletită cu păgânism dar nu o puteam des­pleti. Erau motive şi personaje ale Scripturii, însă prezentate sub o vizi­une păgână. Scriptura a rămas pen­tru mine o carte în mare parte înci­frată. I-am purtat pe enoriaşi în adâncimile istoriei noastre, în fru­moasele noastre creaţii populare, în comentariile pe care drumeţi stăini le făceau despre poporul nostru, bi­neînţeles în cele mai frumoase, dar realitatea mă învingea. Acum mă gândeam la o altă strategie prin care să-i determin să-şi schimbe caracte­rul. Începeam să le fac slujbe şi peste săptămână, să chem colegi şi să fa­cem slujbele numite masluri, dar tot degeaba. Când mă sfătuiam cu cole­gii mei, nici unul nu ştia să-mi dea o soluţie. Credeam că prin slujbe se Florea Cristian Daniel 9

schimbă caracterul. După doi ani ca şi Preot în munţii apuseni, m-am pus în genunchi în faţa icoanei Mântuitoru­lui Iisus Hristos şi L-am întrebat cu lacrimi în ochi: “Doamne, aşa arată poporul român creştin de 2000 de ani? Doamne sunt tare dezamăgit şi nu ştiu ce să fac. Te rog răspunde-mi din icoană, vorbeşte cu mine, lămu­reşte-mă. Dar icoana nu-mi vorbea nimic. Mă uitam ţintă în ochii Lui să nu-mi scape ceva, dar nimic. M-am ridicat în picioare şi m-am resemnat la gândul că o să-mi mai vorbească vreodată Dumnezeu. Când eram vizi­tat la casa parohială oamenii veneau doar să le fac slujbe, pe care le ve­deau ca salvatoare pentru proble­mele pe care le aveau şi mai mult nimic. Ca un preot conştiincios, ur­măream să văd dacă slujbele işi fă­ceau efectul în viaţa oamenilor şi constatarea mea era că nu au decât un efect de liniştire pe moment, dar de rezolvare nu. De exemplu: “Părin­te roagă-te să mi se căsătorească fata.” Sau ce întâlneam mai frecvent era: “Părinte, bărbatul îmi bea şi mă bate şi cred că e bine să dau nişte slujbe ca să nu-mi mai bea bărbatul.” Mă întâlneam deseori cu cei cărora le făceam slujbe şi îmi era jenăsă-i în­treb dacă li s-a rezolvat problema. Ve­deam cu ochii mei că nu era rezolva­tă. În timp ce mă tot gândeam la acestea, soţia vine cu o propunere, de a ne muta în altă parohie. Mi-a plăcut această idee, gândindu-mă că dacă voi merge în altă parohie, poa­te acolo voi afla un sat cu oameni care au obiceiuri şi tradiţii sfinte şi acolo voi trăi o viaţă cu adevărat creştinească. Mă mai gândeam că în cei doi ani am acumulat ceva experi­enţă şi voi avea o slujire plină de mai multă putere. Am plecat din satul de la munte cu durere în suflet, dar ple­cam crezând că în altă parte îmi va fi mai bine. De la episcopia de Caraş – Severin am primit două parohii un­deva în Banat, în zona Oraviţa, la o depărtare de casa părintească cam de 300 de km. Satele primite se nu­mesc: Sasca Montană şi Sasca Româ­nă. Acestea două sunt într-o zonă foarte pitorească la poalele cheilor Nerei, o zonă turistică foarte căutată de bănăţeni. Ajunşi la parohiile aces­tea, ne-am mutat în casa parohială care se afla în satul Sasca Montană, chiar lângă biserică. M-a impresionat mărimea casei dar şi starea de de­gradare în care se afla. Soţia când a văzut-o s-a speriat şi ne tot uitam unde ar fi locul în care să ne aşezăm şi de unde să începem ordinea şi cu­răţenia. Ne tot întrebam cum au pu­tut preoţii de până la noi să locuiască în aşa casă. Mai târziu am aflat că nu mai fusese renovată din anii ’30 ai secolului trecut şi deja s-au împlinit 70 de ani de la ultimele lucrări. Bise­rica nu arăta rău. Aceasta fusese re­novată de preotul de dinaintea mea. Picturile erau noi, covoarele arătau impecabil, curăţenia era la ea acasă. Altarul era şi el curat, veşmintele de asemenea etc. Mă întrebam cum de este un contrast aşa mare între bise­rică şi casa parohială? La slujba de instalare a mea ca şi preot, oamenii nu s-au înghesuit de loc. Au fost atât de puţini oameni la biserică că mi-a venit să plâng. La noi în Ardeal, mi-am zis, oamenii, totuşi fac din ziua instală­rii preotului o mare sărbătoare. Dacă acum nu îi interesează, atunci de ce nu vin măcar la Sf.Liturghie, la slujba cea mai de preţ a bisericii ortodoxe? Dacă nu-i interesează slujba, macar să fi avut curiozitatea să vadă cum arată preotul şi preoteasa, să ştie măcar cum îi cheama. Nici ca să bâr­fească nu-i interesa. Încă din prima zi am fost tare dezamăgit. În prima săptămână am convocat consiliul pa­rohial cu gândul de a concepe un plan de renovare a casei parohiale, fiindcă nu puteam în nici un caz să stau cu mânile în sân şi fără sobe în casă. Prima lucrare pe care le-am propus-o a fost construirea unei sobe şi din start s-au opus invocând lipsa banilor. Eu am zâmbit şi le-am spus că şi fără bani se poate face ceva. Cu bani face oricine. Dacă nu avem bani, trebuie să facem rost de ei. Am luat registrele şi am găsit mul­ţi oameni care nu-şi plătiseră până în luna noiembrie contribuţia biseri­cească şi aceştia erau cei cărora tre­buie să le cerem banii pe care îi dato­rau. Când m-au văzut consilierii atât de hotarât, s-au retras şi au început să pună tot felul de motive pentru care nu se puteau începe renovările. În această situaţie, vazându-mă sin­gur, fără oameni care să simtă alături de noi, fără să le pese de noi, fără o echipă de lucru, soţia a început să plângă. Ca bărbat mă gândeam la di­ferite soluţii. Aşa cum stăteam într-o zi tare gândit, la poarta casei parohi­ale bate diaconul bisericii baptiste din localitate şi-mi spune: – Pacea Domnului, frate. Eu m-am uitat lung la el şi i-am spus: – Doamne ajută, dar noi nu suntem fraţi. Ortodoxşii cu pocăiţii nu sunt fraţi. – Dacă nu sunteţi fratele meu, atunci aş putea să fiu prietenul dumneavoastră. – Asta mai merge i-am răspuns, dar nu­mai cu condiţia să nu-i chemaţi pe enoriaşii mei la evanghelizările voas­tre, că atunci o să mă supăr şi învăţă­tura noastră nu ne dă voie să fim pri­10 Scriptură sau tradiţie

eteni cu pocăiţii. Dar nu ştiu dacă cineva din satele acestea mai doreş­te să fie prieten cu mine, aşa că, pri­mul venit primul prieten. Pocăit, ne­pocăit, te accept prietenul meu. Din vorbă în vorbă l-am întrebat dacă ştie pe cineva cu căruţă, şi care poa­te să-mi aducă pamânt galben de pe dealuri şi pe altcineva care se price­pe să facă teracote. – Mă gândesc, mi-a zis el, şi în tot ce pot să vă ajut, o să vă ajut. A doua zi m-am trezit cu două căruţe de pamânt la casa paro­hială şi cu oameni ce se pricepeau la sobe. Acest om a făcut ceva care mă uimea. Să mă ajute atât de repede fără să discut mai înainte de preţ. Consilierii mei nu mişcaseră un de­get pentru mine şi acest om pocăit, duşmanul credinţei noastre ortodo­xe şi al neamului nostru românesc, făcea totul. Aşa ceva era de necon­ceput. L-am întrebat cât mă costă şi mi-a zis că a făcut totul în Numele Donului Iisus Hristos. – Ce aţi spus? Şi a plecat. După câteva zile soba era gata, în casă era căldură şi situaţia s-a îmbunătăţit. Duminica urmatoa­re mi-am chemat consilierii să vadă soba şi s-au simţit umiliţi. Din mo­mentul acela, eu ştiam în cine am nădejde în renovarea casei parohiale şi consilierul meu cel mai de nădejde şi ajutorul meu bun a devenit peste noapte, diaconul bisericii baptiste pe nume Laeş Pavel. A venit iarna şi cum nopţile sunt lungi, mă duceam pe la prietenul meu diaconul să mai povestim câte ceva din Scriptură. Era singurul om cu adevarat preocupat de cele sfinte. Când ne mai împot­moleam în discuţii, lua cartea de cân­tări “Cântările Evangheliei” şi cânta o cântare spre slava Domnului iar eu urmaream dupa el. Soţia acestuia, sora Rodica, întotdeauna pregătea ceai şi gogoşi pe care le serveam cu mare placere. Erau foarte bune şi nu simţeam deloc a fi blestemate sau sectare. Această familie sfântă te dezarma oricât de îndoctrinat ai fi fost. Am început să citesc ca într-o epistolă vie în vieţile lor, că aveau Le­gea Domnului săpată în inimile lor, iar nu pe buze. Datorită prieteniei cu această familie, oamenii au inceput să mă judece şi să mă vorbească de rău, vazând periculoasă prietenia cu aceştia. Chiar un consilier mi-a spus că mă voi convinge de ei pe propria-mi piele. Eram tare atent de atunci să văd dacă oamenii aceştia nu cum­va se folosesc de bunătatea ce mi-o arată pentru a mă face să cred ce cred ei, rătăcirile lor. Mentalitatea ortodoxă căreia îi eram tributar îmi trăgea un semnal de alarmă că nu trebuie să mă las impresionat de prea multa bunătate. Că în spatele ei s-ar ascunde altceva. Şi m-am con­vins mai târziu că erau sinceri şi nici un fel de vicleşug nu era în relaţia noastră. Dimpotrivă, plini de făţărni­cie şi vicleşug erau consilierii mei care în faţă mă respectau, îmi zâm­beau şi pe le spate mă învinuiau de nimicuri, care nu erau adevărate. Pe deasupra, când aveam nevoie de ajutorul lor nici un deget nu doreau să-mi întindă. Întotdeauna erau în opoziţie faţă de tot ceea ce gân­deam. Cu mici excepţii, trei din con­silieri vedeau mai bine lucrurile, dar se lăsau influenţaţi de ceilalţi şi era totul ca şi cum n-ar fi fost nimic. Şi în cealaltă parohie era aceeaşi situaţie. Cântăreţii mei nu numai că nu erau interesaţi de partea administrativă a parohiei, dar nici de cea spirituală. De multe ori când mergeam spre ci­mitir cu ei şi le spuneam despre cre­dinţa mea în înviere şi tot ceea ce ştiam din Scripturi despre Iisus, can­torii râdeau şi ziceau: – Dumneavoas­tră chiar credeţi că a venit Iisus, că înviază morţii? Îmi venea să merg singur pe drum, dar cu aceştia nu. Eram tare supărat că sunt înconjurat tocmai de astfel de oameni dar alţii nu aveam să cânte la înmormântări. Şi toţi erau de vârsta părinţilor mei şi a bunicilor mei. Când i-am spus pro­topopului că oamenii mei nu cred în înviere, acesta mi-a răspuns că nu e treaba mea să le fac observaţii, ci să mă bucur că am aşa buni cântăreţi. Seara când doream să merg la slujba vecerniei, eram în biserică, eu, soţia şi cantorul. Puteam trage clopotul în dungă că tot nu s-ar fi ridicat cineva de pe banca din faţa casei unde stă­teau enoriaşii mei la bârfă. Văzând starea aceasta îi spuneam cantorului că ar fi mai bine să mergem la pocăiţi decât să ne cântăm unul altuia, că aşa sectari cum sunt ei, se adună cu toţii, cu mic cu mare la biserica lor şi îl laudă pe Dumnezeu. Stăm şi noi acolo în bancă, decât să stăm la poartă sau la televizor. Ei Îl laudă în felul lor, noi în felul nostru, dar mai bine e într-o adunare în care se cântă spre slava Domnului, decât să stai aiurea. Eu îmi cunoşteam menirea mea, aceea de a lăuda Numele Dom­nului şi dacă la mine nu se putea, mergeam în adunarea lor. Sunt un om activ şi nu-mi place statul degea­ba. Când mă vedea diaconul, imediat mă invita în faţă, la amvon, spunân­du-mi că ar fi bine să ţin o predică deoarece sunt mai pregătit decât el, şi dacă păstorul le vine rar, oamenii au nevoie de Cuvânt. Ceea ce predi­cam dimineaţa la mine în biserică, seara predicam şi la pocăiţi şi tare le plăcea. Eram atent să nu jignesc cre­dinţa lor şi să predic numai din Scrip­tură, aşa cum le place lor. În timpul acestor predici de seară mi-am dat treptat seama, că de fapt noi orto­docşii eram cei ce am adaugat Scrip­turii Tradiţia că pentru o întoarcere autentică la Legea noastră strămo­şească este nevoie de întoarcerea la Scripturi. Facultatea mă învăţase să-i urăsc pe aceşti oameni, dar Scriptura citită în copilărie mă învă­ţa să dau cinste celui ce i se cuvine, cinste. Biserica pocăiţilor era singu­rul loc în care se petreceau eveni­mente spirituale, la noi în sat. În anul 2002 a avut loc, în satele în care eram preot, o săptămână de Evan­ghelizare numită “Cruciada Sfântul Andrei”. Eu fiind prieten cu diaconul, într-o după amiază a venit la mine m-a poftit să particip la evangheliza­rea care va avea loc în satele noas­tre. – Vă invit, domnule preot, ca pe un prieten. Acum era prima dată când acest om îmi cerea ceva şi nu putem să-l refuz, după un an în care dumnealui nu mă refuzase nicioda­tă. În sinea mea mai ştiam că era ne­Florea Cristian Daniel 11

voie de evanghelizarea satului meu, numai că oficial nu se recunoştea. Eu m-am dus şi din acest considerent. Unii colegi de-ai mei respingeau ide­ea aceasta dar eu nu puteam fiindcă îmi păsa de oi…În prima seară când m-am dus în adunare, era plină adu­narea cu enoriaşii mei. Acesta a fost efectul prieteniei mele cu diaconul. Oamenii vazându-ne tot timpul îm­preună, văzând că am lăsat barierele jos, nici ei nu le-au mai ţinut. Ştiau şi ei în sinea lor că barierele acestea erau artificiale, numai că nu şi le ex­plicau de ce sunt. Când am intrat în adunare, totuşi unii s-au jenat, neas­teptându-se să apar eu acolo. Ajun­gând în faţă, la amvon, le-am spus: – Fraţilor, eu mă bucur că sunteţi aici, că în sfârşit v-am prins. Eu n-am venit aici nici să vă ocărăsc, nici să vă scot afară, ci mă bucur că sunteţi aici. Eu n-am venit pentru pocăiţi, ci am venit pentru dumneavoastră. Toată săptămâna aceea am paticipat la Evanghelizare şi într-o seară a fost invitat un tânăr cu vârsta de 35 de ani, care s-a prezentat a fi fost preot în Biserica Ortodoxă şi care în urmă cu câţiva ani s-a pocăit. În timpul acordat a prezentat marturia vieţii şi a momentului în care s-a întors la Domnul şi eu am fost tare uimit de tot ceea ce auzeam. Nu puteam să cred totul.

Împreună cu fostul preot MIHAI STANCIU la casa parohială

După această săptămână am fost chemat la Episcopia de Caransebeş să dau o notă explicativă despre par­ticiparea mea la aceea săptămână de evanghelizare. Am fost întrebat ce am vorbit cu acel preot. Mi s-a spus că este un impostor şi poliţia e pe urmele lui. E un om care denigrea­ză biserica şi bulversează credinţa oamenilor simpli. Le-am explicat că l-am primit la noi în casă, am făcut o fotografie cu el, am discutat des­pre credinţă şi nu ştiu ce să zic. Era pentru prima dată când stăteam în faţă cu un critic vehement al credin­ţei ortodoxe şi nu mi-am putut face o părere corectă despre el. Mi-am explicat motivele care erau obiective din orice punct de vedere le-ai fi pri­vit şi cu toate că aveam dreptate în tot ceea ce explicam, mi s-a impus să uit întâlnirea cu acel fost preot. Chiar trebuia să dau informaţii dacă el va mai veni in zonă. Apoi mi s-a cerut să rup orice relaţie cu diaconul bisericii despre care se aflase din reclamaţie cât de buni prieteni eram. Bineînţe­les că am ripostat la această cerere fiindcă nu dumnealui trăia zi de zi în satele acelea în care eram preot, şi în plus eu vedeam în viaţa acestui om aceea credinţă pe care mi-o do­ream şi mie şi enoriaşilor mei. M-am întors înapoi la parohie neînfricat, deoarece nu mă consideram sclavul nimănui şi nu putea nimeni să repri­me sentimentele ce le trăiam la pa­rohie, în viaţa de fiecare zi. Pocăitul trăia după Scripturi. Am aflat bineîn­ţeles şi cine îmi făcuse reclamaţia şi din ziua aceea eram tot mai dezgus­tat de viaţa mea de parohie. Ştiam că oricărui om de spirit trebuie să-i acorzi libertate. Un pictor este liber, un compozitor la fel, un om de lite­re, numai breasla aceasta a preotu­lui este închisă în propriile canoane. După acest moment m-am simţit că sunt la armată unde trebuie să zici: “Am înţeles, să trăiţi!” şi unde nu eşti apreciat. Om de spirit închis în canoane nu se poate. Pe drumul spre casă, în Reşiţa, m-am întâlnit cu frate­le Nicu Creţean de la Răcăjdia, şi după ce i-am spus ce am păţit, m-a încurajat să merg mai departe şi să rămân liber aşa cum m-a creat Dumnezeu. Era un om care mă înţelegea şi căruia pu­team să mă destăinui. Nu aveam dis­cuţii cu nici un coleg aşa cum aveam cu acest om. În anul 2003 am fost invitaţi la ziua de 8 Martie în biserica Baptistă din Răcăjdia, de lângă Oravi­ţa, cu ocazia serbării zilei femeii. Eram tare curioşi amândoi să vedem cum petrec pocăiţii ziua aceea în biseri­că şi când a venit momentul ne-am dus. Acolo nimeni nu juca şi nimeni nu dansa, dar în schimb toţi se rugau lui Dumnezeu şi cereau prezenţa Lui care le va aduce pace, bucurie şi fe­ricire: “Doamne, noi vrem aceeastă zi să o petrecem în casa Ta şi nu în altă parte, de aceea Te rugăm să co­bori la noi şi să simţim prezenta Ta. Noi nu vrem cu lumea, ci noi vrem cu Tine.” Ce rugăciuni am auzit în aceea zi din gura unor oameni simpli n-am mai auzit niciodată la vreun om de frunte al bisericii ortodoxe. Ce să mai zic de enoriaşi. Mă uitam la acele femei cu şapte clase cum i se adresau lui Dumnezeu într-un mod atât de direct şi cum cu credinţă cre­deau că vor primi. Atunci la aceea zi am descoperit că eu şi soţia nu ştiam să-i adresăm lui Dumnezeu rugăciuni izvorâte dintr-o relaţie personală cu El, ci doar din carte. Cum s-au rugat oamenii aceia simpli nu voi uita ni­ciodată. Aveau cuvinte potrivite şi se rugau lui Dumnezeu direct şi cu convingerea fermă că Dumnezeu îi ascultă şi va împlini rugăciunile lor. Aceşti oameni se rugau Dumnezeului meu cum eu şi nici alţii din biserica ortodoxă n-am văzut să o facă. După momentul de rugăciune au început un studiu pe Scriptură despre feme­ie, fiind ziua femeii. Acest studiu era ţinut de sora Tatiana Gongola, ab­solventă a institutului Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. De exemplu punea întrebările: ce, când, unde, de ce, cine, cum? Se uita în Cuvântul lui Dumnezeu, şi imediat afla răspuns la întrebările pe care le punea. Asisten­ţa era uimită de simplitatea întrebă­rilor şi în acelaşi timp de rapiditatea răspunsurilor şi corectitudinea lor. Din audienţă făceam şi noi parte şi ne uitam unul la altul cu mirare, ui­miţi fiind de modul frumos, simplu şi adevărat ce ni se înfăţişa înain­tea ochilor, de a prezenta Scriptura. La amiază am luat o pauză timp în 12 Scriptură sau tradiţie

care am servit cu toţii din bucatele pregătite. Mâncarea era simplă, dar servită într-o atmosferă de dragoste şi voie bună. Şi această părtăşie mă surprindea. Să ai o aşa fire, un aşa comportament social, mai zic şi eu. La un moment dat am fost invitat în faţă, să aduc şi eu un salut din partea bisericii ortodoxe, dar în loc de salut mi-am exprimat încântarea pentru aceea zi, cât şi regretul că la noi la biserică nu vom reuşi niciodată să organizăm o astfel de zi. Ai mei nu veneau la biserică nici la sărbători.

La ziua de 8 Martie

La sfârşitul acelei zile am primit un pliant în care erau prezentate sesiu­nile de studiu Biblic de la Institutul de la Surduc, de lângă Lugoj, şi s-a născut atunci pe loc ideea nouă la care nu m-am gândit niciodată. Ide­ea era să pun şi eu întrebările mele Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum făcuse femeia aceea. Să pun întrebă­rile mele Cuvântului lui Dumnezeu nu mă gândisem niciodată. După ani în care conştiinţa începuse să adoar­mă resemnată la gândul că degeaba mai caut ceva pentru sufletul meu, acum dintr-odată mi-am dat seama că trecuseră 5 ani de când eram preot şi eu nu mai făcusem nici un pas îna­inte în dorinţele sufletului, dorinţe născute în adolescenţă. Oamenii aceştia vorbeau despre întâlnirea lor cu Dumnezeu şi eu nu mă puteam lăuda cu aceasta. Trecuseră cinci ani de când eram preot şi niciodată în altar nu m-am întâlnit cu Dumnezeu, şi trecuseră anii şi eu nu gustam din fericirea pe care Dumnezeu a pro­mis-o tuturor celor ce cred în Nume­le Lui. Studiul acela răscolise în mine cele mai adânci năzuinţe ale sufletu­lui meu. O zi petrecută în studiul Cu­vântului lui Dumnezeu nu-mi mai dădea pace şi somn noaptea. Eram tot acolo de unde îmi începusem că­lătoria mea spirituală şi în urmă cu 10 ani mi-am dat seama că mai am o soluţie la îndemână pentru a merge înainte: aceea de a pune întrebări Cuvântului lui Dumnezeu şi de acolo să aflu răspunsuri. Zilele următoare numai idea aceasta mă urmărea şi-i vorbeam cu multa încântare soţiei mele despre aceasta. Soţia zâmbea şi mă lăsa în pace. Am primit tot atunci, la 8 Martie, o carte despre cum să studiem Biblia. Seara acasă am început să o studiez cu multă atenţie. Atunci m-am văzut antrenat într-o nouă aventură. Era ceva extra­ordinar fiindcă nu o mai făcusem ni­ciodată şi nici nu am fost îndrumaţi să o facem, din considerentul că au făcut acest lucru Sfinţii Părinţi în lo­cul nostru şi noi s-ar putea să ne ră­tăcim. Într-o studiere de unul singur am început să mă simt din nou liber şi mi-a venit sufletul la loc având o speranţă deja, că într-o zi voi afla tot ce mi-am dorit. Parcă vedeam lumi­niţa de la capătul tuneleului, numai cu o condiţie, să fiu perseverent. Se­rile toate de atunci am început să le petrec citind numai din Sfânta Scrip­tură pe care o aveam din copilărie. Mă uitam la ea şi-I ziceam: “Cât de aproape eşti Tu de mine şi n-am ştiut niciodata că în Tine voi afla răspuns iar nu în altă parte.” Era o perioadă de fierbere a sufletului meu. Şi aceasta mi-a fost stârnită la ziua de 8 Martie, când o femeie interpreta Scriptura, numai cu Scriptura. Postul Paştilor se apropia de sfârşit şi sim­ţeam în inima mea o dorinţă arză­toare şi curată de a mă apropia tot mai mult de Dumnezeu. Din cauza postului eram mai concentrat pe lu­crurile sfinte. Mă preocupau acum mai mult decât într-o altă perioadă a anului când eram preocupat cu re­novările la casa parohială. Am înce­put anul doritor de fapte bune şi tot mai bune. Într-una din zile, fratele Nicu a mai insistat pe discuţia de a ne duce la institutul Biblic de la Surduc şi acolo să studiem Scriptura şi îmi spunea că acolo singur, ajutat doar de lumina lui Dumnezeu voi desco­peri adevarul. M-a asigurat că nimeni nu va face nimic în plus decât ce se studiază acolo. Omul acesta mă pro­voca mult şi după ce pleca îi dădeam dreptate. Ultima dată când a fost la noi, i-am zis soţiei: – Hai, dragă, să mergem şi noi la Institutul acela să studiem Scriptura, vom sta doua săptămâni şi va fi pentru noi un con­cediu, dupa 5 ani de preoţie, timp în care n-am mers nicăieri. Când ne vom întoarce sunt Floriile şi după aceea voi avea multă lume la spove­dit şi multă slujbă în săptămâna Paş­tilor… Studiind Scriptura draga mea, voi avea apoi mai multe să le predic celor ce vor veni la sărbătorile Paşti­lor. După câteva zile, soţia îmi spune: – Dacă tu vrei, o să mergem. Fie, dar să ai grijă să nu te laşi ademenit de cuvintele pocăiţilor şi să te pocăieşti şi tu cum a făcut preotul acela pe care îl cunoaştem de la evanghelizare. – Draga mea, mergem doar să studi­em, Doamne fereşte să ne pocăim, adică să ne rătăcim. Noi avem direc­ţia noastră în viaţă, bine stabilită şi ne vedem de ea. Atunci s-au împlinit cu noi cuvintele Psalmistului care zice “Pe cât sunt de departe cerurile de pământ, pe atât sunt de departe gândurile mele de gândurile voas­tre”. Gândurile omului nu se potri­vesc cu gândurile lui Dumnezeu. În ziua de 7 Aprilie, împreună cu soţia şi cu cele 2 fetiţe pe care le aveam atunci, Anastasia şi Teodosia, am ajuns la Institutul Biblic de la Surduc. Acolo, am fost asaltaţi de dragostea frăţească nemaiîntâlnită până atunci. Cum am ajuns în holul Institutului au început să vină la noi fraţi şi surori să ne salute şi să ne ureze bun venit. Florea Cristian Daniel 13

Am fost atât de surprinşi încât nu vom putea uita niciodata impresia bună ce ne-am făcut-o despre oame­nii ce studiau în locul acela. De la ora 10 a început studiul şi noi nu ştiam ce să alegem. Erau 2 grupe: una ce studia cartea Filipeni, iar alta Legă­mântul. Sora Tatiana Gongola ne-a îndrumat să studiem Legământul. Când m-am uitat la acea carte nu mi-a plăcut deloc motoul de pe co­perta care zicea: “Va da direcţie vieţii tale” şi am zâmbit ironic zicându-mi în sinemi că eu am o direcţie şi astfel această carte nu mă va ajuta la nimic. Ce bine, că doar noi am venit să ne petrecem concediul. La prima oră ne-a fost explicată metoda de studiu Biblic şi apoi încet, încet, am intrat în subiectul cărţii. Îmi plăcea ideea că sunt iar la studiu. De la absolvirea studiilor universitare n-am mai fost la o şcoală. O… era să uit. Am fost la Caransebeş timp de 2 săptămâni la cursuri de reciclare, dar numai şcoa­lă n-a fost acolo. Începând studiul cu Biblia în faţă şi creionul în mână am studiat legămintele vechi, pe care D-zeu le-a încheiat cu Noe, Avram, Iacov şi ceilalţi patriarhi. Am desco­perit un D-zeu personal, un D-zeu care promite că-i va binecuvânta pe cei ce-L vor asculta. Şi L-am mai des­coperit pe D-zeu că El ce promite se ţine de promisiune. Acum Creatorul tuturor lucrurilor mi se descoperea ca un D-zeu care nu şi-a abandonat creaţia ci dimpotrivă. D-zeul era de acum în faţa mea un Domn plin de milă şi de îndurare. El şi-a ales un po­por care să Îi poarte numele, un po­por pe care l-a binecuvântat, ca la rândul lui să fie o binecuvântare. Ori de câte ori poporul evreu a căzut în neascultare, D-zeu l-a pedepsit şi apoi tot un popor binecuvântat a ră­mas. Mergând pe firul Scripturii, în şirul binecuvântărilor am descoperit că Iisus a fost dat tot ca o binecuvân­tare. El a venit sa ridice păcatele, El s-a smerit şi s-a adus ca un miel de junghiere ca prin sângele Lui să pri­mim iertarea păcatelor. Ev. Ioan. 1:11-13 “Dar Iisus a venit la ai săi, dar ai săi nu L-au primit, dar tuturor celor ce L-au primit au crezut în nu­mele Său, Le-a dat dreptul să se facă copii ai Lui D-zeu.” Cu creionul în mână am văzut că sângele curs pe cruce în urmă cu 2000 de ani este sângele Legământului celui nou. Că Iisus Hristos, Fiul lui D-zeu este Mij­locitorul unui nou legământ. Evrei, 8:6-13 – Ev, 10:14-20. Acum desco­peream că Iisus a venit ca pe noi oa­menii să ne împace cu D-zeu, să ne aducă într-o relaţie personală cu El. Cuvântul “religie” din limba română vine din latinescul religo, religiare care înseamnă legătură. Au început să-mi cadă solzii de pe ochi. Desco­peream câteva adevăruri: – ”prin sân­gele Lui avem iertarea păcatelor.” Fiul lui Dumnezeu a murit în locul meu. – bunătatea lui D-zeu mă în­deamnă la pocăinţă. Ioan 3:16 – po­căinţă este porunca lui D-zeu. – Iisus s-a adus ca jertfă o singură dată pen­tru totdeauna. – prin credinţă în El ca Ispăşitor primim neprihănirea Lui. – El este cel dintâi dintre fraţi. – Iisus este Adam cel nou. Pentru mântui­rea mea Iisus a stat întins pe cruce. – Tatăl mă face fiu al său, dacă sunt frate cu Iisus Hristos. În faţa acestor adevăruri n-am făcut altceva decât să cred în ele. Să-i dau dreptate lui D-zeu. Sâmbătă în prima săptămână de cursuri m-am pocăit datorită bu­nătăţii lui D-zeu. Am primit jertfă D-lui pentru mine şi păcatele mi-au fost ier­tate, prin sângele care m-a curăţit. N-am putut să stau nepăsător şi în inima mea am încheiat un legământ cu Domnul. L-am primit ca Mântuitor şi Domn. I-am făgăduit că voi asculta numai de El toată viaţa. Dragostea Tatălui şi jertfa lui Iisus Hristos m-au atras la ei. Acum hotărât să-i dau cre­zare lui D-zeu în toate lucrurile fiind singurul care are puterea de a spune adevărul, singurul despre care pot spune că mă iubeşte, am abandonat tot ce aveam ca în văţătură în mintea mea, renunţând la tot ce iubeam la tot ce ştiam m-am aruncat în braţele Lui de Tată şi El m-a înfiat. Aşa am descoperit eu adevărata religie. Des­coperindu-L pe cel ce a venit ca să refacă legătura ruptă dintre mine şi D-zeu. El m-a unit într-o relaţie per­sonală cu Sine. La noi în “religia” noastră ortodoxă, Domnul Iisus nu mi-a fost prezentat niciodată ca Domnul şi Stăpânul inimii mele şi nici ca Cel ce are autoritate absolută în viaţa mea particulară sau de sluji­re. La noi erau şi cuvintele Lui, dar şi ale oamenilor numiţi Sfinţii Părinţi. Aceste cuvinte ale oamenilor aveau autoritate absolută în materie de cre­dinţă şi niciodată n-am fost pus înain­tea Cuvântului Fiului lui Dumnezeu… Ca un om care gândeşte logic, mi-am pus pe loc câteva întrebări şi mi-am zis: ”Al cui slujitor sunt?” Şi tot eu mi-am răspuns: “Al lui Dumnezeu. Şi dacă eu sunt slujitorul lui Dumnezeu ale cui cuvinte trebuie să le ascult? Sluga, de cine asculta? De stăpânul. Şi dacă El este Domnul şi Stăpânul meu, ale cui cuvinte trebuie să le as­cult? Ale lui Dumnezeu.” Pentru că sunt slujitorul Lui şi El este Domnul şi Stăpânul Inimii mele de azi înainte voi asculta numai de cuvintele Lui. Câtă vreme ascultam de oameni, nu m-am folosit de la aceştia cu nimic, dar dacă voi asculta de Dumnezeu, toate binecuvântările Noului Legă­mânt cred că se vor împlini în viaţa mea… Şi eu nu plec din locul acesta până ce nu voi împlini în viaţa mea doar cuvintele Lui. Vreau să închei un Legământ pentru veşnicie înaintea martorilor văzuţi şi nevăzuţi, ascul­tând doar de Cuvintele Lui. Ies din lo­gica oamenilor şi intru în logica Fiului lui Dumnezeu. Oamenii au schimbat Cuvântul Lui Dumnezeu punând mai presus de Cuvântul Lui hotărârile si­noadelor ecumenice sau locale. Dar n-au putut să schimbe logica mea lă­sată de Dumnezeu spre a-mi fi de ajutor în viaţă. Sfinţii Părinţi au uitat că omul este după chipul lui Dumne­zeu şi că ce a imprimat Dumnezeu în om nimeni nu poate şterge. Când m-am unit în legământ pentru vre­melnicie cu soţia mea, am făcut acest act în urma credinţei şi a dra­gostei mele faţă de ea şi având totală libertate. Am crezut că dragostea mea este adevărată şi m-am convins şi de a ei. Am crezut că va sta lângă 14 Scriptură sau tradiţie

mine toată viaţa şi eu îi voi face par­te de toate bucuriile pe care i le voi putea oferi, iar ea va face la fel. Dra­gostea ce am simţit-o în inimă eram sigur că era una autentică, fiindcă pentru prima dată la vederea unei fete am exclamat zicând: ”Aceasta este perechea mea!” la fel cum a făcut Adam la vederea Evei. Şi aveam totală libertate, adică nimeni nu mă constrân­gea să iubesc această persoană, nici oamenii şi nici împrejurările.” Fiindcă am fost cinstit cu mine însumi legă­mântul cu soţia mea mi-a slujit ca model pentru legământul cu Domnul Iisus Hristos. Bineînţeles că nu-mi venea să cred ceea ce singur desco­peream uitându-mă în mine însumi şi în Cuvântul Scripturii. Această des­coperire avea să dărâme întreaga lo­gică ortodoxă în care m-am născut, şi pe care am conştientizat-o în anii facultăţii…

Grupa de studiu Biblic şi profesoara Nina Radu

Soţia mea era mirată şi nu ştia ce să creadă şi ce să zică. Atunci i-am zis: – Draga mea, tu nu eşti obligată să faci ce fac eu. Mântuirea este per­sonală. Eu voi încheia un Legământ în urma credinţei şi a dragostei mele faţă de Domnul Iisus. Când vei crede şi tu şi-L vei iubi pe El cu adevarat, atunci să închei un Legământ cu Domnul Iisus. Până atunci nimeni nu te obligă. Soţia îmi spune: – Tu ştii că ne vor da afară de la parohie, tu nu vei mai fi preot, nu vei mai avea sluj­bă şi nici casă în care să locuim. Unde ne vom duce? Ce vom face? Vei da cu piciorul la viitorul nostru şi al co­piilor. Îţi dai seama ce faci? Ce conse­cinţe va avea decizia ta pe care nu o înţeleg, pentru viitorul nostu? Gân­deşte-te că nu eşti singur, ne mai ai pe noi trei lângă tine. Atunci nu am înţeles-o şi îi spuneam: – Nu pot să spun nu conştiinţei mele, că nu pot să mă mint pe mine însumi şi nici pe oamenii în satele unde sunt preot. Dacă îmi voi scăpa viaţa aceasta tă­când, ascunzând adevărul, pe cea de dincolo o voi pierde. Fiindcă şi ge­nunchiul meu se va pleca înaintea Lui şi când voi da faţă cu El ce-i voi spune? N-o să am nici o scuză. Viaţa aceasta tot trece draga mea, cu bune, cu rele, dar aceea veşnică ră­mâne, şi o dau pe aceasta trecătoare pentru cealaltă care nu se va sfârşi niciodată. Cum trăiesc ceilalţi oa­meni cu greutăţile tranziţiei care nu se mai termină niciodată, o să trăim şi noi, dar nu pot să mai fiu om ştiind că ascund adevarul. Conştiinţa nu mă lasă şi nici dorul meu după Dum­nezeu. Acum am găsit metoda prin care să pun la temelia vieţii spiritua­le a satelor, numai Biblia. A venit seara şi nu mai vorbeam nimic. Doar meditam. Surorile din institut au se­sizat ceea ce se petrecea între noi şi încercau să-i spună că ar fi bine să mă înţeleagă şi să mă urmeze în tot ce voi hotărî. Dar ea nici nu dorea să asculte ştiind ce va urma. Nimeni nu putea să o înţeleagă. Noaptea de sâmbătă spre duminică ne-am culcat liniştiţi, fără prea multe discuţii. Du­minică dimineaţa m-am trezit tare neliniştit. Un război nevăzut se dez­lănţuise în mine, în toată fiinţa mea. Războiul se dădea pe doua planuri: material şi spiritual. – Material: cum voi rezolva eu problemele materiale pe care mi le spusese şi soţia mea şi pe care acum le priveam mai realist. După momentele sublime de aseară, acum revenisem cu picioarele pe pă­mânt. Aseară am fost în cer, acum mă gândeam la cele ale lumii aceste­ia. Spiritual nu voi mai putea să slu­jesc într-o poziţie care nu este după voia lui Dumnezeu, învăţându-i pe oameni altceva sau hrânindu-i cu nă­dejdi amăgitoare. Aveam de spove­dit imediat ce mă întorceam la paro­hie şi ştiam că spovedania nu mai este după voia lui Dumnezeu deoa­rece oamenii au greşit înaintea Lui Dumnezeu şi cu El trebuie să se îm­pace, dacă vor să fie iertaţi şi mântu­iţi. Dacă oamenii îmi cer prin inter­mediul meu iertarea păcatelor înseamnă că Iisus a murit în zadar şi în loc să-i trimit pe oameni la Iisus îi chem la mine, iar oamenii o să-mi mulţumească mie pentru iertarea păcatelor lor şi nu lui Dumnezeu. Apoi aveam de umblat în cimitir pe la morminte în prima şi a doua zi de Paşti făcând slujbele de pomenire pentru morţii satului. Prin rugăciuni­le mele cei vii credeau că cei morţi vor merge în împărăţia lui Dumnezeu. De acum ştiam că doar prin credinţă se moşteneşte împărăţia cerurilor, că Domnul Iisus spune: ”Cel ce crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cine nu va fi osândit.” După Paşti aveam de botezat un copilaş şi nu mai pu­team să botez deoarece ştiam că prin botezul de la şase săptămâni nu-L va cunoaşte niciodată pe Dom­nul Iisus, nu-L va primi ca Domn şi Mântuitor personal. Am început să plâng gândindu-mă la toate acestea şi-mi spuneam în şoaptă că sunt ho­tărât să merg înainte cu decizia lua­tă. Dar cum voi rezolva aceste pro­bleme materiale şi spirituale apărute la orizont? În dimineaţa aceea un mi­crobus de la Institut mergea la bise­rica Baptistă “Harul” din Lugoj şi am mers şi noi. În maşină am început să mă rog Domnului şi Stăpânului meu şi să-I spun: “Te rog vorbeşte-mi as­tăzi şi pune în gura păstorului care va vorbi un cuvânt pentru mine, spune-mi prin el cum voi rezolva probleme­le mele că în înţelepciunea Ta, Tu ai deja rezolvarea. Doamne vreau să mi se liniştească sufletul. Vreau soluţia Ta pentru mine. Tu vezi că eu vreau să Te urmez pe Tine, dar cum voi re­zolva problemele mele?” Tot gân­dindu-mă şi rugându-mă am ajuns la biserică şi după ce ne-am ocupat locurile lângă alţi studenţi, eram atent la tot ce se întimpla acolo, participând pentru prima data la slujba de duminică a unei biserici foarte mari. La momentul stabilit, Florea Cristian Daniel 15

după poezii şi cântări, păstorul bise­ricii, David Nicola, se ridică şi citeşte din Scriptură pasajul din Evrei 11:32- iar apoi a urmat predica cu putere, însoţit fiind de Duhul Sfânt. În timp ce predica, faţa mea s-a luminat şi prin fiecare cuvânt ce îl rostea, des­copeream cum Dumnezeu îmi dă răspunsul la neliniştea sufletului meu. La întrebarea: “cum voi rezolva problemele mele?” răspunsul a ve­nit prompt: “prin credinţă” şi chiar dacă voi avea de suferit pentru cre­dinţă, merită să suferi aşa cum au suferit toţi cei de dinaintea noastră. Am început să zâmbesc şi să-I mulţu­mesc Domnului care e viu că mi-a făcut dovada dragostei Sale vorbin­du-mi într-un chip atât de frumos şi direct. Acum nimeni şi nimic nu mai putea să mă întoarcă din hotarârea luată. După masă am plecat la o altă adunare, undeva la ţară, lângă insti­tut, în satul Susani. Nu bănuiam că acolo va fi un Betel pentru soţia mea. Acolo Dumnezeu i-a vorbit soţiei mele prin predica fratelui Preda de la Reşiţa. Predica era din Iacov şi cu toţii auzeam versetele: “Fiţi împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ui­tuci amăgindu-vă singuri”. Soţia se uită la mine şi spune: – Cred că aces­te cuvinte sunt pentru mine. Se ridi­că în picioare şi spune în faţa tuturor: – Şi eu vreau să fiu împlinitoare, nu numai ascultătoare. Fiindcă toată săptămâna am ascultat ce trebuie să fac şi anume, să închei un legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos, vreau să fiu împreună cu soţul meu. A fost o revărsare de har şi de bucurie în inima mea şi a fraţilor din locul ace­la. Ne-am întors înapoi la Institut. Institutul era în fierbere. Toţi vor­beau despre noi şi veneau la noi să ne aducă câte un cuvânt de îmbărbă­tare, iar fratele Ionică de lângă Arad, a început să ne înveţe minunata cân­tare: “M-am hotărât să-L urmez pe Iisus Şi înapoi eu nu voi da. Renunţ la lume, dar nu la Iisus şi înapoi eu nu voi da.” O, ce cântare! Nu o vom uita niciodată. De atunci a devenit imnul familiei noastre şi îl vom cânta până la mormânt. Luni, în a doua săptă­mână de cursuri ne-am întâlnit cu fratele păstor Gigel Olaru, care era tare doritor să afle cine suntem şi cum de am luat hotărârea de a nu pleca din acel loc pâna ce nu vom în­cheia un Legământ cu Domnului Isus Hristos. Am discutat multe din viaţa noastră şi cum aici la Institut am în­ţeles aşa de bine ce înseamnă Legă­mântul, şi că botezul trebuie împlinit la maturitate. Domnia sa, la sfârşitul discuţiilor ne-a spus că ar fi bine să ne mai gândim, fiindcă este o hotă­râre care ne va schimba viaţa. A doua zi, marţi ne-am întâlnit din nou şi după alt set de întrebări şi după cam o oră de discuţii, fratele păstor Gigel m-a avertizat că s-ar putea ca dumi­nica ce urmează să nu mai apuc să descui biserica. Atunci am râs şi nu mi-a venit să cred ce vorbeşte. Era o afirmaţie şocantă dar nu mă mai te­meam acum de nimic. Miercuri, 16 Aprilie, s-a organizat botezul nostru în Biserica Baptistă din satul Fârdea, un sat de lângă Institut, botez la care a fost invitat şi preotul satului. Hai­nele de botez le-am luat de la bucă­tărie: pantalonii albi de bucătar şi cămaşa, iar soţia un halat de bucătar şi un batic alb de la o soră. Seara la ora 20:00 a avut loc botezul nostru într-o atmosferă de mare sărbătoa­re: “precum în cer, aşa şi pe pă­mânt”. Biserica era arhiplină de mar­tori văzuţi dar şi de martori nevăzuţi. Însă cel mai de seamă invitat a fost Domnul Iisus Hristos care a partici­pat în haine de mire unindu-Se cu noi, mireasa Lui, în legământ. Mirele era lângă noi chiar dacă nu-L ve­deam. Dumnezeu este Duh. Soţia mea mai fusese mireasă încă o dată şi ştia ce înseamnă să fie îmbrăcată în haine albe de mireasă, dar eu n-am fost mireasă niciodată, însă am fost mire. Şi din experienţă, ştiam că la orice nuntă mirele cheltuieşte to­tul, fiindcă mirele vrea să facă nunta. Atunci m-am întrebat şi mi-am zis: oare El, ca şi Mire, ce a cheltuit pen­tru nunta aceasta? Şi mi-am adus aminte că a părăsit slava Sa cea ce­rească, că a luat chip de rob, a suferit bătăi, batjocură, pumni, scuipat de la oamenii fărădelegii, acolo sus pe lemnul crucii şi-a dat viaţa, ca să fie Mirele meu Cel ceresc. Deci pentru nunta aceasta El a făcut totul. Oare eu, ca şi mireasă, ce aş putea să fac? Banii mei nu-I trebuiesc fiindcă în mâna Lui este şi aurul şi argintul; timpul meu nu-I trebuieşte, El are o veşnicie; talentele mele nu-I trebu­iesc, El este maestru în toate. Atunci ce pot să-I dau? Această inimă pe care o am în piept, de la El, Lui i-o dau înapoi. De azi înainte vreau ca doar El să fie Domnul şi Stăpânul ini­mii mele. La fel a zis şi soţia mea şi încă o studentă care era acolo s-a botezat împreună cu noi, pe nume Elena Adavidoaie, o fată care mult credea în Maica Domnului şi în Sfinţi. În aceea seară, Mirele nostru n-a ve­nit cu mâna goală ci ne-a adus toate binecuvântările Noului Legământ. Şi ştiam cum vom pune mâna pe aces­tea. Aşa că înaintaşii noştrii: prin cre­dinţă. La nunta noastra n-am fost numai noi, mireasa şi Mirele, ci a fost prezentă întreaga oaste îngerească, fiindcă Scriptura zice: “Mare bucurie este în cer pentru un singur păcătos care se întoarce la Dumnezeu.” Şi preotul e un păcătos şi-i mare bucu­rie şi pentru un preot care se întoar­ce la Domnul.

Botezul nostru

Miercuri seara ne-am botezat. Joi seara ne-am întors înapoi la parohie, dar nu aşa cum am plecat, ci cu bu­curia mântuirii în inimile noastre. Pe maşină mă rugam Domnului să mă ajute să spun fiecăruia dintre enoria­şii mei, că doar Legământul în jertfa D-lui Iisus Hristos este singura cale prin care omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Lui. Am ajuns târziu şi am căzut frânţi de oboseală. Vineri dimineaţa era zi de piaţă în sat şi oamenii veneau să târ­guiască cele necesare traiului. Îi salu­tam pe enoriaşii mei, mă uitam la ei dar ei aveau o privire cam curioasă îndreptată spre mine. Era o altă pri­vire decât o cunoaşteam la ei de obi­cei. Au aflat de botezul nostru şi de 16 Scriptură sau tradiţie

asta avea să-mi confirme crâsnicul meu Gheorghiţă. Înainte de a intra în casă, Gheorghiţă vine, dă mâna cu mine şi imediat mă întreabă şi-mi zice: – Părinte v-aţi pocăit? Atunci eu i-am zis: – Dar dumneata? S-a blocat şi revenindu-şi şi-a zis că este păcat ca un om să se pocăiască. Eu i-am zis că m-am pocăit de toate păcatele mele. – Şi dumneata trebuie să te pocăieşti măcar de păcatele ce le-ai făcut de când eşti crâsnicul meu şi pe care eu le cunosc. Iarăşi n-a mai zis nimic. – Dar v-aţi botezat părinte? Şi atunci i-am zis clar, da. – Părinte, eu cred că vă vor da afară dacă află episcopia şi ce-o să facem fără preot mai ales că vin Sfintele Paşti? – Stai liniştit, i-am spus, că nu mi se va înt­împla nimic. Şi a plecat. Mai departe nu ştiu ce a făcut cu informaţia dar cred că le-a spus tuturor. Când m-am dus la pâine, vânzătoarea era tare suparată şi contrar obiceiului ei de a vorbi cu mine, acum tăcea. Tot ea a rupt tăcerea şi chiar când să ies, mi-a spus: – Părinte, de ce ne-aţi trădat? De ce aţi plecat la pocăiţi? – Pardon. Nu mă vedeţi că sunt la casa parohi­ală? Dacă doream să plec nu mă mai întorceam înapoi. – Şi v-aţi lepădat de Maică, de sfinţi, de cruce, de toa­te obiceiurile noastre…etc. Pe la amiază sună telefonul. O voce zise : – Alo! Părinte, te-ai întors acasă? – Da părinte, m-am întors. Era unchiul so­ţiei, preot şi consilier la Episcopia de Caransebeş. – Unde ai fost? – În con­cediu, după cum bine se ştie. – Bine, bine dar unde anume în concediu? – La Institutul Biblic de la Surduc, de lângă Lugoj. – Bine, dar ce Institut este acesta? A fost vreun episcop pe acolo? – N-a fost, dar trebuia să fie? – Da cum mergi tu la un Institut care nu-i al nostru? Institutul acela-i de pocăiţi. Cum ai ajuns tu pe acolo? Te-ai sclintit la cap, n-ai înebunit cumva? – Cum părinte să înebunesc? Dar eu sunt preotul satelor. – Mă, da’ ce-ai făcut acolo? – Am studiat Scrip­tura. – Vreau să-mi răsunzi la o între­bare: este adevărat că te-ai botezat după cum am auzit? Atunci cred că şi mintea şi inima mi-au stat în loc şi mi-am zis: acuma-i acum, că de-i voi spune că m-am botezat mă dă afară din parohie. Dar dacă nu-i spun mă va da Domnul afară din împărătia Sa fiindcă El zise: „Cine se va ruşina de mine înaintea oamenilor şi eu mă voi ruşina de el înaintea Tatălui Meu cel din ceruri.” Astfel aveam de ales în­tre parohie şi împărăţia lui Dumne­zeu. Şi am ales împărăţia zicînd: – Da părinte, m-am botezat şi sunt fericit. – Mă tu ai înebunit, nu eşti fericit. Tu îţi dai seama ce-ai făcut? Dacă află Prea Sfinţitul imediat te zboară din parohie. În două ore vin la tine să văd ce ai făcut. Pe la ora două după amiază au venit. Fiindcă nu putea veni singur a venit împreună cu pro­topopul de la Oraviţa, şeful meu di­rect. Tot timpul până să sosească dumnealor m-am rugat Domnului să nu vină cu duh de ceartă. Îmi dă­deam seama că presiunea va fi foar­te mare şi mă gândeam la reacţiile mele. Dar fiindcă Dumnezeu este Tata, El îi ascultă pe copii Săi şi când au sosit la casa parohială mi-au zis : – Cristian, nu vreau să ne certăm. Atunci mi-am ridicat ochii în sus şi I-am mulţumit lui Dumnezeu. În casă au început discuţiile. Mi-am dat sea­ma că nici lor nu le venea să creadă. După ce le-am povestit totul aşa cum a fost, cu lux de amănunte le-am mai spus: – De 12 ani tot am întrebat, despre ceea ce mă interesa pe mine şi nici unul dintre dumneavoastră nu mi-aţi răspuns la vreuna din întrebă­rile sufletului meu, dar ascultând nu­mai de Cuvintele Domnului Iisus am aflat răspuns la toate întrebările mele. Nici unul nu mi-aţi spus cum aş putea fi un bărbat fericit, dar acum am aflat, unindu-mă în Legă­mânt cu Domnul Iisus Hristos. La fel cum aş fi putut să fiu un bărbat înţe­lept, cum aş putea să mă nasc din nou, cum aş putea avea Duhul Sfînt şi care este calea prin care voi ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. Acum am aflat totul şi doresc să le spun despre acestea tuturor enoriaşilor mei, ca şi românii să fie fericiţi, să fie născuţi din nou, să aibă Duhul lui Dumnezeu şi parte de celelalte ade­văruri care le va aduce mântuirea şi gloria eternă. – Şi cine ţi le-o spus mă? Tăntălăii ăia de pocăiţi? zise pă­rintele Mihai de la Caransebeş. – Pă­rinte, nu ştiu dacă-s tăntălăi sau nu. Eu una ştiu, nu am avut nimic până acum şi că astăzi am totul pentru su­flet. ‑Am crezut că mă voi întîlni cu Dumnezeu în altar dar nu m-am întîl­nit niciodată. Îl aşteptam pe Dumne­zeu să-L cunosc iar mai apoi să-L în­treb şi El să-mi răspundă, dar nu a făcut-o aşa cum am crezut prin sluj­be, ci am descoperit că El deja ne-a vorbit prin Fiul, în Scripturi. Şi doar ascultînd de Cuvintele Fiului lui Dum­nezeu, El mi-a vorbit minunat şi di­Florea Cristian Daniel 17

rect nu ca un om ci ca Dumnezeu… Am aflat că Iisus este totul în viaţa omului. – Gata, eşti pierdut pentru bi­serica ortodoxă. Haide să încheiem ce avem de încheiat mai repede. Atunci m-au pus să dau o declaraţie, pe care o vor duce episcopului şi el va judeca ce am făcut. Ce bine că am pus indigoul. Azi am şi eu propria declaraţie acasă. – Nemernicule zise consilierul. Tu îţi bati joc de noi. Cum te-ai gândit să rămâi preot fără Sfânta Tradiţie, numai cu Scriptura. Aşa ceva nu se poate. – Păi tocmai acum v-am explicat că în tot timpul acesta cât am respectat tradiţia n-am avut parte de nici o binecuvântare de la Dumnezeu, dar de când ascult nu­mai de Scriptură am parte de toate binecuvântările scrise în Ea. Şi deja mi-au fost împlinite dorinţele sufletu­lui meu. În tradiţia populară din sa­tele noastre am aflat doar câte găini să dai peste groapă şi câţi colaci să faci la pomene şi parastase, iar în cea teologică să participi la toate slujbele, să te spovedeşti de cel pu­tin 4 ori pe an, să posteşti etc. , acte pe care le-am făcut şi nu mi-au adus nici linişte în familie şi nici liniştea atât de mult dorită de sufletul meu. S-a făcut din nou tăcere şi atunci a fost chemată soţia mea să răspundă la câteva întrebări. Atunci s-au ridi­cat şi mi-au cerut haina preoţească, cheile bisericii şi actele bisericii cu proces verbal de predare – primire. Am mers la biserică să predau toate cele sfinte aşa cum le-am primit şi să încheiem discuţiile. Dimpotrivă, aici în biserică s-au aprins mai tare, de­oarece nu mi-au mai dat voie să in­tru în altar spunându-mi că spurc al­tarul. Atunci fără voia lor am intrat zicându-le că omul sfinţeşte locul iar nu locul pe om. Mi-am luat lucrurile personale şi între timp în biserică au început să apară rând pe rând mem­brii consiliului parohial. Unul mai nervos şi mai derutat ca altul. Nu şti­au cum să înceapă discuţiile cu mine, mai în duh de ceartă sau în duh de pace. Am predat actele cheile şi ce­lelalte iar consilierii s-au împrăştiat. Aveam o datorie la casa bisericii şi m-am angajat să o plătesc până voi pleca. Şi exact aşa am făcut. La casa parohială au venit doar preoţii şi mi-au spus că în acel moment tre­buie să ies afară din casa parohială. Am intervenit şi le-am cerut zece zile până să plec, dar ei n-au fost de în­duplecat. – Acum! În momentul aces­ta afară! Fiindcă un trădător nu are voie să mai doarmă într-o casă orto­doxă ci să meargă acum la fraţii lui, pocăiţii. Când am ieşit afară, vecinul Petrică a intervenit şi a spus: – Ce fa­ceţi cu ei? Unde îi scoateţi afară noap­tea în drum? Era ora 10:30, Vinerea Floriilor. Îi iau eu la mine acasă. – Nu ai voie să faci aşa ceva, zise unul dintre preoţi, este un trădător şi un eretic şi nu merită să doarmă în casa de oameni, trebuie să plătească pentru tot ce a facut. – O fi el, nu ştiu, dar cu copii aceştia ce aveţi şi cu soţia lui? Ce-o făcut noi nu ştim dar de dormit în drum n-au să doarmă nici unul. Ei vin la noi. Văd că sunteţi mai răi decât comuniştii. Comuniştii i-au băgat pe toţi oamenii în case şi voi îi daţi afară. – Păi aşa-i regula­mentul bisericii; spune unchiul soţi­ei. Apoi s-au consultat şi ne-au dat trei zile până să părăsim casa parohi­ală. – Sâmbătă, duminică şi luni, pă­răsiţi casa parohială. Duminică nu te duci la slujbă. Trimitem noi un alt preot. Zise protopopul poruncitor. După ce au plecat consilierii, ne-am uitat unul la altul şi am zis: – Acum ce-o să facem? Soţiei au început să-i dea lacrimile şi i-am spus că aşa se plăteşte credinţa. De atunci n-am mai zis nimic şi ne-am apucat să ne strângem lucrurile în saci, în pături, cum puteam. A venit o vecină şi a stat cu ele până au adormit. În acea noapte Dumnezeu nu dormea. Ştiu că ne privea şi ne iubea. Şi noi eram rodul suferinţelor Domnului Iisus Hristos. Jertfa Lui nu a fost degeaba. Dacă ar fi murit Iisus numai pentru noi doi şi pentru urmaşii noştri şi tot ar fi meritat. El a murit ca noi să ne împăcăm cu Tatăl care a făcut cerul şi pământul, a murit ca în dreptul nostru să se scrie “viaţă”, ca noi să fim fericiţi, ca binecuvântările scrise în Sfânta Scriptură să nu fi fost pro­mise de Dumnezeu în zadar. A murit ca noi să vedem dragostea Tatălui Cel din ceruri. În toiul nopţii aceleia minunate, sub privirile lui Dumnezeu au început să vină fraţi spre casa pa­rohială. Nu-i trimitea un om, ci îi tri­mitea un Dumnezeu care se uita peste pământ să vadă pe cine mai ajuta. Primul a venit păstorul biseri­cii din sat să ne întrebe dacă ne poa­te ajuta cu ceva. Apoi a venit diaco­nul să ne poftească să locuim la dumnealui acasă şi a plecat. Fraţii ne întăreau aşa cum era întărit pe cruce Domnul Iisus de către îngeri. Şi astăzi Dumnezeu îşi are îngerii Săi. În urmă 18 Scriptură sau tradiţie

pe poarta casei parohiale intra un poliţist. Când am văzut poliţia am zis: “Doamne dar ce caută poliţia la ora asta la noi?” Era însoţit de frate­le, Nicu, pe care îl cunoşteam. Şi apropiindu-se zice: – Pacea Domnu­lui frate. “Doamne, dar şi poliţia s-a pocăit. Ce s-a întâmplat în ţara noas­tră? De când m-am pocăit eu, s-a pocăit şi poliţia.” mi-am zis în gând. – Frate, Duhul Domnului nu mi-a dat pace şi am venit să vedem dacă ai nevoie de ceva. Cu ce putem să te ajutăm, căci numai aşa vom împlini Cuvântul care zice: “Purtaţi-vă unii altora poverile şi aşa veţi împlini Le­gea lui Hristos.” I-am spus că am ne­voie de o maşină pentru mobilă şi lucruri, o casă undeva în care să lo­cuim provizoriu. Atunci amândoi fraţii au zis: – Toate acestea până mâine la amiază vor fi rezolvate. Şi au plecat. Din nou am rămas sin­guri, uitându-ne unul la altul şi zi­când: – Aşa lucrează Dumnezeu! Aşa Dumnezeu avem noi! Mare Dumne­zeu avem. Şi am început din nou să plângem dar nu de disperare ci de bucurie. Noaptea de Vinerea Florii­lor a fost noaptea credinţei. A încer­cării ei, dar şi a biruinţei credinţei în faţa tuturor forţelor văzute şi nevă­zute. Am biruit prin credinţă. ‑Au venit valuri mari în aceea zi, dar noaptea Dumnezeu ne-a dat biruin­ţă. ‑Nu zece zile cum am zis eu, nu trei zile cum au zis ei, ci într-o singu­ră zi ca să fie cunoscută puterea lui Dumnezeu. Sâmbata floriilor dimi­neaţa au început femeile să vină la spovedit. Erau mereu aceleaşi, acele femei care credeau în Dumnezeu dar a căror evlavie era condusă de obice­iuri şi tradiţii. Îmi era milă de ele şi spunându-le că nu mai spovedesc, au plecat triste acasă. Sigur nu înţe­legeau de ce, dar nici nu am mai fost lăsat să le explic. ‑Pe la amiază multă lume s-a adunat la casa parohială printre care şi fratele diacon de la pocăiţi, omul care mă iubea aşa de mult, şi care nici acum nu putea ră­mâne nepăsător. Acesta le-a spus oamenilor adunaţi că dacă ne vor da afară din casa parohială, dumnealui ne va primi în propria casă. Unii în acel moment l-au ameninţat că îi dau foc casei dacă va face asta. Acei unii erau oamenii care mă “iubeau” până mai ieri şi care astăzi mă urau. Acolo în mulţime am luat cuvântul şi le-am zis : – Oameni buni, eu nu do­resc să plec. Eu vreau să rămân aici cu voi, dar trebuie să ne schimbăm viaţa. Nu vom trece la o altă biserică, ci aici în biserica noastră Îl vom sluji pe Dumnezeu. Cine vrea să se pocă­iască poate şi la noi la biserică dar nu prin spovedanie la mine, ci înaintea lui Dumnezeu, în Faţa căruia aţi gre­şit, şi El este bun şi drept să vă cură­ţească de ori şi ce păcat. Apoi dacă doreşte cineva să încheie Legamânt cu Domnul Iisus să-l primească ca Domn şi Mântuitor. Eu de azi înainte voi predica doar din Scripturi şi toţi cei care veţi vrea să ascultaţi rămâ­neţi cu mine. În acel moment, enori­aşii mei s-au împărţit în două tabere.Unii care doreau să rămân, iar alţii care doreau să plec. Sosise şi poliţia care a fost inspirată să participe la această adunare ad-hoc în faţa casei parohiale. Prezenţa poliţiei a mai li­niştit nervii unora puşi pe ceartă. Oa­menilor care mă mai ascultau le-am spus că, dacă doresc să rămân se poate, fiindcă biserica şi casa parohi­ală nu sunt ale episcopiei, ci amân­două clădirile sunt ale satului. Epi­scopul are drept doar asupra mea, nu o să mă mai recunoască pe mine ca preot, dar dumneavoastră care Florea Cristian Daniel 19

mă cunoaşteţi aveţi ultimul cuvânt. În timpul acesta sosise o maşină mare cu fraţi din zona Oraviţa să ne ajute la împachetat mobila şi lucruri­le şi să părăsim casa parohială. În timp ce încărcam mobila în maşină, femeile evlavioase începuseră să plângă ştiind că nu se mai poate face nimic ca să mă păstreze acolo. Băr­baţii vorbeau între ei şi doar câte unul mai venea să vorbească cu mine. Unii m-au ajutat la mobilă, alţii stăteau şi nu puneau mâna, doar se uitau. Mă uitam la oameni şi mă gân­deam: cine mă judecă? Ca din senin sosesc două maşini şi opresc în faţa mulţimii adunată în faţa casei. ‑Oa­menii s-au dat la o parte şi episcopul a intrat fără să dea vreun comentariu cuiva în casa parohială. În casă erau fraţi pe care i-a scos afară zicându-le cuvinte jignitoare iar dorinţa dum­nealui a fost să rămână în casă un cerc restrâns pentru câteva discuţii mai în secret. Episcopul avea o faţă neagră de supărare. Atunci m-am opus şi am zis că nu avem nimic de ascuns, ci vreau să discutăm în faţa oamenilor. Sunt sigur că a venit să mă convingă să dau înapoi de pe ca­lea pe care am pornit dar când a vă­zut că toată mobila era încărcată şi oamenii erau tulburaţi, cu o viclenie calculată a spus celor prezenţi – Noi vrem să rămână aici preot, dar să-l întrebăm pe el dacă vrea. – Bineînţe­les am răspuns eu. – Rămâi cu o sin­gură condiţie: să te dezici de Legă­mântul pe care l-ai făcut. – Mulţumesc Prea Sfinţite, dar asta n-o voi face ni­ciodată, pentru nimic în lume, orice mi s-ar întâmpla fiindcă nu pot să fiu necredincios lui Dumnezeu. Adică, ieri am zis da şi astăzi zic nu. Asta nu se poate niciodată. “Da-ul tău să fie da şi nu-ul tău să fie nu, ce trece pes­te acestea este de la cel rău.” Toate blestemele bisericii ortodoxe vor veni asupra voastră şi asupra copii­lor voştri a zis episcopul supărat. Atunci femeile şi-au pus mâna la gură auzind blestemele. Eu l-am în­trebat : – Prea Sfintite Părinte, biseri­ca ortodoxă blesteamă? Îşi blestea­mă fiii care au slujit-o din copilărie până acum, pe cel mai umil om al ei. Un consilier cultural se uită la mine şi la Prea Sfinţitul Părinte şi spuse: – Uitaţi-vă la faţa că-i străluceşte şi cum ochii lui îi strălucesc. A intrat Sa­tana în el. Aşa arată un om demoni­zat. Soţia se uită la mine şi zice: – Hai dragă să cântăm o cântare. – Eu zic: care cântare? iar soţia zice, una ştim şi una cântăm: “M-am hotarât să-l urmez pe Iisus. Şi înapoi eu nu voi da, renunţ la lume dar nu la Iisus Şi înapoi eu nu voi da.” Aici s-a încheiat totul şi în sâmbăta Floriilor anul 2003 am părăsit casa parohială. De aici ne-am dus acasă la fratele Nicu Creţean unde am locuit două săptă­mâni, iar mobila şi lucrurile le-am adăpostit în podul bisericii baptiste din Răcăjdia. Duminică dimineaţa de Florii era prima duminică în care nu m-am mai îmbrăcat în haine preoţeşti şi nu am mai intrat la Liturghie. Nu-mi venea să cred că nu voi mai fi preot. Oamenii care mi-au dat slujba mi-au şi luat-o, dar descopeream că am pri­mit de la Domnul o altă slujbă, o sluj­bă şi mai bună, slujba împăcării omului cu Dumnezeu. În aceea du­minică împreună cu fratele Nicu am vizitat vreo patru biserici la ore di­ferite, şi acolo le-am vorbit oameni­lor despre cum L-am căutat pe Domnul şi cum ni s-a lăsat descope­rit. Oamenii se minunau şi-L slăveau pe Dumnezeul care lucrează şi astăzi cu aceeaşi putere cum a lucrat întot­deauna. Unii fraţi îmi spuneau: – Fra­te Cristian, nu ne vine să credem ce vedem cu ochii noştri, ca un preot să se pocăiască. Niciodată nu ne-am gândit la aşa ceva. Dacă Dumnezeu v-a scos de acolo înseamnă că are de lucrat cu dumneavoastră în Ro­mânia. Va mai da Dumnezeu pocăin­ţă în aceste vremuri tulburi peste românii care te vor asculta. Să rămâ­neţi tari până la sfârşit şi veţi primi cununa. Atunci eu le-am spus: – Ru­gaţi-vă Domnului, ca Dumnezu să mai scoată şi alţi preoţi la pocăinţă ca să vină la credinţă şi mai mulţi ro­mâni. Şi în bisericile pe unde mer­geam oamenii şi-au ridicat glasul spre cer cerând Domnului ca şi alţi preoţi să se pocăiască. Unii enoriaşi ortodocşi au venit în acele adunări şi mi-au mărturisit că această zi este ziua hotărârii lor pentru Dumnezeu. De la Răcăjdia am plecat la o confe­rinţă în Băile Felix organizată de fr.Nelu Demeter. A fost ceva care m-a entuziasmat şi acolo am văzut un mare interes faţă de mine, exprimat prin avalanşa de invitaţii de a vizita bisericile fraţilor. M-am bucurat de aceasta şi de atunci cutreier ţara în lung şi în lat, întărind bisericile, şi chemându-i pe cât mai mulţi dintre enoriaşii ortodocşi la Legământul veşnic cu Domnul IISUS HRISTOS. As­tăzi suntem o familie fericită. D-zeu ne-a binecuvântat cu 5 copii.

FLOREA CRISTIAN DANIEL20 Scriptură sau tradiţie

Credinţa noastră ortodoxă, primită

prin descoperirea lui Hristos,

pe care au vestit-o dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli,

au întărit-o sfintele Sinoade ecumenice”,

şi care este curăţită de orice

micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare”,

de către oameni prin acte calificate de Sfinţii Părinţi ca

inovaţie, însufleţire a diavolului[1]

 

Cuvânt înainte

Cine ar putea mărturisi adevărul fără să-l cunoască sau fără să-l creadă?… Necunoaşterea şi improvizaţia (…) provoacă grave confuzii în înţelegerea şi trăirea Adevărului eliberator. Necunoaşterea precisă a scopului vieţii omului pe pământ şi perspectiva ei eshatologică, necunoaşterea prezenţei reale a lui Hristos printre noi la Sfânta Liturghie şi în alte Sfinte Taine (…), necunoaşterea  multor alte învăţături esenţiale ale credinţei noastre, generează în mintea unor oameni o imagine falsă a unui Dumnezeu imaginar, antropomorf, tolerant până la nedreptate, cu slăbiciuni care-L fac mai ‘înţelegător’ cu patimile noastre căci ‘şi El a fost om’.

Nu este oare aceasta o formă rafinată de idolatrie: să crezi într-un Dumnezeu, Care se mai întâmplă să nu te vadă când greşeşti sau Care îţi mai admite pasiuni carnale dintr-o omenească solidaritate în slăbiciune? Sau convingerea unora că libertatea însăşi este o virtute care dă satisfacţie aceluiaşi Dumnezeu (imaginar) deoarece ea nu s-ar mai deosebi de libertatea morală, adevărata virtute care alege binele şi nu răul (căci aceasta din urmă este o robie), nu este tot o rătăcire bine ticluită, datorată necunoaşterii, improvizaţiei şi confuziei?”[2].

De interesul pentru Dumnezeu depinde viaţa noastră, numai acesta poate da un sens vieţii noastre. Existenţa nu se poate reduce la starea pământească”.[3]

Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe DomnulPentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului, Eu te voi da la o parte din preoţia Mea. Şi fiindcă tu ai uitat de legea Domnului, şi Eu voi uita pe fiii tăi”.[4]

David Barret, conducătorul unei echipe de cercetători preocupaţi de studiul religiilor contemporane, ne face cunoscut că în anul 2008 existau 34.000 de grupări religioase creştine (denominaţiuni, secte, biserici individuale neafiliate etc.).[5] Se pare că este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să se cunoască numărul imens de religii din istoria omenirii.

Chiar dacă ar exista de încă o mie de ori mai multe, toate religiile păgâne ale lumii (spunând păgâne ne referim la cele care originează prin intermediul unui om din specia lui Adam cel păcătos), au un numitor comun care le separă drastic de credinţa creştină în Mântuitorul Hristos. Religiile păgâne, cele care au ca întemeietori oameni, sunt născocite de un muritor, un om păcătos. Ele cer omului, fără excepţie, să facă ceva, să îndeplinească o mulţime de ritualuri şi de sacrificii pentru a se mântui, fără însă a da nimănui nici cea mai mică umbră de speranţă a mântuirii. Pe deasupra, cele mai multe din ele se învârtesc în jurul individului preocupat de religie, fără însă a căuta şi binele altora de lângă el. Religiile acestea cer, dar nu oferă nimic. Iar ajutorul primit de pe urma unor astfel de practici poate fi foarte bine comparat cu folosul obţinut de un om care, în timp ce se afundă într-o mlaştină de noroi, ar încerca disperat să se tragă de păr în sus cu amândouă mâinile ca să se salveze. Acesta este numitorul comun al tuturor religiilor inventate de oameni care au fost vreodată şi care vor mai fi, oricât de multe ar mai apărea ele în viitor pe bătrâna noastră Terra.

Cât despre credinţa salvatoare (mântuitoare) în Mântuitorul Iisus Hristos lucrurile stau cu totul diferit. Iisus Hristos S-a născut om, este om din om adevărat (însă fără păcat) şi a trăit printre oameni. Dar naşterea Lui a fost de la Duhul Sfânt, luându-Şi trup omenesc din Fecioara Maria; prin aceasta a devenit El capul unei noi creaţii (2 Corinteni  5:17). El S-a înomenit pentru ca noi să ne putem îndumnezei prin El. Prin firea Sa umană S-a înrudit cu noi pentru ca noi, la rândul nostru, acceptându-L prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt (Tit 3:5), să ne putem înrudi cu Dumnezeu prin firea Lui dumnezeiască. Unicitatea absolută a credinţei creştine rezidă tocmai din faptul că Iisus Hristos nu este de pe Pământ, ci din cer. Hristos este om din om adevărat, dar şi Dumnezeu din Dumnezeu adevărat; El a murit, dar a şi înviat a treia zi după Scripturi; El îndumnezeieşte pe toţi aceia care-L primesc făcându-i copii ai lui Dumnezeu născuţi din Dumnezeu (Ioan 1:11-13); El va veni a doua oară pe norii cerului ca să-i ia pe toţi ai Săi cu Sine în slavă. Siguranţa mântuirii aduse de El nu stă în ceea ce putem face noi pentru El, aşa cum stau lucrurile cu toate celelalte religii, ci în ceea ce a făcut El pentru noi; nouă ne rămâne numai să primim ceea ce a făcut El pentru noi.

Acesta este fundamentul credinţei Ortodoxe, aceasta este temelia adâncă şi veşnică a credinţei Ortodoxe. Această este credinţa care ne este vestită de Părinţii Bisericii, păstrată cu grijă de Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă şi întărită de cele mai luminate feţe bisericeşti ale vremurilor pe care le trăim. Iar cartea de faţă şi-a propus tocmai adâncirea acestui adevăr şi analiza lui sistematică prin intermediul abordării unui mănunchi de doctrine ortodoxe atât din perspectiva Scripturii, cât şi a Părinţilor Bisericii.

Deoarece este atât de adevărat că „de cunoaştere duhovnicească avem nevoie astăzi[6], lucrarea de faţă se adresează tuturor creştinilor ortodocşi care doresc sincer şi cu toată inima să cunoască adevărul. Însă, aşa cum ne arată Sfânta Scriptură, ca să fie cunoscut adevărul trebuie să fie propovăduit şi auzit, căci „credinţa este din auzire iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos.”[7] Şi cartea pe care o ţineţi în mâini este tocmai unul din instrumentele alese de Dumnezeu în vederea propovăduirii adevărului Sfintei Sale Scripturi pentru toţi aceia care sunt interesaţi să-l afle spre mântuirea lor.

Mi-am început Cuvântul Înainte prin citarea celor patru opinii de mai sus puse în litere italice aparţinând unor scriitori bisericeşti, iar ultima culeasă din Sfânta Scriptură. Primul citat se deschide direct cu o întrebare retorică, însoţită imediat de o listă succintă a câtorva urmări cutremurător de grave care sunt rezultatul necunoaşterii adevărului. Căci dacă gradul de spiritualitate al ortodoxiei de azi a ajuns să zguduie din temelii conştiinţa unora dintre cei mai aleşi clerici ai creştinătăţii ortodoxe, aceasta este tocmai din pricina necunoaşterii adevărului sau a unei cunoaşteri superficiale care caracterizează o mulţime îngrijorător de mare a creştinilor ortodocşi. Iar dacă cineva se simte deranjat de afirmaţia aceasta privitoare la lipsa de cunoaştere a adevărului Scripturii, cât şi al principiilor de viaţă creştină lăsate de Sfinţii Părinţi nu are decât să facă următorul experiment. Abordaţi un număr oarecare de enoriaşi care ies de la Sfânta Liturghie şi întrebaţi-i ce ştiu despre mântuire, potrivit cu Scriptura de pe altarul bisericii din care tocmai le-a predicat părintele, cât şi potrivit învăţăturilor Sfântului Ioan Gură de Aur – acesta fiind unul dintre cei mai apreciaţi Părinţi ai Bisericii. Ascultaţi răspunsurile şi veţi putea evalua singuri nivelul de cunoaştere a Scripturii. Iar urmarea finală neînchipuit de gravă a necunoaşterii  adevărului lui Dumnezeu şi, mai ales, al lipsei de voinţă în a-l cunoaşte este să ajungi să fii uitat de Dumnezeu, pieirea de la faţa lui Dumnezeu pentru toată veşnicia (vezi nota bibliografică 4). Tocmai de aceea am şi încheiat grupul de opinii de mai sus cu înţeleapta cugetare rostită de preotul profesor dr. Dumitru Stăniloae: „De cunoaştere duhovnicească avem nevoie astăzi (vezi nota bibliografică 5).

Cartea de faţă tocmai această nevoie a cunoaşterii Adevărului şi-a propus să o întâmpine. Credinţa ortodoxă, aşa cum ne-a fost ea adusă prin descoperirea lui Hristos, descoperită Sfinţilor şi dumnezeieştilor Lui Apostoli, întărită de Sfintele Sinoade şi păstrată prin grija Sfinţilor Părinţi ai Bisericii[8] este adevărata credinţă care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.[9] Dar trebuie să o cunoaştem, şi tocmai acesta este obiectivul cărţii pe care o ţineţi în mână. Căci cum am putea mărturisi un adevăr pe care nu-l cunoaştem şi, ca urmare, nici nu-l credem?!

Lucrarea aceasta şi-a propus să aducă la cunoştinţa tuturor celor interesaţi elementele de temelie ale credinţei noastre ortodoxe, aşa cum ne-au fost ele aduse de descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli, canonizate prin Sfintele Sinoade şi păstrate graţie grijii aceluiaşi Duh Sfânt care S-a folosit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi Sfânta noastră Tradiţie să ajungă până la noi. După cum se poate constata deja din chiar primele rânduri, cartea aceasta se prezintă mai mult ca un fel de sinteză a unui volum mare de lucrări semnate de nume cu mare prestigiu în cadrul scriitorilor bisericeşti, datând încă de pe vremea Apostolilor şi până la cei din zilele de azi – Sfânta Scriptură avându-şi locul ei de căpetenie.

Considerând că este foarte benefic în direcţia conturării cu atât mai accentuate a nevoii care a dus la aşternerea în scris a adevărurilor prezentate pe paginile acestei cărţi, doresc acum să mai citez încă trei scriitori bisericeşti care evidenţiază nevoia cunoaşterii:

a)Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui creştin ortodox este de a şti ce crede şi cum crede; de a cunoaşte cuprinsul dreptei sale credinţe, pentru a nu fi amăgit de învăţături greşite şi deşarte. El, creştinul ortodox, este chemat să-şi însuşească această învăţătură cu mintea…[10]

b) Arhimandritul Ioanichie Bălan înfierează ca păcat ce se cere spovedit lipsa citirii cărţilor sfinte: „Nu citesc cu râvnă cărţile sfinte ortodoxe, mai ales, Sfânta  Scriptură, Filocalia, Vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cheltuind timpul vieţii mele în zadar.” [11]

c)Trebuie să reconsideri originile, să înţelegi (sesizăm din nou nevoia de a cunoaşte – n.a.) sensul originar al existenţei, cu deosebire cel religios.”[12]

Acestea sunt îndemnurile şi poruncile mai marilor noştri de care trebuie să ne aducem aminte[13] cu privire la îndatorirea noastră de căpetenie de a cerceta Sfintele Scripturi împreună cu scrierile Părinţilor Bisericii pentru cunoaşterea duhovnicească de care avem nevoie, pentru a şti ce credem şi de ce credem ceea ce credem. Aşa cum s-a spus deja mai sus prin citarea Scripturii, lipsa de cunoştinţă se poate solda cu cea mai mare tragedie a omului – petrecerea veşniciei împreună cu Satana şi cu îngerii lui. Căci „unii dintre creştini… sunt cuprinşi de felurite superstiţii, nemaiştiind (din nou lipsa de cunoaştere duhovnicească – n.a.) care este adevărata cale ce duce sigur la mântuire, la Dumnezeu, şi cad în prăpastia pierzării.”[14] Deci nu e lucru de glumă cu nevoia cea mai mare a vieţii noastre, aceea de a dobândi cunoaşterea duhovnicească.

Notă explicativă asupra metodei utilizate pe parcursul cărţii în ceea ce priveşte citarea diferiţilor autori

Anumite informaţii conţinute în acest subcapitol le veţi mai întâlni pe întreg parcursul citirii cărţii. Aici însă le voi prezenta pe larg în vederea limpezirii eventualelor nedumeriri ridicate de stilul în care au fost selectate şi menţionate mărturiile, opiniile şi punctele de vedere ale tuturor autorilor citaţi în cuprins. Este deosebit de important să fie cât mai bine înţeles gândul călăuzitor al întocmirii conţinutului cărţii pe care o ţineţi în mână. Altfel, timpul afectat parcurgerii ei nu-şi va justifica valoarea. De la un capăt şi până la celălalt al cărţii n-am urmărit nimic altceva decât conformarea cât mai aproape de desăvârşire cu fundamentul de bază, temelia de nezdruncinat a ortodoxiei, exact aşa cum a fost ea enunţată. Din momentul în care s-ar trece cu vederea gândul acesta, din chiar acel moment cartea şi-ar pierde din valoarea ei. Iar gândul acesta este cum nu se putea mai bine conturat prin intermediul unui citat extras din Epistola Enciclica A Bisericii Una, Sfinte, Catolice şi Apostolice, Către Ortodocşii de Pretutindeni. Vă invit să acordaţi o atenţie deosebită paragrafului acestuia pe care-l voi cita imediat. Acesta constituie scheletul întregii lucrări pe care o vom parcurge împreună:

Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni şi prin om, ci prin descoperirea lui Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade ecumenice, au transmis-o prin succesiune preamarii Dascăli înţelepţi ai lumii şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Martiri. Şi ţinem mărturisirea pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s-a şi pus de bunăvoie anatemei veşnice, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum n-ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele ecumenice…[15]

Tot folosul citirii acestei cărţi atârnă de înţelegerea cât mai pătrunzătoare a declaraţiei făcute mai sus. Vă fac cunoscut de la bun început, fără nici un ocol şi fără nici o reţinere: în cartea pe care o ţineţi în mâini, n-am lăsat nimic să apară din cele ce mi-au apărut ca fiind în dezacord cu această declaraţie a mai marilor noştri, ci am căutat să prezint credinţa pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului, urmând astfel neabătut linia trasată de înaintaşii noştri şi propovăduită de înaltele feţe bisericeşti ale vremurilor pe care le trăim.

Pentru aceia care ar putea găsi idei noi în cartea aceasta recomand să le filtreze prin prisma declaraţiei enunţate mai sus, deoarece eu am ţinut cu toată tăria şi sfinţenia a nu trece peste descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii Lui Apostoli, nici peste hotărârile Părinţilor Bisericii, ale Sinoadelor şi ale tuturor acelora pe care Hristos i-a folosit în a aduce până la noi, cei de astăzi, mesajul Lui, tot atât de viu şi proaspăt ca şi cel de acum 2.000 de ani. Dacă găseşte cineva o nepotrivire între gândurile promovate pe paginile cărţii şi declaraţia de mai sus, acel cineva are datoria sfântă din partea lui Dumnezeu să-mi atragă cât mai grabnic atenţia. Chiar dacă am făcut aşa ceva din neatenţie, credinţa noastră Ortodoxă nu are voie să sufere cu nimic. În acelaşi timp însă, tot ceea ce găsiţi în concordanţă deplină cu declaraţia de pe pagina de mai sus, luaţi şi împliniţi! Căci, altfel, ce temei ar mai avea numele nobil de creştin ortodox pe care-l purtăm?!

Şi acum, după ce sper că s-a înţeles faptul că gândul meu călăuzitor este cunoaşterea bazelor adevăratei noastre credinţe Ortodoxe, aşa cum au fost ele puse de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, am să vă fac cunoscut că, în afară de Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat – dar fără păcat! -, TOŢI oamenii sunt în pericolul de a spune lucruri şi de la ei, nu numai de la Dumnezeu. Afirmaţia aceasta cutezătoare, privindu-i pe Apostoli, are la bază textul de la Galateni 1:8-9: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” Spunând acestea, apostolul Pavel stabileşte două adevăruri. În primul rând, ne aduce la cunoştinţă că el însuşi se află în orice moment în primejdia de a spune lucruri care vin de la el (incluzându-se şi pe sine în pronumele personal noi), lucruri contrare celor inspirate lui de către Duhul Sfânt pe paginile Evangheliei şi, că, de asemenea, oricine se află într-o astfel de primejdie. În al doilea rând ne atrage atenţia că, dacă astfel se va întâmpla vreodată chiar cu el (adică el însuşi ar mai veni mai târziu cu spuse contrare celor de pe paginile Evangheliei), să nu le primim!

Urmând astfel indicaţiile Cuvântului lui Dumnezeu din Epistola către Galateni, m-am pus foarte serios în gardă ori de câte ori am adus un citat sau celălalt, căutând să-i probez veridicitatea aşezându-l alături cu descoperirea lui Hristos de pe paginile Scripturii. Astfel, ori de câte ori am găsit gânduri controversate ale unui autor, rămânând fidel declaraţiei făcute în Enciclica adresată Ortodocşilor de Pretutindeni citată mai sus, am lăsat autorului ideile care veneau de la el, şi am trecut în cartea de faţă numai pe acelea care sunt conforme cu adevărata noastră credinţă Ortodoxă.

Procedând în felul acesta am urmat, în acelaşi timp, şi indicaţiile unuia dintre foarte respectaţii Părinţi ai Bisericii, Sf. Chiril al Ierusalimului: „Nici chiar pe mine, care-ţi vorbesc acestea, să nu mă crezi dacă nu vei primi din Dumnezeieştile Scripturi dovada celor ce-ţi vorbesc. Mântuirea noastră constă în dovezile Dumnezeieştilor Scripturi”.[16] Şi cât de armonizată este atitudinea acestui sfânt cu porunca Scripturii, se vede limpede din apărarea Sf. Ap. Petru faţă de sinedriu: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu.[17]

Cred că în urma prezentării comentariilor de mai sus a devenit clar pentru orice cititor gândul care ne călăuzeşte în cartea aceasta şi că, mai ales, suntem în desăvârşit acord cu linia credinţei noastre ortodoxe care se întemeiază pe descoperirea lui Hristos, insuflată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pe paginile Sfintei Scripturi şi urmată întocmai de către Sfânta noastră Tradiţie.[18]

Introducere

 Scurt cuvânt introductiv

Trebuie ca propovăduirea evanghelică sfântă şi Dumnezeiască a răscumpărării noastre să fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici, Mântuitorul nostru… şi, în sfârşit, aşa neatinsă cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători părinţi ai Bisericii, cei de la marginea Pământului care au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până la noi, în sinoade de fiecare în parte… Învăţătura Bisericii creştine trebuie păstrată curată, aşa cum ne-a fost lăsată de Mântuitorul, transmisă de Sfinţii Apostoli, de Părinţi şi de sinoade.[19]

Autorul acestei cărţi este un slujitor drept credincios al lui Hristos care dă slavă lui Dumnezeu după învăţătura Sfintei Scripturi şi a sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Sunt un înfocat apărător al dreptei credinţe, al acelei credinţe pe care o moştenim de la înaintaşii noştri, pionierii credinţei, Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Numesc credinţa ortodoxă ca pe credinţa mea prin aceea că mi-am însuşit-o în întregime ca învăţătură şi ca normă de viaţă. Voi fi foarte recunoscător fiecărui cititor al acestei cărţi care-mi va sesiza cea mai mică abatere de la învăţătura originară a credinţei ortodoxe, aşa cum a fost ea primită prin descoperirea lui Hristos şi încredinţată dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Apostoli. De asemenea, dacă cineva semnalează orice fel de disonanţă între ceea ce este credinţa ortodoxă la origine şi felul cum o prezint eu şi nu-mi face cunoscută abaterea mea cu scopul de a mă îndrepta, va face aceasta pe cheltuiala sa înaintea lui Dumnezeu. Şi iarăşi, dacă cineva îmi aduce argumente prin care-mi demonstrează că m-aş fi abătut de la credinţa noastră ortodoxă primită prin descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli, iar eu nu iau aminte şi nu mă pocăiesc de abaterea mea, vinovat să fiu atunci eu înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul neascultării de descoperirea Fiului Său  –  temelia scumpă a credinţei noastre!

Ceea ce urmează să citiţi pe paginile acestei cărţi este încercarea mea de a reconsidera bazele şi temeiurile adevăratei noastre credinţe ortodoxe, aşa cum a fost ea primită prin descoperirea lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli. Pe lângă dovezile luate din descoperirea lui Hristos (adică din Sfânta Scriptură) am adunat în această lucrare mărturii ale celor mai competente foruri ortodoxe şi ale celor mai respectaţi teologi ai ortodoxiei din toate vremurile, începând cu vremea Bisericii primare. Prin urmare, nu va fi vorba aici de propriile mele convingeri, ci scopul primar al acestei prezentări este ca în cea mai mare parte a materialului să folosesc citatele Scripturii, ale Sfinţilor Părinţi şi ale diverşilor scriitori bisericeşti şi teologi ortodocşi.

Noi trebuie să rămânem neabătuţi în hotarele credinţei pe care ne-a hărăzit-o Domnul Dumnezeul nostru prin moşii şi strămoşii noştri. Porunca Sfintei Scripturi sună foarte limpede şi categoric: „Să nu muţi hotarul… pe care l-au aşezat strămoşii moşiei tale...”[20] Şi tocmai aceasta mi-am propus şi eu să realizez prin materialul de faţă. Vreau ca urmând îndemnurile preotului profesor Ion Buga să reconsiderăm originile, să înţelegem sensul originar al existenţei, cu deosebire cel religios.

Aş vrea să fie foarte clar că, deşi conjunctura în care mă plasează subiectul acestei lucrări mă obligă să fac apel la starea actuală a lucrurilor din cadrul bisericii, obiectivul meu final nu este nici pe departe vorbirea de rău a  slujitorilor bisericii.

Iată care este atitudinea şi învăţătura corectă privind raportarea la slujitorii Bisericii care îşi fac sau nu-şi fac datoria cum trebuie: atâta vreme cât cineva poartă o haină sfinţită în numele lui Dumnezeu, oricine dispreţuieşte sau judecă pe un astfel de om îl dispreţuieşte şi-L judecă pe Dumnezeu al cărui nume a fost rostit peste omul acesta cu prilejul hirotonisirii. Numai Dumnezeu are voie să-l judece şi să-l ţină responsabil pentru abaterile lui de la legea lui Dumnezeu, pentru că numele lui Dumnezeu a fost rostit asupra lui cu prilejul ungerii sale ca slujitor al altarului. Are deci cineva curajul să se măsoare cu Dumnezeu şi să judece pe acela peste care a fost rostit numele Lui?!

În ceea ce mă priveşte pe mine personal nu mă încumet la a-mi măsura puterile cu Dumnezeu. Cum spuneam, voi fi nevoit să citez o seamă de mărturii depuse de preoţi ortodocşi care demască îngrijorătoarele abateri de la credinţa pe care am moştenit-o de la strămoşii noştri. Veţi rămâne uimiţi ascultând ce au de spus teologi ortodocşi competenţi despre starea critică în care se practică astăzi credinţa ortodoxă dar, reţineţi!, acestea nu sunt mărturiile mele, ci ale unor personalităţi demne de toată stima şi credibilitatea. Va trebui deci să spunem lucrurilor pe nume, dar aceasta numai în vederea îndreptării. Chemarea prelaţilor care vă vor vorbi prin paginile acestei lucrări este aceea a profeţilor care vesteau poporului evreu abaterile lor de la Legea lui Dumnezeu, le făceau cunoscute păcatele săvârşite şi apoi îi chemau să le părăsească şi să se întoarcă la Dumnezeu.

Mai este un alt motiv pentru care nici eu şi nici un alt drept credincios al lui Dumnezeu nu are voie să se îndeletnicească cu atacuri la adresa slujitorilor altarului. Citim la Efeseni 6:12 că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva… duhurilor răutăţii care sunt în văzduh”. Iată cu cine ducem noi lupta! Nu avem de luptat unii împotriva altora, ci împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh.

Nădăjduiesc astfel că veţi înţelege din start felul în care trebuie să vă raportaţi la mărturiile de pe paginile acestei cărţi. Deşi sunt nevoit să citez o seamă de înalte feţe bisericeşti care dau la iveală abaterile săvârşite de la adevărata noastră credinţă, voi face aceasta ca să ştim de la ce avem a ne întoarce, la ce trebuie să ne întoarcem, cât şi din perspectiva iluminării cu atât mai strălucitoare a învăţăturii noastre de la origine, curată şi nealterată, aşa cum ne-a fost lăsată prin descoperirea lui Hristos.

Încă o notă de avertizare trebuie să mai adaug în contextul de faţă: tot ceea ce este scris în această lucrare nu este pentru oamenii care se mulţumesc cu o religie de forme moarte şi ceremonii seci, pentru că aceştia nu au nevoie de nimic nou. Ei îşi au religia lor moartă respectând numai nişte ritualuri, practici de cult şi datini omeneşti, aşa cum le-au primit sub forma unui şir lung de obiceiuri şi tradiţii împrumutate de la păgâni, mai ales în anii de început ai secolului al IV-lea. Şi prin însăşi faptul că sunt obiceiuri şi tradiţii inventate şi moştenite de la oameni muritori, ba încă păgâni, acestea nu dau viaţă şi nu duc la viaţă. Iată deci izvorul conflictului dintre credinţa ortodoxă modernă practicată prin ritualuri şi ceremonii omeneşti şi cea primită la origine prin descoperirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Astfel că ceea ce am scris eu pe paginile acestei cărţi se adresează cu exclusivitate creştinilor care cred în Dumnezeul Cel Viu, în Dumnezeul Scripturilor, în Dumnezeul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi în Mântuitorul viu care a trăit pe Pământ, ne-a răscumpărat din păcat şi pierzare, ne-a lăsat Cuvântul Său viu prin dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli şi ne-a dat pe Duhul Sfânt care este Persoana vie a Dumnezeirii.  Numai unor astfel de oameni înviaţi din moartea păcatului sau care vor să învie le vor servi gândurile de mai jos. Nu vor avea vreun câştig din citirea acestei cărţi decât aceia care, urmând preceptul Sf. Vasile cel Mare ora et labora (roagă-te şi munceşte)[21], vor citi atenţi cartea, se vor ruga lui Dumnezeu pentru lumina Lui cerească şi apoi vor munci, adică se vor strădui să împlinească.

‚ Oglinda creştinătăţii noastre ortodoxe, contemporane

Trecem acum la analizarea pierderii dureros de îngrijorătoare a valorilor de bază ale ortodoxiei zilelor noastre, aşa cum ne este prezentată de unele dintre cele mai respectate feţe bisericeşti. Aprecierile şi calificativele acordate felului în care se practică, în general, ortodoxia, făcute de către cele mai competente foruri şi personaje, vor constitui justificarea pe deplin al semnalului de alarmă pe care vreau să-l trag cu putere prin scrierea de faţă. Dedic astfel acest capitol introductiv prezentării unor păreri luate din scrierile importante ale tezaurului literaturii ortodoxe contemporane, lucrări care exprimă cu regret abaterile de la izvoarele credinţei noastre strămoşeşti. Dorinţa noastră este să îndreptăm întreaga atenţie a cititorilor asupra opiniilor teologilor contemporani cu o mare reputaţie în cadrul cultului creştin ortodox. Am să încep astfel cu citate luate dintr-o lucrare relativ recentă[22]. Vreau însă, mai întâi, să-l ascultăm pe preotul profesor Ion Buga, traducătorul acestei cărţi în limba română, prezentându-ne o analiză a stării ortodoxiei contemporane, analiză care, luaţi aminte!, prezintă observaţiile unui teolog român, nu ale lui Schmemann, autorul cărţii: „Este deja definitiv recunoscută, analizată chiar până la saturaţie criza valorilor consumată în acest veac. Şi dacă cele mai multe din valorile autentice au pierit sau au fost marginalizate, cum putea să rămână netulburată şi neştirbită tocmai lumea cea mai sensibilă şi mai fragilă, lumea liturgică?… Avertismentul este valabil în orice domeniu, dar nicăieri nu-i mai adevărat decât în universul liturgic. Cu mult înainte de a fi dărâmat templul de la Ierusalim, formalismul făcuse din el o peşteră a morţii în care a fost îngropat şi Iisus Hristos pentru a-i da viaţă din interior, cu moartea pre moarte călcând. În ultimă analiză, sensul suprem al Întrupării lui Hristos este cel liturgic; El a venit pentru a răspunde la întrebarea esenţială unde să ne închinăm (Ioan 4,20), iar răspunsul vizează tocmai formalismul ucigător şi mutaţia închinării “în duh şi în adevăr”. Dar muntele formalismului ameninţă necontenit adevărata închinare…

Ortodoxia pare încă netulburată şi automulţumită că nenorocirea e în curtea vecinului fără să recunoască, cu frică şi cutremur, că nici triumfalismul ortodox nu-i mai puţin adormitor decât formalismul apusean, fiindcă şi în Apus şi în Răsărit liturgicul, în cele mai multe situaţii, nu depăşeşte nivelul unui funcţionarism, cel mult conştiincios.  Este adevărat că în Ortodoxie s-a păstrat aproape neştirbită forma şi ne mândrim cu lungimea slujbelor noastre. Este deja simptomatic faptul că poporul de la ţară apreciază valoarea unei slujbe după lungimea ei; dar că nu mai trăieşte evenimentul propriu-zis este cu totul altă poveste…

Elementul liturgic de permanenţă, duhul autentic şi sensul originar al cultului creştin, de-a lungul veacurilor a suferit destule modificări, de formă dar şi de fond…. Primejdia care ameninţă permanent este aceea a unei hiperadaptabilizări a cultului creştin la posibilităţile, din ce în ce mai comode, ale omului contemporan când, de fapt, adevărata creştere trebuia să se întâmple exact invers – ridicarea omului pe o linie ascendentă nesfârşită spre măsurile dumnezeieşti ascunse în inima închinării adevărate…

Trebuie să reconsideri originile, să înţelegi sensul originar al existenţei, cu deosebire cel religios.

Denunţând interpretările eronate, practicile aberante, reducerile de tot felul în spaţiul sacru al lui lex orandi autorul (este vorba despre preotul Schmemann – n.a.) redescoperă creştinilor formalişti de azi realitatea ultimă a cultului şi necesitatea ca această realitate cultică să fie reactualizată deplin şi serios în viaţa credincioşilor. Altfel între credinţă şi viaţă va rămâne acea prăpastie abisală asupra căreia avertizează Mântuitorul Însuşi în nesfârşitul şi zguduitorul ‘vai vouă’, fariseilor făţarnici  –  vezi Matei 23, 13 şi 35.[23]

Comentariul acesta al preotului profesor Ion Buga la adresa pulsului ortodoxiei este mai mult decât grăitor, punctând succint, cuprinzător şi în cele mai reale culori devierea de la bazele credinţei noastre adevărate şi demascându-i necruţător abaterile.

Mai departe, condamnând cu vehemenţă practicile legate de efectuarea botezului în bisericile zilelor noastre, autorul citat foloseşte un calificativ foarte dur privind viziunea liturgică din vremurile pe care le trăim prin cuvintele: „Viziune liturgică decadentă susţinută printr-o teologie decadentă şi ducând la o credinţă decadentă; astfel se prezintă trista situaţie în care ne găsim astăzi şi care trebuie schimbată dacă iubim cu adevărat Biserica şi dorim să redevină forţa care transformă viaţa omului.”[24]

Un alt teolog ortodox renumit, Serghei Bulgakoff, face următoarea constatare între ceea ce era creştinismul la început şi ceea ce a ajuns acum: „Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană…[25]

Aşa cum arătat deja mai sus, aceste comentarii şi aprecieri ale stării jalnice de abatere de la esenţa credinţei noastre ortodoxe, stare la care s-a ajuns în vremea de faţă, aparţin preotului protopresbiter şi învăţător al Bisericii, Alexandre Schmemann, îmbrăţişate cu toată puterea de către traducătorul lucrării lui Schmemann,  preotul profesor Ion Buga  –  şi nu ştiu care suflet ortodox cinstit nu ar fi de aceeaşi părere.

Calificative atât de dure ca cele de mai sus ar trebui să scandalizeze inima fiecărui ortodox. A admite despre credincioşii Bisericii zilelor de azi că sunt formalişti, dar mai ales că liturgicul, în cele mai multe situaţii, nu depăşeşte nivelul unui funcţionarism, cel mult conştiincios, că astăzi se practică în biserici o viziune liturgică decadentă susţinută printr-o teologie decadentă şi ducând la o credinţă decadentă, sunt afirmaţii care ne conving fără echivoc că trăim, citez acum din nou pe preot profesor Ion Buga, vremuri de mare rătăcire şi de criză spirituală, cum nu a cunoscut lumea niciodată.

Revenind acum la lucrarea lui Schmemann, amintim că preotul profesor Ion Buga, care este traducătorul cărţii, ne aduce şi soluţia concretă şi eficientă a rezolvării crizei, soluţie care constituie inima tematicii gândurilor pe care le veţi întâlni pe paginile cărţii noastre. Soluţia lui ne este prezentată prin cuvintele de mai sus: „Trebuie să reconsideri originile, să înţelegi sensul originar al existenţei, cu deosebire cel religios. După ce subliniază starea ortodoxiei de azi, arătând că Elementul liturgic de permanenţă, duhul autentic şi sensul originar al cultului creştin… a suferit destule modificări, de formă dar şi de fond…” (reţineţi deci că este vorba de modificări de fond), preotul profesor Ion Buga ne cheamă la reconsiderarea originilor, adică întoarcerea la bazele credinţei noastre ortodoxe. Şi care este aceea? Care ar putea să fie alta, decât credinţa primită prin descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli, mărturisită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi întărită prin Sfintele Sinoade ecumenice?!

Cartea aceasta şi-a propus ca temă reconsiderarea originilor, înţelegerea sensului originar religios al credinţei. Şi vom face aceasta, dacă va vrea Dumnezeu, folosindu-ne nu numai de Scriptură, ci şi de o serie de documente istorice din domeniul patristicii, al istoriei Bisericii şi a diferiţilor scriitori bisericeşti creştini care îmbogăţesc tezaurul literaturii ortodoxe.

Iată acum subiectele care vor fi dezbătute în lucrarea de faţă.  Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu (spunem şi noi, citând textul de la Evrei 6:3):

–          Biblia şi Sfânta noastră Tradiţie;

–          Pocăinţa;

–          Crucea;

–          Botezul;

–          Naşterea de sus/din nou;

–          Preot şi preoţie;

–          Închinarea şi iconologia (învăţătura despre icoane);

–          Cultul sfinţilor şi învăţătura despre moaşte, mântuirea după moarte;

–          Mariologia (învăţătura despre cultul Maicii Domnului).

Amintesc din nou că toate discuţiile pe care le vom purta pe marginea temelor sus amintite se vor face din perspectiva strictă a descoperirii lui Hristos, aşternută în scris de către dumnezeieştii şi Sfinţii Săi Apostoli în Sfânta Scriptură şi canonizată de Sfintele Sinoade ale Bisericii, cât şi din perspectiva scrierilor sfinte ale Bisericii. În cadrul fiecărui subiect expus aici vom începe cu descoperirea lui Hristos, adică punctul de vedere al Bibliei şi, apoi, vom continua cu felul în care este abordat subiectul de către Sfinţii Părinţi.

ƒ Maniera de raportare la scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

În ceea ce priveşte punctele de vedere ale Sfinţilor Părinţi pe care le voi prezenta trebuie neapărat să fac cunoscut modul în care mă voi raporta la spusele lor. Cu privire la citarea Sfinţilor Părinţi pe parcursul acestei lucrări, voi lua în calcul următoarele considerente:

       a) Mai întâi, sunt dator să amintesc că Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt aceia care au pus bazele ortodoxiei prin precizarea faptului că ea îşi are rădăcinile în descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi Sfinţii Lui Apostoli. Şi tot Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt aceia care au calificat orice „micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare” aduse descoperirii lui Hristos, adică Sfintelor Scripturi, ca fiind drept inovaţie, însufleţire a diavolului (vezi nota bibliografică 1). Aşadar, odată ce Sfinţii Părinţi au mers atât de departe cu apărarea integrităţii Scripturii până la a considera că orice fel de alterare a conţinutului ei este însufleţirea diavolului, cine ar putea crede că ei înşişi ar fi capabili să se încarce de un păcat atât de groaznic, atingându-se de integritatea Adevărului conţinut în Scriptură?! Această înţelegere justifică din plin motivul pentru care au fost aduse pe paginile acestei lucrări numai citatele care sunt aliniate perfect cu Sfânta Scriptură.

       b) Iar acum, după ce am stabilit că Sfinţii Părinţi nu ne vor comunica niciodată în mod voit sau conştient vreun adevăr care să aibă o umbră cât de mică de neconcordanţă cu Sfânta Scriptură, cum rămâne cu o mulţime de scrieri care, mai mult sau mai puţin, nu sunt în concordanţă cu adevărul Scripturii? La întrebarea aceasta s-ar putea da mai multe răspunsuri. Eu însă mă mulţumesc să răspund, mai întâi, prin mărturia Sf. Chiril al Ierusalimului: „Nici chiar pe mine, care-ţi vorbesc acestea, să nu mă crezi dacă nu vei primi din Dumnezeieştile Scripturi dovada celor ce-ţi vorbesc. Mântuirea noastră constă în dovezile Dumnezeieştilor Scripturi”.[26] Căci Sfinţii Părinţi, ca şi toţi scriitorii bisericeşti, sunt şi ei oameni, supuşi slăbiciunii. Prin îndemnul de mai sus al Sf. Chiril al Ierusalimului, Sfinţii Părinţi au recunoscut deschis că şi ei ar putea spune oricând, din neveghere, lucruri care să nu fie în armonie deplină cu adevărul Sfintei Scripturi. Aceasta i-a determinat să ne avertizeze serios asupra verificării spuselor lor cu Scriptura şi a ne îndemna să nu le păstram decât pe acelea care-şi află acord perfect cu adevărul Sfintei Scripturi.

Iar acelora dintre cititorii care mi-ar socoti ca o îndrăzneală necuviincioasă afirmaţia că Sfinţii Părinţi ar putea greşi, le voi aduce ca argument Sfânta Scriptură de la Galateni 1:8-9. Dăm citire aici cuvintelor care aparţin apostolului Pavel, omul care a fost răpit de Dumnezeu până la al treilea cer şi, mai cu seamă, omul pe urmele căruia ne porunceşte Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să călcăm.[27] Iată ce ne porunceşte Duhul Sfânt, prin gura apostolului Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!  Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema!”

Să luăm aminte la pronumele noi, folosit la persoana întâia plural, pronume în care apostolul Pavel s-a inclus şi pe sine. Ce vrea să ne comunice Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin pana apostolului Pavel? Ce vrea Pavel însuşi să ne spună prin aceste cuvinte? Ce altceva ar vrea să ne arate decât că şi el însuşi ar putea fi ispitit vreodată ca, din neveghere, să spună ceva care să nu se potrivească cu adevărurile primite de el direct de la Dumnezeu prin descoperire.[28] Astfel dar, dacă el, personal, ar veni mai târziu cu „o altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o”, să fie anatema!

Reiau aici chestiunea apelului la scrierile Sfinţilor Părinţi, de data aceasta evidenţiind  felul în care se raportau ei înşişi la Sfânta Scriptură. Trebuie ca, în felul acesta, având în vedere marele volum de citate din partea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii pe care le vom aduce pe tot parcursul lucrării de faţă, să creăm o bază solidă a înţelegerii privitoare la grija extraordinară de care au dat ei dovadă în respectarea descoperirii lui Hristos de pe paginile Scripturii.

Ascultând acum pe trei dintre Părinţii Bisericii vorbind despre felul cum se raportau ei la Sfânta Scriptură şi înţelegând grija lor pentru integritatea Cuvântului lui Dumnezeu, să nu ne oprim niciodată la opiniile care nu sunt în acord deplin cu Sfânta Scriptură. Aşa cum spune Vicenţiu de Lerin, „să nu ascultăm pe nimeni care introduce învăţături noi, oricât de însemnaţi ar fi.[29]

Sf. Policarp:Cel ce răstălmăceşte cuvintele Domnului după bunul său plac este primul născut al Satanei.  Să ne întoarcem la învăţăturile de la început.[30]

Sf. Irineu:  „Nici o tradiţie nu poate fi recunoscută ca Apostolică, dacă nu este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi potrivită cu ea.[31]

Sf. Atanasie cel Mare (sec. IV): „Acestea sunt izvoarele mântuirii (cărţile canonice ale Noului Testament). Numai în acestea se cuprinde doctrina credinţei, nimeni să nu adauge, nici să scoată ceva din ele.[32]Noi ne ţinem cu îndrăzneală de dreapta credinţă pe temeiul Dumnezeieştilor Scripturi, punând-o ca un sfeşnic în candelabru.[33]

Nădăjduiesc că acum s-a înţeles temeinic motivul pentru care, urmând neabătuţi poruncile Sfinţilor Părinţi de a nu ne depărta de Adevărul Scripturii, nu vom cita pe paginile acestei cărţi decât opiniile care se potrivesc cu Sfânta Scriptură. După ce i-am ascultat pe cei mai sus citaţi şi am văzut câtă grijă aveau ei de a se ţine strâns de Cuvântul lui Dumnezeu, pe lângă anatemizarea de care am avea parte potrivit Scripturii de la Gal. 1:8 dacă am proceda altfel, ne-am încărca şi de anatema Părinţilor  Bisericii.

„ Lămurirea terminologiei folosită în titlu

Deoarece tema centrală a cărţii noastre are în vedere tocmai întoarcerea la credinţa originară, socotesc deosebit de util să aprofundăm însemnătatea termenilor care sunt folosiţi în definirea credinţei ortodoxe la origine, aşa cum i-am prezentat în titlu. Vom încerca astfel să-i explicăm mai pe larg.

       a) Citim prima dată despre credinţa ortodoxă că ne este adusă prin descoperirea lui Hristos.

Se cere aici o îndoită luare aminte la expresia descoperirea lui Hristos, care este piatra de temelie, însăşi fundamentul şi structura de bază a întregului edificiu al credinţei ortodoxe. N-a existat niciodată vreuna din miile de credinţe cunoscute de istoria lumii şi nici nu va mai fi vreuna asemenea credinţei noastre ortodoxe!

Nu a fost şi nu va mai fi, deoarece nu este decât un Singur Dumnezeu, Creator al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, care a trimis pe Însuşi Fiul Său Iisus Hristos la noi să ia trup omenesc, dar fără păcat, din Prea Curata Fecioară Maria! El, Fiul lui Dumnezeu, este Acela care ne-a adus descoperirea Singurului Dumnezeu, Tatăl. Însă, cât cu privire la relaţia de Tată, trebuie să atragem atenţia asupra singurului mijloc prin care Dumnezeu ne poate deveni Tată. El devine Tată numai pentru aceia care primesc descoperirea lui Hristos, ca urmare a pocăinţei prin baia naşterii celei de a doua şi înnoirea cu Duhul Sfânt.[34]

Nădăjduim că acum înţelegem mai bine motivul pentru care Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu numai că au întărit anatemizarea oricui s-ar atinge de textul sacru al descoperirii lui Hristos ci, la rândul lor, au pus ei înşişi sub anatemă pe oricine ar îndrăzni să se atingă în orice fel de integritatea textului descoperirii aduse de Hristos din partea lui Dumnezeu.[35] Nu putem decât să înţelegem că aveau neapărat cunoştinţă de episodul descris în Scrisoarea lui Aristeas către Philokrates, cuprins între fragmentul 310 şi 316 (scrisoarea aceasta este o adunare laolaltă a mai multor fragmente). Cu prilejul încheierii traducerii Septuagintei de către cei 70 (sau 72) de înţelepţi evrei, estimată ca fiind făcută în jurul sec. III î.Hr. sub regele Ptolemeu III, documentul amintit ne face cunoscut următorul episod:

După ce s-au citit sulurile, preoţii, cei bătrâni din grupul tălmăcitorilor, şi, din partea comunităţii [evreieşti din Alexandria], conducătorii mulţimii au zis: ‚Fiindcă traducerea a fost făcută în chip frumos şi sfânt şi cu toată luarea-aminte, e bine ca ea să rămână aşa şi să nu sufere nici o schimbare’. Cuvintele acestea au fost însoţite de aclamaţiile tuturor. Apoi au cerut să se rostească un blestem, după obiceiul lor, împotriva oricui s-ar apuca să schimbe textul, fie lungindu-l, fie prescurtându-l. Lucru foarte bun pentru a-l păstra în veci neschimbat. Când află de toate acestea, regele se bucură nespus. Socotea că lucrarea fusese dusă la îndeplinire cum nu se putea mai bine. I s-a citit şi lui întregul text şi a rămas uimit de înţelepciunea Legiuitorului. I-a spus lui Demetrios: ‚Cum de nici un istoric ori poet nu pomeneşte de cartea aceasta atât de veche şi desăvârşită!?’ Demetrios i-a răspuns: ‘Pentru că Legea aceasta e sfântă şi vine de la Dumnezeu. Unii, care s-au atins de ea, au fost pedepsiţi de Dumnezeu şi s-au lăsat păgubaşi’. [Demetrios] a mai spus că l-ar fi auzit pe Theopomp zicând că atunci când a vrut să povestească un  pasaj destul de lunecos din traducerea Legii, mintea i-a fost zdruncinată mai bine de treizeci de zile; şi că, într-un moment de potolire, l-a rugat pe Dumnezeu să-i dezvăluie pricina nenorocirii care se abătuse asupră-i. Iar după ce, printr-un vis, i se arătă că pricina era faptul de a fi dorit, în chip necugetat, să aducă înaintea oamenilor simpli [cuvinte dumnezeieşti] el se astâmpără şi astfel îşi redobândi sănătatea [minţii]’. ‘Am aflat’ mai zicea el ‘de la Theodotes, autor de tragedii, că şi acesta, vrând să pună odată un pasaj tradus din Biblie într-o piesă de-a lui, s-a ales cu glaucom la amândoi ochii. Când şi-a dat seama de unde i se trăgea nenorocirea, s-a rugat la Dumnezeu multe zile la rând şi aşa s-a însănătoşit.”[36]

Să se acorde, astfel, toată atenţia asupra felului cum ne raportăm la Sfânta Scriptură, care este descoperirea lui Hristos adusă din partea Dumnezeului Cerului, al Pământului şi al tuturor celor văzute şi nevăzute. Iar pentru cei care se numesc creştini ortodocşi atenţionarea aceasta este cu atât mai serioasă.  Aşa cum am arătat deja, ortodocşii care ar îndrăzni să altereze cu ceva Sfânta Scriptură prin adăugarea tradiţiei neîntemeiate pe Scriptură, prin scoaterea unor adevăruri din ea sau prin alterarea textului sub orice formă posibilă se pun nu numai sub anatema lui Dumnezeu, ci şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Şi lucrurile stau în felul acesta deoarece „tot ce ne-au lăsat ei, adică apostolii şi evangheliştii, este ‘Descoperire’, revelaţie. Ei au scris sub inspiraţie divină. Scrierile lor au fost canonizate de Biserică. Nimeni după ei nu mai poate face ceea ce au făcut ei. Ei au descoperit de altfel, TOTUL. Tot ce era necesar pentru mântuire. De aceea nici a-şi aroga cineva numele lor, calitatea lor, nu poate fi altceva decât o încercare vinovată de a continua în istorie ceea ce nu se mai poate continua. Noi cei de după epoca apostolică nu mai continuăm Revelaţia; noi o propovăduim… Facem cunoscută Evanghelia care ne-a fost dată de Mântuitorul şi de Evanghelişti, ucenicii Săi…”[37]

       b) Acum urmează să spunem câteva cuvinte despre vestirea acestei descoperiri a lui Hristos făcute de dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli. Aşadar, credinţa ortodoxă are la bază descoperirea lui Hristos vestită de către dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli. Observăm din start că înseşi calificativele de dumnezeieşti şi sfinţi atribuite scriitorilor Bibliei de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne atrag atenţia că scrierile de pe paginile Bibliei sunt revelaţiile nemijlocite ale lui Dumnezeu, adică punerea în scris a descoperirii lui Hristos. Şi demnă de toată importanţa este şi observaţia lui George Remete[38] pe care o face în cadrul punerii în paralel a Tradiţiei şi a Sfintelor Scripturi: „Sfânta Scriptură înseamnă Revelaţia supranaturală fixată expres în scris, în aceeaşi generaţie care a primit-o direct, oral…” Pentru că în timp ce Apostolii şi toţi ceilalţi scriitori ai Bibliei au fost oameni, ei au fost aleşi şi călăuziţi de Dumnezeu într-un fel unic pentru a pune în scris descoperirea lui Hristos. Ei sunt singurii oameni care au primit revelaţia direct de la Dumnezeu, aşa cum este arătat mai sus prin scrierea lui George Remete. În acelaşi timp însă trebuie să ţinem neadormit în noi gândul că ei, Apostolii, sunt numai scriitori, dar autorul Bibliei este Dumnezeu care ne-a trimis descoperirea Lui prin Fiul Său, Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat. TOT ceea ce conţine Sfânta Scriptură este descoperirea lui Hristos făcută nouă accesibilă şi inteligibilă prin scrierile dumnezeieştilor şi sfinţilor Lui Apostoli, cărora le-a fost încredinţată această slujbă. Acela care nu se conformează integral Sfintei Scripturi, acela nu se supune descoperirii lui Hristos propovăduită de dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli, nici Părinţilor Bisericii şi, ca urmare, nu merită nici să se numească ortodox!

       c) Următorul element care descrie crezul adevăratei credinţe ortodoxe şi care, în acelaşi timp, o defineşte puternic ca pe credinţa cea unică ortodoxă este redat de expresia întărită de Sfintele Sinoade ecumenice. Aici avem o referire expresă la Sfinţii Slujitori ai lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi de care S-a folosit în canonizarea scrierilor sacre aduse prin descoperirea lui Hristos. Aşadar, Dumnezeu, după ce ne-a trimis descoperirea lui Hristos, a încredinţat-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Lui Apostoli ca să ne-o lase nouă în scris şi, după aceea, a încredinţat scrierile sfinte altor oameni ai Lui ca să le canonizeze. Scriptura a devenit astfel un TOT integral al Cuvântului lui Dumnezeu. TOT ceea ce este în Scriptură este de folos în vederea mântuirii omului.

Vom zăbovi puţin asupra unei lămuriri care se cere făcută la punctul acesta. Este adevărat că, aşa cum spune la Ioan 20:30, „şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta”. Dar să luăm aminte la ceea ce ne comunică acest verset. Aici nu ni se vorbeşte despre învăţăturile lui Iisus, ci despre minunile lui Iisus prin cuvintele „a făcut … alte minuni”. Nu spune că Iisus a zis, ci că Iisus a făcut. Şi chiar presupunând că ar fi vorba despre învăţăturile lui Iisus, chiar şi în cazul acesta avem versetul imediat următor (31) unde ni se spune foarte clar şi lămurit că “lucrurile acestea (referindu-se la cele scrise şi cuprinse în Scriptura canonizată de Sfintele Sinoade) au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”. Dumnezeu nu ne-a mai lăsat alte scrieri de valoare egală cu Scriptura. Şi nici Sfintele Sinoade nu mai recunosc alte scrieri ca provenind direct, oral din partea lui Dumnezeu, exact aşa cum ne-a făcut cunoscut şi mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală (vezi nota 35). Înţelegem, astfel, că oricine îndrăzneşte să scoată sau să adauge ceva de la Sfânta Scriptură face lucrul acesta atât împotriva Lui Dumnezeu, autorul Scripturii, cât şi împotriva Sfintelor Sinoade care au canonizat aceste scrieri sacre.

       d)  Mai avem o menţiune în titlul de mai sus care defineşte credinţa ortodoxă. Este vorba despre păzirea credinţei de orice „micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare” de către oameni prin acte calificate de Sfinţii Părinţi ca „inovaţie, însufleţire a diavolului”.

Deşi am vorbit deja mai sus despre păstrarea integrităţii descoperirii lui Hristos aşa cum ne-a fost ea lăsată prin dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli, vreau numai să atrag atenţia asupra expresiei „inovaţie, însufleţire a diavolului”. Aşadar, nu e lucru de glumă cu ortodoxia! Ortodox nu are voie să se numească decât acela care nu micşorează cu nimic adevărul Evangheliei, nu-i adaugă alte învăţături şi nu-i aduce nici un fel de schimbare. Să luăm aminte la calificativul „inovaţie, însufleţire a diavolului” citat mai sus, pe care-l dau Sfinţii Părinţi ai Bisericii tuturor celor care îndrăznesc să aducă orice fel de modificare la scrierile Bibliei! Expresia este foarte dură, dar nu aparţine autorului acestei cărţi, ci este un citat extras din Canoanele Bisericii Ortodoxe. Apoi, însăşi Sfânta Scriptură ne avertizează la cartea Proverbe 30:6: „Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteală şi să fii găsit de minciună!”

Cu aceste explicaţii am încheiat descrierea termenilor care ne sunt prezentaţi în titlul acestei lucrări ca definind adevărata credinţă ortodoxă, aşa cum ne-a fost ea adusă prin descoperirea lui Hristos şi ajunsă până la noi prin scrierile dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Apostoli.

Doresc acum să mă întorc puţin la felul în care este astăzi practicată credinţa ortodoxă şi să prezint opinia unui alt teolog cu privire la starea actuală a credinţei ortodoxe faţă de ceea ce era ea la origine. Căci acum, după ce am vorbit atât de mult despre bazele adevăratei noastre credinţe ortodoxe, ne va fi mai uşor să observăm drastica deosebire dintre cum a fost primită la origine şi cum este practicată azi. Lucrarea pe care am să o citez este primul volum dintr-o serie de şase volume în curs de apariţie. Demn de toată atenţia este faptul că autorul amintit ne aduce în faţă documente istorice autentice ale ortodoxiei de la originea ei, peste care au trecut aproape două mii de ani şi care sunt validate în vremea noastră actuală de către cele mai competente surse şi de către cei mai luminaţi creştini ortodocşi ai zilelor noastre. Din cartea amintită dau citire la două texte: „Aşa cum arăta mitropolitul Ioannis într-o conferinţă ţinută pe 4 Decembrie 1999 la Balamand în care a vorbit despre Biserica Ortodoxă şi mileniul III, privind retrospectiv la secolul XX ortodocşii au motive atât de bucurie cât şi de dezamăgire… Dezamăgirile sunt legate de: eşecul încreştinării reale a lumii, de tragica diviziune a creştinătăţii perpetuate şi în mileniul III, de insuccesul unei comunicări reale în termeni vii a Evangheliei şi tradiţiei ortodoxe reduse, de cele mai multe ori, la forme şi formule defensive afirmate fundamentalist şi confesionalist…”[39] Iar în citatul următor autorul face nişte descrieri a ortodoxiei de azi în termeni ce ar trebui să zguduie puternic pe fiecare creştin ortodox. Să-l ascultăm: „Dificultăţile credinţei creştine în Europa de azi – evidente în contestările publice ale moralei tradiţionale şi în neasumarea „rădăcinilor” ei creştine în constituţia Uniunii Europene – se văd în estomparea temelor „creaţiei” şi „născutului” ca dar şi dat divin, şi a responsabilităţii pentru ele în favoarea făcutului, productivităţii şi eficienţei tehnologice fără limite şi control etic; în reducţia materialistă a eshatologiei şi înlocuirea utopiei marxiste cu cea liberală a plăcerii şi prosperităţii generalizate; precum şi, mai ales, în metamorfozele elocvente ale hristologiei tradiţionale: nu ne mai place să vedem în Iisus pe Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat în Duhul Sfânt pentru înfierea şi înveşnicirea noastră în taina Tatălui, ci vrem doar pe Iisus omul, fratele nostru în toate, inclusiv în păcat.[40]

Urmează acum să dăm curs câtorva observaţii pe marginea textului reprodus de Ion I Ică jr. S-au scurs două mii de ani de la acceptarea descoperirii lui Hristos ca bază a credinţei ortodoxe, până la concretizarea conţinutului ei de bază în numai câteva cuvinte de către autorul amintit. Nu putem decât să tragem concluzia că, într-adevăr, avem de-a face cu Adevărul cel veşnic nou şi neschimbat al lui Dumnezeu.

Citatul amintit foloseşte termenii „creaţie şi născut ca dar şi dat divin”, apoi „Iisus, Domnul Hristos… răstignit şi înviat… pentru înfierea… noastră”. Aceasta este esenţa mesajului descoperirii lui Hristos. Aducerea la fiinţă a unei creaţii noi al cărei cap este Omul Hristos Iisus (2 Corinteni 5:17) este un „dar şi dat divin”. În orbirea rătăcirii în care l-a dus Satana, omul creat a făcut imposibilă încercarea de a-i dovedi Creatorului că nu are nevoie de intervenţia Lui. Aşa gândea când, în loc să-şi mărturisească neascultarea, s-a încumetat să facă dovada că se poate reabilita prin propriile lui mijloace făcându-şi şorţurile acelea din frunze de smochin (Facerea 3:7 – Anania). Dar tot Dumnezeu a trebuit să dea soluţia finală. Şi El a dat, de unde avem acel „dar şi dat divin” menţionat de Ioan I Ică jr. – a dat pe Fiul Său Iisus Hristos, portretizat acolo prin sacrificarea animalelor. Căci cum ar fi putut biata creatură, care mai era pe deasupra şi răzvrătită împotriva Creatorului, să se ridice la starea Omului cel nou, pe care-L avea în vedere Dumnezeu?

Al doilea citat pe care l-am extras din spusele diaconului Ion I Ică jr. este „Iisus Hristos răstignit şi înviat pentru înfierea noastră”. Aici este toată taina mântuirii! Pentru că noi fiind morţi în păcatele şi fărădelegile noastre (Col. 2:13), cum am fi putut ajunge vreodată înapoi decât prin înviere? Dar cum am fi putut învia noi singuri, aşa de capul nostru? A văzut cineva vreodată un mort care să se scoale din coşciug, hotărât să învieze? Cu atât mai puţin am putea crede că vreun om mort în păcatele şi fărădelegile sale ar putea să facă ceva prin sine însuşi ca să ajungă în starea de curăţie şi sfinţenie a lui Hristos. Şi, apoi, starea de fii ai lui Dumnezeu pe care o căpătăm prin pocăinţă, botez şi înnoirea cu Duhul Sfânt de la Tit 3:5 este o stare pe care n-a avut-o nici chiar Adam în grădina Edenului. Adam a fost făcut de Dumnezeu, creştinul este însă născut din Dumnezeu. După cum Hristos Omul a fost născut prin Duhul Sfânt, tot aşa sunt toţi oamenii care-L primesc pe El prin pocăinţă urmată de botez (Marcu 16:16) – născuţi din Duhul Sfânt. Binecuvântează Sfinte Dumnezeule pe robul Tău, diacon Ioan I Ică jr., pentru strălucitoarea lumină pe care ne-a adus-o!

Capitolul 1

Biblia, şi Sfânta noastră Tradiţie

       În cadrul acestui capitol vom vorbi despre descoperirea lui Hristos, Biblia, şi apoi despre Sfânta noastră Tradiţie. Cu privire la Biblie, vom căuta să ne întărim credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, atotsuficient în vederea mântuirii noastre[41]; cu privire la Tradiţie vom căuta să o analizăm din perspectiva Părinţilor Bisericii, începătorii ei, dovedind cu cele mai autorizate documente istorice care atestă adevărul exprimat de către Sf. Irineu: „Nici o tradiţie nu poate fi recunoscută ca Apostolică dacă nu este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi potrivită cu ea.”[42] Şi, rămânând fideli metodei noastre de lucru, vom analiza aceste subiecte prin prisma Scripturii şi a Tradiţiei. Desigur, deoarece adevărata noastră credinţă are la bază descoperirea lui Hristos, prima, ultima şi singura sursă suficientă în sine nu poate fi decât Scriptura. Dar, având în vedere că suntem asaltaţi de o seamă de creştini care ridică păreri omeneşti la acelaşi nivel cu Scriptura, vom aduce mărturii şi din scrierile unor Sfinţi Părinţi şi ale unor scriitori bisericeşti care, la rândul lor, acordă Sfintei Scripturi locul ce i se cuvine ca fiind experiatio lui Dumnezeu. Vrem neapărat să se înţeleagă că adevărata credinţă ortodoxă nu are altă temelie în afară de descoperirea lui Hristos şi că, prin urmare, adevărata Tradiţie ortodoxă este numai aceea care are ca temelie Sfânta Scriptură.

 Biblia

 

             a)  Începem aşadar cu ce zice Scriptura, descoperirea lui Hristos, despre ea însăşi:

Ioan 12:48-49:Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi.  Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc.

Să luăm aminte că aici ne vorbeşte direct Mântuitorul, referindu-Se la descoperirea pe care a adus-o El de la Dumnezeu Tatăl şi ne-a lăsat-o scrisă pe paginile Scripturii.

2 Timotei 3:16:  „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos…”

1 Petru 1:25:  „…Cuvântul Domnului rămâne în veac.  Şi acesta este cuvântul, care vi s-a binevestit.”

2 Petru 1:20-21:  „Aceasta ştiind mai dinainte că… niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.”

Acum, după ce am înţeles că Scriptura este Cuvântul insuflat al lui Dumnezeu trebuie să spunem câteva cuvinte şi despre asigurările Bibliei cu privire la faptul că ea conţine TOT ceea ce avem nevoie să cunoaştem noi, oamenii, din partea lui Dumnezeu în vederea mântuirii. Şi facem lucrul acesta pentru a dovedi atât din Biblie cât şi din canoanele Sfinţilor Părinţi că TOT ceea ce a avut Dumnezeu de comunicat nouă oamenilor din economia Noului Testament este cuprins în Scriptura în care El ne-a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1:2). Iar cele ce ne-au fost aduse prin Fiul şi aşternute pe paginile Evangheliei Sale au fost scrise ca să credem în Fiul lui Dumnezeu şi crezând în El să avem viaţa veşnică (Ioan 20:31).

1. În textul pe care l-am redat deja mai sus este vorba despre faptul că Toată Scriptura este… de folos… astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun”. Biblia este, aşadar, atotsuficientă în ea însăşi, până la punctul de a duce pe om la gradul superlativului absolut al sfinţeniei cerute de Dumnezeu, până la starea de destoinicie desăvârşită în vederea oricărei lucrări bune.

2. Următoarea dovadă a Scripturii privind atotsuficienţa ei în materie de mântuire o găsim la Ioan 20:30-31: „Deci şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui.”

Demnă de toată luarea aminte aici este următoarea observaţie: după ce în versetul 30 ni se aduce la cunoştinţă că Iisus a mai făcut multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta, Duhul Sfânt ne face cunoscut în versetul imediat următor (31) că cele care sunt scrise în cartea aceasta ne-au fost scrise pentru ca noi  să credem că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să avem viaţa în Numele Lui. Adică, deşi Iisus a mai făcut o sumedenie de alte lucruri în umblarea Lui pe Pământ, ceea ce este scris în Cartea aceasta este TOT ce are omul nevoie să cunoască în vederea mântuirii sale.

b) Poziţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

cu privire la Scriptură.

Vom începe astfel chiar cu citatul folosit în titlul acestei lucrări, extras din Epistola enciclică a Bisericii Una, Sfinte şi Apostolice, adresată Ortodocşilor de pretutindeni.

i) „Temeiul credinţei ortodoxe este descoperirea lui Hristos făcută dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici, aşa neatinsă cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători părinţi ai Bisericii; este apoi întărită de Sfintele Sinoade ecumenice; este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare. Iar cel ce îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos. Iar prin această tăgăduire s-a şi pus de bunăvoie anatemei veşnice, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum n-ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele ecumenice.” (vezi nota 1)

De o covârşitoare importanţă este şi cealaltă concluzie a autorului pe care o stabileşte ca normă de credinţă pentru toţi creştinii ortodocşi. El încheie cu spusa că acest document „stabileşte un principiu şi un fapt: Învăţătura Bisericii creştine trebuie păstrată curată, aşa cum ne-a fost lăsată de Mântuitorul, transmisă de Sfinţii Apostoli, de Părinţi şi de sinoade” (vezi nota 1).

Preot prof. Dr. Ioan Bria: Duhul Sfânt nu mai adaugă nimic la conţinutul divin al Evangheliei. O tradiţie care este contrară Sfintelor Scripturi nu este o tradiţie ortodoxă. Tradiţia recunoaşte că Scriptura este forma definitivă, conţinutul infailibil al revelaţiei.[43]

Antonie, mitropolitul Ardealului: Tot ce ne-au lăsat ei (Apostolii şi Evangheliştii – n.a.) este ‚Descoperire’ revelaţie. Ei au scris sub inspiraţie divină. Scrierile lor au fost canonizate de Biserică. Nimeni, după ei, nu mai poate face ceea ce au făcut ei. Ei au descoperit de altfel totul. Tot ce era necesar pentru mântuire. De aceea nici a-şi aroga cineva numele lor, calitatea lor, nu poate fi altceva, decât o încercare vinovată de a continua în istorie ceea ce nu se mai poate continua. Noi cei de după epoca apostolică nu mai continuăm Revelaţia; noi o propovăduim… Facem cunoscută Evanghelia care ne-a fost dată de Mântuitorul şi de Evanghelişti, ucenicii Săi…”[44]

Sf. Vasile Cel Mare: „Ceea ce-i străin de Scriptură se înlătură.[45]

Clement Alexandrinul: „Noi folosim Scriptura ca o normă de descoperire a lucrurilor.[46]

Vicenţiu de Lerin: „Să nu ascultăm pe nimeni care introduce învăţături noi, oricât de însemnaţi ar fi.” (vezi nota bibliografică 7)

Ioan I. Ică jr.: „Nouă însă nu ne e îngăduit să introducem nimic după bunul plac, dar nici să alegem ceea ce ar introduce cineva după bunul lui plac. Noi avem întemeietori/învăţători (autores) pe Apostolii Domnului, care n-au ales ei înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să-l introducă, ci au însemnat cu credinţă neamurilor învăţătura (disciplinam) primită de la Hristos. Astfel, chiar dacă un înger din cer ne-ar vesti o altă evanghelie, i se va spune de către noi: anatema!” (Galateni 1:8). [47]

Preot prof. dr. Ion Bria: „Duhul Sfânt nu adaugă nimic la conţinutul divin al Evangheliei. Tradiţia recunoaşte că Scriptura este forma definitivă, conţinutul infailibil al revelaţiei.[48]

Pr. prof. I. G. Coman: „Duhul vieţii Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli era cultivat cu sfinţenie de Biserică. Sfânta Scriptură cuprindea fidel şi pe larg acest duh, iar de aici el trecuse în viaţa noilor convertiţi, care-l frământau în toate sensurile spre a şi-l însuşi… Părinţii Apostolici ţin cu străşnicie la puritatea duhului hristic şi apostolic al vieţii creştine. S-ar putea spune că majoritatea operelor Părinţilor Apostolici, sau o largă parte din cuprinsul fiecăreia din aceste opere, tratează această problemă sau dă alarma în această direcţie… Puritatea duhului hristic şi apostolic al Tradiţiei e tratată prin referirea continuă la faptele din Sfânta Scriptură, prin citarea copioasă de texte biblice şi prin sublinierea importanţei deosebite a anumitor cuvinte ori formule ale Domnului, ale Apostolilor sau ale altor personaje de nivel. E cazul cu opera lui Papias Explicarea cuvintelor Domnului…[49]

Cine şi ce ar mai putea avea de spus împotriva Sfintei Scripturi ca fiind prima şi ultima normă de viaţă a credinţei ortodoxe?! Cine ar mai putea invoca Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă ca învăţând lucruri diferite de Scriptură?! Tradiţia populară a inventat o sumedenie de ritualuri, reguli, învăţături omeneşti şi obiceiuri, şi continuă să o facă. Dar aceasta este tradiţia, nu Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă despre care am vorbit mai sus.

‚ Tradiţia

Înainte de a spune orice în legătură cu Tradiţia trebuie să limpezim terminologia. Avem de-a face cu două genuri de tradiţii. Una este Sfânta Tradiţie, aceea pe care Sfinţii Părinţi o recunosc ca atare datorită conformării ei desăvârşite cu Scriptura (vezi nota 46). Cealaltă este tradiţia populară care-şi are obârşia în învăţăturile oamenilor, unanim recunoscută ca tradiţie de masele ortodoxe, fără a i se verifica însă alinierea ei în limitele Scripturii.

  • Cum a luat naştere tradiţia populară, pe nedrept numită Tradiţia Ortodoxă

Urmează acum să zăbovim puţin asupra explicaţiei felului în care a luat fiinţă această tradiţie populară, diferită de Sfânta Tradiţie moştenită de la Părinţii Bisericii. Ni se cere să urmărim cu atenţie felul în care au pătruns în tradiţia populară tot felul de obiceiuri şi practici care nu numai că provin de la oameni, dar sunt şi păgâneşti. Iată câteva documente istorice care întăresc puternic afirmaţia aceasta.

       a)  Un istoric şi slavist român scrie: „Istoria noastră n-a văzut o dramatică dezrădăcinare a vechilor zei, ci păstrarea păgânismului popular, cu unele adaptări la creştinism, până în zilele noastre. Religia păgână populară românească se trage din preistorie, de exemplu, îngroparea păpuşii de lut, caloianul, venerarea idolilor de pământ preistorici. Şi azi avem jertfa cocoşilor albi care se dau preotului la înmormântări, întruchipând jertfe aduse pe altarele zeilor. Serbarea naturii îmbrăcaţi în frunze verzi, ca în cultele panteiste, jocul ritual în jurul focului şi altele, sunt rămăşiţele acestui cult popular păgân, împărtăşit şi de alte popoare. Această religie şi numai pe ea a aflat-o creştinismul la ivirea sa în Dacia. N-au fost temple dărâmate, nici idoli sfărâmaţi, n-a fost nici o luptă, nici chiar în conştiinţa oamenilor, ci poporul de la sate, păstrându-şi vechile obiceiuri, nu vedea o contrazicere între vechea şi noua credinţă. El s-a plecat în faţa soliei noi care i se aducea şi a păşit în biserică aducând cu dânsul în faţa altarelor şi ritualurile preistorice.[50]

       b) Ortodoxia s-a controlat şi s-a impus prin sinoade. Patru secole au stat sub semnul a şapte sinoade ecumenice (325-787)… Din practicile rămase în viaţa comunităţilor moştenite din om în om şi din comunitate în comunitate, din amintiri în amintiri bine controlate… să alcătuiască şi să statornicească Tradiţia…”[51]

       c) Revista Ortodoxia, 1963: „Din secolul al IV-lea înainte, situaţia se schimbă. Nu mai trăiau cei ce cunoscuseră pe sfinţii Apostoli direct sau pe ucenicii lor.  Un curent reprezentat de unii Părinţi de seamă face din Tradiţie un al doilea izvor, independent de Sfânta Scriptură. De la această dată, şi interpretările biblice ale primelor trei veacuri au fost socotite Tradiţie, la care s-a tot adăugat până în ziua de azi. Pe măsură ce trecea timpul, Tradiţia, care voia să rămână tâlcuirea Scripturii, câştigă o consistenţă literară proprie… În această dezvoltare se poate amesteca şi omenescul…” [52]

       d) Revista Ortodoxia, 1982: Numeroase erezii s-au înmulţit pentru că conducătorii unor grupări creştine nu au voit să predice învăţătura Apostolilor, ci au făcut ce au voit după plăcerea lor, nu ceea ce trebuie. [53]

       e) Revista Telegraful Român nr. 11-12: „…Din practicile rămase în viaţa comunităţilor moştenite din om în om şi din comunitate în comunitate, din amintirile bine controlate, coordonate, suprapuse şi armonizate cu documentele, să alcătuiască şi să statornicească Tradiţia, sora documentelor, din care au făcut izvor de credinţă de valoare şi cu autoritate egală cu a documentelor scrise… Şi aşa au construit acel cod de învăţături care se va numi Dogmatica şi care va fi peste veacuri şi pentru eternitate constituţia precisă, obligatorie şi aspră a Ortodoxiei… Singură cu certitudine mântuitoare. [54]

Se pune întrebarea firească: a lăsat oare Domnul Iisus Hristos în seama omului să precizeze învăţătura şi calea mântuirii? Nu ne-a trimis pe Duhul Său Cel Sfânt care ne va călăuzi în TOT adevărul (Ioan 16:13)? Tot ce vine din oricare altă parte în afară de descoperirea lui Hristos din cer, aşternută pe paginile Sfintei Scripturi, este de la oameni şi, pentru că este astfel pe nedrept numită tradiţie ortodoxă, noi o identificăm ca pe tradiţie populară. Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii o califică drept inovaţie, însufleţire a diavolului (vezi nota 1). Următoarele mărturii culese din scrierile adevăratei Sfinte Tradiţii Ortodoxe, pe care le vom aduce mai jos, întăresc şi mai puternic acest adevăr.

  • Temelia de nezdruncinat a apărătorilor adevăratei Tradiţii Ortodoxe

       Crezul

Iată acum una din cele mai zdrobitoare dovezi a nepotrivirii tradiţiei populare cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Această dovadă serveşte NUMAI acelor ortodocşi care cred şi mărturisesc Crezul Ortodox. Dacă dvs., cei care citiţi aceste gânduri, respectaţi Crezul Ortodox atunci sunteţi primii care vă veţi ridica împotriva tradiţiei populare de astăzi. Şi vă garantez că, după ce am să citez primul articol ale Crezului, după numai câteva remarci asupra adevărului conţinut vă veţi afla confruntaţi cu o alegere între Crezul Ortodox şi tradiţia populară care se revendică nelegitim a fi ortodoxă.

Cum începe deci Crezul? „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul…”

Ori crezi în Atotţiitorul, ori crezi în aceia pe care-i ţine Atotţiitorul! Dacă crezi în Atotţiitorul, atunci crezi în ceea ce vine de la El, prin descoperirea lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli, adică în Biblie. În cazul acesta va trebui să respingi orice fel de învăţături străine de Scriptură ca pe o inovaţie, ca pe o însufleţire a Satanei. Ori, dacă vrei să dai credit tradiţiei, aşa cum circulă ea acum prin popor, atunci va trebui să te lepezi de Crez. Şi, a treia variantă, dacă ai să continui să spui Crezul şi, în acelaşi timp, continui să te călăuzeşti şi după tradiţia aceasta populară, atunci gura ta este aceea care te va osândi la ziua judecăţii prin faptul că ai mărturisit cu gura ta că tu crezi în Tatăl Atoateţiitorul, dar în fapt ai crezut în spusele acelora ţinuţi de Atoateţiitorul.

George Remete face o serie de afirmaţii pe care eu le-am grupat în patru seturi a câte două comentarii. În primul comentariu autorul vorbeşte corect despre Divinitatea Scripturii lui Dumnezeu; în al doilea comentariu vorbeşte tot atât de corect despre amestecul omului în alcătuirea tradiţiei populare. Am făcut această grupare în ideea limpezirii concluziei pe care o veţi trage la urmă privind identitatea fiecăreia dintre ele. Şi în acelaşi timp am avut în vedere simplificarea alegerii care se cere între Biblie şi tradiţia populară.

 – Sfânta Scriptură înseamnă Revelaţia supranaturală fixată expres în scris, în aceeaşi generaţie care a primit-o direct, oral;

Tradiţia reprezintă aceeaşi Revelaţie supranaturală, păstrată şi transmisă însă prin memoria colectivă orală a Bisericii şi fixată mult mai târziu în scris peste mai multe generaţii.

În cazul Sfintei Scripturi, valoarea şi autoritatea unei afirmaţii este absolută, indiferent de câte ori este susţinută în Biblie, chiar şi dacă e semnalată într-un singur loc;

În cazul Tradiţiei însă este foarte important faptul dacă un adevăr de credinţă e formulat şi susţinut cât mai frecvent, ceea ce-i dă autoritate şi putere de convingere.

Sfânta Scriptură este inspirată în totalitate sau, altfel spus, este valoare absolută în totalitate;

Tradiţia este împropiată şi susţinută ca autoritate obligatorie numai parţial.

Sfânta Scriptură oferă Cuvântul lui Dumnezeu direct;

Tradiţia îl dă comentat, interpretat prin experienţa permanentă, mereu nouă a Bisericii.[55]

Am menţionat afirmaţiile acestea în paralel pentru a evidenţia cât mai vădit contrastul dintre Biblie şi tradiţie. Problema unora este bine concretizată de către gânditorul ortodox Sorin Dumitrescu: „Riscul credinciosului ortodox este să ajungă să fie hipnotizat de Ortodoxie şi astfel s-o iubească mai mult decât pe Hristos.[56]

Cât despre faptul că pe aceeaşi pagină a cărţii menţionate s-au făcut şi alte comentarii am să-l citez pe preot profesor Ion Buga: „Abia în Hristos toată rătăcirea se sfârşeşte fiindcă El este Răspunsul pentru orice foame omenească de Dumnezeu, este viaţa pe care omul o pierduse şi restituită prin El, omului.[57] Vom rămâne astfel la spusele lui Hristos cât şi la canonul ortodoxiei care nu se abate cu nimic de la descoperirea lui Hristos.

Sfânta Scriptură

Acum, pentru că preotul profesor Ion Buga, citat mai sus, Îl evidenţiază cu toată grija pe Hristos ca fiind Răspunsul pentru orice foame omenească de Dumnezeu, următoarea probă o vom lua din descoperirea adusă de Hristos, adică Sfânta Scriptură.

În Iov capitolul 2 citim, la versetul 11, că trei prieteni ai lui  Iov au aflat despre nenorocirile care dăduseră peste el şi au venit la el cu intenţia de a-l mângâia pentru durerea lui. Aceşti trei prieteni însă s-au dovedit vinovaţi înaintea lui Dumnezeu încât, până la urmă, tot Iov a trebuit să se roage pentru ei ca să nu fie pedepsiţi (42:8). Care este explicaţia? Aceştia erau oameni învăţaţi – se poate înţelege lesne din cuvântările lor. Erau şi plini de compătimire pentru suferinţele lui Iov. De ce, totuşi, nu a reuşit nici unul din ei să-l ajute pe Iov în necazurile lui? De ce nu a reuşit nici unul din ei să-l încredinţeze de adevăratul sens al suferinţelor lui? Cum de nu au reuşit ei să i-L arate pe Dumnezeu lui Iov în toate suferinţele sale?

Primul care a vorbit este Elifaz. Care era sursa din care-şi culegea el argumentele în vederea convingerii lui Iov? El spune la 4:8 “După cum am văzut eu...” Al doilea prieten, Bildad din Şuah, vine cu tradiţia părinţilor, cu cele ce au zis, au făcut şi au păţit cei dinaintea noastră, deci oameni ca şi noi. “Ei îţi vor da învăţătură” (8:8-10), cu alte cuvinte oamenii îţi vor da răspunsul (nu Dumnezeu, aşa după cum ne spune preotul profesor Ion Buga). Iar al treilea prieten este Ţofar din Naama (11:13-16). Acesta venea la Iov cu Legea, pe care nimeni n-a putut-o ţine şi de aceea nimeni n-a putut intra în rai prin faptele Legii (Romani 3:20). Deci şi acesta venea cu ceva care nu-l putea duce pe bietul Iov înaintea Dumnezeului harului.

Una dintre multele învăţături pe care le-a intenţionat Dumnezeu pentru noi prin aşezarea acestei cărţi în canonul Vechiului Testament priveşte înţelegerea imposibilităţii rezolvării problemei statutului omului înaintea lui Dumnezeu de către omul căzut în păcat. Nici raţionamentele noastre (Elifaz din Teman), nici tradiţia şi înţelepciunea strămoşilor noştri (Ţofar din Naama) şi nici Legea lui Dumnezeu (Bildad din Şuah) – nici una din acestea nu ne poate aduce răspunsul. Ci, „abia în Hristos toată rătăcirea se sfârşeşte fiindcă El este Răspunsul pentru orice foame omenească de Dumnezeu, este viaţa pe care omul o pierduse şi restituită prin El, omului”, cum ne-a spus Ion Buga mai sus.

Iată justificarea adevăratei Sfinte Tradiţii Ortodoxe care se sprijină numai şi numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tot aici trebuie căutată şi justificarea anatemei pe care o rostesc Sfinţii Părinţi asupra oricărei micşorări, adăugiri sau modificări a Cuvântului scris al lui Dumnezeu (vezi nota bibliografică 1).

Tertulian: „E de a noastră datorie să nu primim ca bună o învăţătură, decât dacă ne vine de la bisericile pe care le-au întemeiat înşişi apostolii, unde ei înşişi au propovăduit, fie prin viu grai, fie prin  epistole, mai târziu. Dacă astfel stau lucrurile, e limpede că orice învăţătură care e la fel cu aceea a bisericilor apostolice, maici şi izvoare ale credinţei, trebuie socotită ca adevărată, fiindcă ea păstrează ceea ce au primit bisericile de la Apostoli, iar Apostolii de la Hristos, şi Hristos de la Dumnezeu.

Din contră, învăţătura care se opune adevărului arătat de biserici, de Apostoli, de Hristos şi de Dumnezeu, să fie socotită ca mincinoasă chiar înainte de a fi cercetată.”[58] Tot Tertulian spune, cu altă ocazie: „Sfânta Scriptură are o autoritate absolută; tot ce ne învaţă ea este un necesar adevărat, şi vai de acela care primeşte învăţături pe care nu le-am găsit în ea.[59]

Arhimandrit profesor Dr. C. Voicu: „Sfinţii Părinţi, propovăduitori şi conducători ai Bisericii, nu au trădat, falsificat sau înlăturat Sfânta Scriptură, ca să impună Bisericii ‘preceptele’ lor omeneşti.[60]

Sunt încă o sumedenie de multe alte dovezi din partea Părinţilor Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti care atestă cu tărie că adevărata Sfântă Tradiţie Ortodoxă este numai aceea care este conformă desăvârşit cu Scriptura. Încheiem însă capitolul acesta aducând ultimele două mărturii categorice în ce priveşte lămurirea înţelegerii cu privire la ceea ce este, cu adevărat, Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă. Una vine din partea Sf. Irineu, născut între anii 115 şi 140, ucenic al Sfântului Policarp. Cealaltă mărturie am ales să fie una din vremurile noastre pentru a dovedi veridicitatea punctului de vedere a adevăratei ortodoxii, validată şi în zilele noastre.

Sf. Irineu: „Nici o tradiţie nu poate fi recunoscută ca Apostolică dacă nu este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi potrivită cu ea” (vezi nota bibliografică 42).

Revista Studii Teologice: „Duhul Sfânt nu mai adaugă nimic la conţinutul Divin al Evangheliei. O tradiţie care este contrară Sfintelor Scripturi nu este o tradiţie ortodoxă.  Tradiţia recunoaşte că Scriptura este forma definitivă, conţinutul infailibil al revelaţiei.[61]

Rămâne ca fiecare dintre noi să gândim în dreptul nostru şi să alegem să mergem fie după Sfânta Tradiţie Ortodoxă care este aliniată cu Scriptura, aşa cum au lăsat-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, fie după tradiţia aceasta populară în care omul muritor vine să ne înveţe despre eternitate. Să nu uităm cuvintele Mântuitorului din Ioan 12:48, în care ne face cunoscut că vom fi judecaţi după Cuvântul Lui, după descoperirea lui Hristos, nu după cuvântul venit de la oameni.

Capitolul 2

Pocăinţa

Atât Scriptura, cât şi Sfânta Tradiţie Ortodoxă ne surprind cu privire la felul în care ne prezintă pocăinţa. Pocăinţa este lucrarea Duhului Sfânt[62] la care omul răspunde prin acceptare sau respingere. Pocăinţa, aşa cum ne este ea prezentată pe paginile Sfintei Scripturi, este o acţiune care se consumă în două faze distincte:

1) Eliberarea (numită foarte des în Biblie ca mântuire) din statutul de păcătos şi respectiv starea de păcat, adică naşterea cea de a doua[63] prin pocăinţă[64], botez[65] şi credinţa în Evanghelie (Marcu 1:15). Această fază este lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt care are loc o singură dată, ca şi procesul naşterii biologice în lumea fizică. Etapa aceasta a pocăinţei este ilustrată în eliberarea poporului evreu din robia Egiptului. Eliberarea evreilor din robia Egiptului este o imagine a eliberării creştinilor din robia lui Satan şi a lumii, eliberare care este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu. Când Moise dă ultimele instrucţiuni poporului înainte de moartea sa, cu privire la felul în care să aducă pârga tuturor roadelor pământului ca dar înaintea Domnului, îi învaţă să mărturisească înaintea preotului aceste cuvinte: „Şi ne-a scos Domnul din Egipt, singur cu puterea Lui cea mare, cu mână tare şi cu braţ înalt, cu înfricoşare mare, cu semne şi minuni.[66] Iată deci, că eliberarea noastră din starea de păcat şi moarte, este lucrarea pe care o face Domnul singur cu puterea Lui cea mare.

       2) Eliberarea sau mântuirea de fapt de păcatele din care ne-a izbăvit Dumnezeu de drept prin naşterea cea de a doua. A doua fază este, aşa cum ni se spune la Filipeni 2:12, să ne lucrăm mântuirea noastră[67] – adică noi trebuie să lucrăm prin Duhul Sfânt la eliberarea de păcatele din care am fost izbăviţi de către Duhul Sfânt; iar aceasta se continuă până la sfârşitul vieţii. Etapa aceasta este ilustrată în faza următoare a eliberării poporului evreu pe drumul spre Canaan, prin tot ceea ce a urmat în pustie după ieşirea lor din Egipt şi apoi după ajungerea lor în Canaan. Este adevărat că tot Dumnezeu este Acela care lucrează şi aici cu puterea Lui cea mare, prin Duhul Sfânt. Dar aici trebuie ca noi, aceia care am fost izbăviţi de El din păcate şi fărădelegi, să punem din partea noastră toată sârguinţa ca să adăugăm la credinţa noastră fapta cea bună[68] Această sârguinţă din partea noastră a toată sârguinţa este faza a doua a pocăinţei, fază care se realizează prin acţiunea noastră de a lăsa pe Duhul Sfânt să împlinească în noi, ceea ce a împlinit Mântuitorul la cruce pentru noi – iar aceasta o facem toată viaţa cât trăim pe Pământ.

 Ce spune Biblia despre pocăinţă

Cuvântul a se pocăi se găseşte menţionat de peste şapte zeci de ori în Scriptură (în oricare dintre traduceri) sub diferite forme. Este bine cunoscut că în rândul ortodocşilor adjectivul acesta de pocăit este adresat neoprotestanţilor ca un nume ruşinos, învinuindu-i de lepădare de la dreapta credinţă. Dar pentru că învăţătura Scripturii ortodoxe vorbeşte despre pocăinţă de peste şapte zeci de ori, cum am putea-o trece noi cu vederea?! Oare nu ne-am face vinovaţi de păcatul micşorării textului sacru al lui Dumnezeu, de ceea ce Părinţii Bisericii denumesc ca fiind o însufleţire a diavolului?!

Să clarificăm un detaliu: cine este şi cum poate cineva ajunge un adevărat ortodox? Pentru că nimeni nu devine ortodox prin simplul fapt că s-a născut din părinţi ortodocşi sau pentru că s-a născut în sânul unei naţiuni aşa-zis creştine. Aşa cum spune şi Scriptura la Romani 9:6, nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi. Credinţa ortodoxă şi-o însuşeşte fiecare om în mod individual, pe poarta pocăinţei sau prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, făcând pasul acesta în deplină cunoştinţă de cauză şi prin liberă alegere, cum bine adevereşte descoperirea lui Hristos la epistola lui Pavel către Tit 3:5. Dar despre aceasta vom vorbi pe larg în capitolul Botezul. Acum vreau doar să reliefez printr-o analogie deosebirea dintre un ortodox care moşteneşte numele acesta numai pentru că s-a născut într-o familie de ortodocşi şi un ortodox care a devenit ortodox potrivit descoperirii lui Hristos, acceptând pe deplin conştient calea pocăinţei, botezului şi credinţei în Evanghelie.

Ne gândim la câteva nume cum ar fi Croitoru, Măcelaru, Fieraru sau Cizmaru. Numele, spre exemplu Croitoru, nu califică pe cineva ca croitor numai pentru că, în timp ce moşteneşte acest nume de la tatăl său, el nu ştie nici măcar să ţină un ac de cusut în mână! Ce am putea spune despre cineva cu numele Măcelaru? Trebuie oare să credem că omul acesta este măcelar de meserie numai pentru că poartă acest nume, deşi el, niciodată în viaţa lui, n-a avut treabă cu carnea şi cuţitul? Să ne gândim acum la altcineva, un domn cu numele Cizmaru. Domnul acesta este om de ştiinţă în specialitatea astronomie. El caută printre stele şi constelaţii cu tot felul de mijloace moderne, roade ale ultimelor cuceriri în domeniul tehnologiei computerizate. Dacă eu aş dori să-mi repar pantofii, m-aş duce oare la prietenul acesta al meu care se uită pe cer după stele şi galaxii, numai pentru că se numeşte Cizmaru şi pentru că-mi este şi prieten?! Să-l luăm ca exemplu pe cineva al cărui nume este Popa (cunosc personal mulţi români care au numele de familie Popa): dacă am un om în sat care este de meserie potcovar dar care se numeşte Popa, am să merg la el să mă spovedească numai pentru că se numeşte Popa?!

Dacă simpla coincidenţă a numelui cuiva cu vreo meserie oarecare nu are niciodată nimic comun cu profesia acelei persoane, atunci nici simpla îndeletnicire a cuiva cu lucrurile religioase nu va face niciodată un copil al lui Dumnezeu dintr-un om născut în păcat şi fărădelegi. Mersul la biserică, participarea cu regularitate la Sfânta Liturghie şi practicarea tuturor ritualurilor bisericeşti, nici una singură din toate acestea şi nici toate la un loc nu vor face în veci pe cineva ortodox. Cum arătam şi mai sus, spusele Scripturii de la Romani 9:6 ne arată limpede că nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi. Avem ca dovadă pe Iuda vânzătorul care a stat trei ani şi jumătate în imediata apropiere a Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu. L-a văzut în carne şi oase, L-a auzit şi a vorbit cu El, a mâncat şi a băut cu Mântuitorul şi, totuşi, lucrul acesta nu l-a făcut creştin, ba încă nici măcar nu l-a împiedicat să rămână ceea ce a fost de la început – un diavol (vezi Ioan 6:70)!

Iată, astfel, motivul pentru care am subliniat faptul că mă adresez adevăraţilor ortodocşi. Adevăraţii ortodocşi nu sunt cei care doar poartă numele acesta, dar, de fapt, ei urmează nişte datini omeneşti străine de Scriptură, ci sunt aceia care şi-au însuşit credinţa ortodoxă pe calea descoperirii lui Hristos, prin pocăinţă, botez şi înnoirea cu Duhul Sfânt. Şi nici chiar descoperirea lui Hristos care este miezul, temelia credinţei ortodoxe, nu o primim din orice sursă, ci numai de la dumnezeieştii şi Sfinţii Săi Apostoli, aşa cum ne-a fost lăsată pe paginile Sfintei Scripturi, întărită de Sfintele Sinoade ecumenice şi curăţită de orice micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare prin învăţăturile venite fie de la oameni, fie chiar de la un înger.[69]

Ne apropiem acum de locul unde vom vorbi despre pocăinţă din perspectiva Scripturii. Pocăinţa este un subiect care trebuie să-i intereseze pe adevăraţii ortodocşi. Vom folosi surse autorizate din rândul scriitorilor bisericeşti, începând cu mărturia unuia dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi ai sfârşitului secolului XX, considerat de către arhidiaconul Ioan I Ică junior ca  incomparabil exeget al tradiţiei Ortodoxe – preotul profesor dr. Dumitru Stăniloae.[70] Într-o lucrare a sa, părintele Stăniloae foloseşte cuvântul pocăinţă de şase ori pe parcursul a numai patru propoziţii.[71] Aflându-se în pragul plecării la cele veşnice şi cugetând cu glas tare la cele ce-l aşteptau dincolo de mormânt, părintele Stăniloae ne face următoarele mărturisiri: „De aceea, uneori doresc să rămân încă aici pentru a-mi adânci pocăinţa. Îl înţeleg pe Sfântul Antonie care-i cerea lui Dumnezeu să-l mai lase încă să mai facă pocăinţă. Dar nu ştiu dacă îmi voi face pocăinţa cum se cuvine; cred că, dacă voi mai trăi, voi ajunge la o pocăinţă mai autentică, mai adâncă decât până acum; dar cu toate acestea văd că nu reuşesc să-mi adâncesc această pocăinţă… Dă-mi Doamne să mă pocăiesc înainte de sfârşit, ca să mă înfăţişez cu vrednicie înaintea Ta.” Care este, aşadar, ultima dorinţă a sfinţiei sale, părintele Stăniloae înainte de moarte? Tot ceea ce cere sfinţia sa este harul pocăinţei care, aşa cum el însuşi afirmă aici, este condiţia de a fi primit cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu.

Am ajuns, astfel, la înţelegerea că adevărata înfăţişare cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu nu este posibilă decât ca urmare a pocăinţei. Cât de importantă trebuie să fie pocăinţa în ochii lui Dumnezeu dacă până chiar şi cel mai luminat teolog al sfârşitului sec. XX, părintele Stăniloae, nici el nu îndrăznea să se prezinte înaintea lui Dumnezeu prin meritele sale personale, ci numai în temeiul pocăinţei! Atât de mare importanţă acorda sfinţia sa pocăinţei încât nu era sigur că a făcut-o aşa cum o cerea Dumnezeu! Dacă această minte atât de luminată a ortodoxiei şi calificat ca un incomparabil exeget al tradiţiei ortodoxe, dacă el nu-şi putea face intrarea în rai decât pe poarta pocăinţei, dacă nici chiar el nu credea în ajungerea în rai ca urmare a slujbei preoţilor care-i vor porunci lui Dumnezeu să-l ducă acolo când se va afla fără suflare în cele patru scânduri ale sicriului, ce putem spune noi ceilalţi care suntem nişte muritori de rând? Oricine va citi cartea amintită va rămâne completamente convins că dacă eşti un adevărat ortodox trebuie să te îngrijeşti tu însuţi de soarta vieţii tale veşnice cât eşti încă în viaţă; şi că, de asemenea, pregătirea constă în pocăinţă, despre care părintele Stăniloae vorbeşte cu atâta seriozitate şi insistenţă în timp ce se pregătea să treacă la cele veşnice. El nu nutrea absolut nici un fel de nădejde că ar mai putea fi, totuşi, primit în rai ca urmare a slujbelor celor mai evlavioşi preoţi. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte numai despre pocăinţă practicată de el, nu de alţii în numele lui, şi practicată în vremea cât era pe pământ, nu după trecerea din viaţa aceasta.

Ne aflăm acum la punctul în care urmează să prezentăm opinia Scripturii cu privire la ceea ce este în esenţa ei pocăinţa – fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Vom înţelege, de asemenea, că pocăinţa este un act personal.

Este bine cunoscut că acest cuvânt vine din grecescul metanoia care, parafrazat, poate fi definit ca o schimbare a felului de gândire.[72] Nu mai gândesc după modelul în care obişnuiam să gândesc până la momentul pocăinţei, ci accept şi adopt un alt stil de gândi, o altă scară de valori. Voi părăsi cadrul şi principiile după care obişnuiam eu să percep lucrurile, lumea şi veşnicia, voi părăsi felul în care obişnuiam să gândesc eu şi voi face aceasta cu scopul de a adopta un alt sistem de gândire, aparţinând unei alte surse, din afara mea, adică lui Dumnezeu, Creatorul meu; iar sistemul acesta este întemeiat pe cu totul alte principii, care sunt specifice noii creaţii.[73] Oare nu tocmai aceasta ne arată Omul Iisus Hristos, în Evanghelia după Ioan 5:19, prin cuvintele spuse chiar de El: „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai”? Şi nu tocmai aceasta este pocăinţa? Pocăinţa este, aşadar, încetarea de a mai gândi şi aştepta ceva din partea mea sau a oricărei alte fiinţe, fie omeneşti sau îngereşti, ceea ce în terminologia Scripturii se traduce prin moarte. Este vorba despre a muri faţă de mine însumi prin renunţarea la orice păreri sau înţelegeri personale privind calea lui Dumnezeu. Şi abia în felul acesta voi fi gata să pot asculta şi împlini exclusiv voia lui Dumnezeu pentru noua Sa creaţie. Iar Christos Yannaras comentează astfel această idee: “Învierea, care desfiinţează relaţia conjugală aşa cum desfiinţează şi moartea, este ‘înviere din morţi’. Presupune moartea modului natural, autonom de constituire a ipostasului nostru – moarte de voie sau fără de voie a individului, care îşi constituie ipostasul din puterile şi energiile firii sale. Trebuie să intervină o moarte pentru ca‚ ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (2 Cor. 5:4). Ceea ce ne demonstrează în pasajul acesta Yannaras este exact ceea ce a practicat Mântuitorul Iisus Hristos în latura umană a vieţii Lui. Omul Iisus a practicat moartea modului natural, autonom de constituire a ipostasului Său, care îşi constituia ipostasul din puterile şi energiile firii Sale umane. Căci trebuie ca, aşa cum spune Yannaras în continuare, ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (2 Cor. 5:4).

Continuându-ne lectura Scripturii am să mai amintesc un alt element legat tot de pocăinţă. Nu este deloc la întâmplare faptul că primele cuvinte ieşite de pe buzele Mântuitorului în momentul în care a păşit în slujba Lui publică au fost „Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (vezi nota bibliografică 45). Acum nu uitaţi, Mântuitorul vorbea aici evreilor, nu păgânilor. Vrea oare să ne spună aceasta că şi iudeii trebuie să se pocăiască? Evreii, aceia la care Dumnezeu S-a pogorât în Persoană pe muntele Sinai şi le-a dat Legea  scrisă cu degetul Lui pe cele două table de piatră[74], să aibă nevoie să se mai pocăiască? Nu este poporul acesta neamul în mijlocul căruia Dumnezeu S-a întrupat în persoana lui Iisus? Poporul acesta care s-a înrudit cu Dumnezeu prin naşterea lui Mesia din Prea Curata Fecioară Maria, poporul acesta la care S-a coborât Dumnezeu în Persoana Fiului Său şi a luat trup omenesc din neamul lor, poporul acesta să aibă nevoie totuşi de pocăinţă? Răspunsul fără echivoc este: da! Mai mult chiar, deşi acesta este poporul căruia Dumnezeu i-a dat Legea Sa Divină coborându-Se pe Muntele Sinai, scrisă cu degetul Lui pe tablele de piatră, iată că acum vine Iisus la ei şi le spune că trebuie să creadă în Evanghelia Sa, nu în Legea lui Moise. Vrea aceasta să ne comunice că nici ei nu se pot mântui prin ţinerea Legii? Trebuie ca şi ei să lase Legea, să treacă prin procesul pocăinţei şi apoi să creadă în Evanghelia Noului Testament, nu în Legea Vechiului Testament?

Răspunsul categoric este că până şi ei, evreii, poporul cu care S-a făcut rudă Dumnezeu prin întruparea Fiului Său în Prea Curata Fecioară Maria, şi ei trebuie să facă aceşti paşi distincţi şi să se pocăiască, să se boteze şi să creadă în Evanghelia lui Mesia (nu în Legea lui Moise din Vechiul Testament)! Înţelegem astfel că dacă nici măcar pentru evrei nu este alt mijloc de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât prin procesul pocăinţei, nu mai este nici cea mai mică speranţă pentru oricare alt neam din rasa umană de a ajunge în raiul lui Dumnezeu pe vreo altă cale. Iar dacă vrem să ne referim specific la naţia noastră română care se socoteşte ortodoxă, atunci amintim din nou pe preotul Stăniloae care nu îndrăznea nici măcar să se gândească că ar putea ajunge în rai fără a trece pe poarta pocăinţei!

‚ Ce spune adevărata Sfântă Tradiţie despre pocăinţă

Am ajuns acum la punctul unde urmează să luăm seama la felul în care privesc pocăinţa Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi alţi scriitori creştini sau teologi ortodocşi. Am arătat deja mai sus părerea preotului profesor dr. Stăniloae cu privire la pocăinţă, urmează acum şi alte mărturii.

Voi începe cu un citat care face parte din Canonul Apostolic al primelor secole, dând citire unui fragment din capitolul Pocăinţa, validat de către teologii ortodocşi moderni:

Acestea vi le scriem, iubiţilor nu sfătuindu-vă pe voi, ci amintindu-ni-le şi nouă; că şi noi suntem în acelaşi loc de luptă şi aceeaşi luptă ne stă în faţă. De aceea să părăsim grijile deşarte şi zadarnice şi să venim la canonul cel slăvit şi sfânt al predaniei noastre; să vedem ce este bun, ce este plăcut şi ce este primit înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi. Să privim cu ochii deschişi la sângele lui Hristos şi să cunoaştem cât este de scump lui Dumnezeu şi Tatălui Lui, că, vărsându-se pentru mântuirea noastră a adus har de pocăinţă (metanoias charin) întregii lumi. Să străbatem cu mintea toate generaţiile şi să vedem că, din generaţie în generaţie, Stăpânul a dat loc de pocăinţă celor ce vor să se întoarcă la El. Noe a predicat pocăinţa, iar cei care l-au ascultat s-au mântuit. Iona a predicat ninivitenilor pierirea cetăţii lor, iar cei care s-au căit de păcatele lor au făcut îndurător pe Dumnezeu cu rugăciunile lor şi au dobândit mântuirea, deşi erau străini de Dumnezeu.

       Slujitorii/liturgii harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, au vorbit despre pocăinţă. Însuşi Stăpânul tuturora a grăit cu jurământ despre pocăinţă: ‘Eu grăiesc, zice Domnul, nu voiesc moartea păcătosului, ci pocăinţa lui’. Apoi adăugând şi voinţa Lui cea bună spune ‚Pocăiţi-vă, casa lui Israel, de nelegiuirile voastre…’ Voind dar ca toţi cei care-L iubesc pe El să aibă parte de pocăinţă, i-a întărit prin voinţa Lui cea atotputernică. [75]

Vreau să atrag atenţia asupra faptului că acest subcapitol începe prin asigurarea că nevoia de pocăinţă este deopotrivă a lor, adică a Sfinţilor Părinţi, ca şi a tuturor celorlalţi credincioşi de rând, care au trăit de-a lungul veacurilor şi cărora le este adresat canonul despre pocăinţă. Şi atunci, dacă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dintre care unii au fost chiar contemporani cu dumnezeieştii şi sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, dacă ei mărturisesc pocăinţa ca mijloc unic de întoarcere la Dumnezeu pentru ei înşişi, cine altcineva din întreaga specie umană şi-ar putea permite a gândi la o altă cale de ajungere la mântuire? Şi, atenţie!, să nu uităm că pocăinţa despre care vorbesc Sfinţii Părinţi aici este aceeaşi pe care o aminteşte şi părintele Stăniloae: o pocăinţă pe care trebuie să o facă fiecare om în deplină cunoştinţă de cauză, să o facă el însuşi, nu altul pentru el şi să fie făcută în timpul vieţii sale.

Înainte de a continua cu celelalte mărturii pe care urmează să le aduc trebuie să mai zăbovim puţin pentru a-mi justifica afirmaţia de mai sus cu privire la nevoia efectuării pocăinţei la modul personal şi în deplină libertate de alegere. Pentru aceasta vom cita doi teologi ortodocşi care vorbesc despre libertatea de alegere ca factor de neînlocuit în luarea de decizii privind raportul omului cu Dumnezeu. Primul citat este dintr-o lucrare a preotului profesor George Remete: “libertatea persoanelor nu va dispărea, nu va fi încălcată niciodată, pentru că numai libertatea înseamnă identitate şi personalitate, adică valoare… Dumnezeu nu limitează în nici un fel libertatea omului pentru că, dacă ar fi limitată câtuşi de puţin, n-ar mai fi reală.  De aceea Dumnezeu nu vrea s-o limiteze deloc; ea este preţuirea şi iubirea cea mai mare pe care o poate oferi Dumnezeu creaturilor.”[76] Al doilea citat îi aparţine lui Christos Yannaras: „în limitele acestei lumi omul personal întâlneşte pe Dumnezeul personal. Îl întâlneşte nu faţă către faţă, ci ascuns, aşa cum întâlneşte pe poet în cuvântul poeziei sale şi pe pictor în cuvântul culorilor sale… Dumnezeu ni-L descoperă pe Dumnezeu, Se descoperă pe Sine prin luminarea unei cunoştinţe care nu este sens-noţiune, ci nume-persoană, este Iisus Hristos, slava şi  arătarea lui Dumnezeu… Participarea creatului la viaţa necreatului nu poate fi rezultatul unei necesităţi, ci un fapt de libertate.”[77]

Pentru că astfel stau lucrurile, ne punem întrebarea logică: ce valoare poate avea creştinarea din oficiu a unui copil care nu ştie şi nici nu poate să-şi facă cunoscută propria lui alegere cu privire la actul creştinării? Va primi oare Dumnezeu pe un om care a fost adus cu de-a sila în cer, împotriva alegerii sale deliberate (dacă, bineînţeles, aşa ceva ar fi totuşi posibil)?! Pocăinţa, aşadar, atât din perspectiva Scripturii cât şi din perspectiva teologilor amintiţi, este un act care trebuie făcut în deplinătatea tuturor facultăţilor mintale şi sufleteşti de alegere absolut deliberată a insului în cauză. Iar pentru că pocăinţa duce la mântuire, amintim pe Christos Yannaras care ne face cunoscut că “pentru Biserică, mântuire înseamnă eliberarea vieţii de stricăciune şi de moarte, transformarea actului de supravieţuire în plinătate existenţială, participare a creatului la modul de existenţă al necreatului” (vezi nota 76).

Acum vom continua cu aducerea altor mărturii ale Părinţilor Bisericii privitoare la pocăinţă:

Sf. Ioan Gură de Aur: „Pocăinţa este… încrederea în Dumnezeu… ea ne deschide cerul.[78]

Tertulian: „Căci este foarte inconsistent să aştepţi iertarea păcatelor în timp ce tu eviţi să te pocăieşti… Aceasta este ca şi când întinzi mâna să primeşti cumpărătura fără să fi plătit preţul. Pocăinţa este preţul pe care îl cere Domnul ca să-ţi poată da iertarea.  Compensarea prin pocăinţă e ceea ce El îţi propune ca să fii scăpat de pedeapsă.[79]

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, amintind textul de la Isaia 1:16: „De altfel Isaia nu v-a trimis la baie ca să vă spălaţi acolo de crimă şi de celelalte păcate, căci nici toată apa mării n-ar fi în stare să vă curăţească; ci, după cum este natural, baia cea mântuitoare despre care a vorbit atunci, este baia celor care se pocăiesc şi care se curăţă nu prin sângele ţapilor sau al oilor ori prin cenuşa unei junci, sau prin ofrande de făină, ci în credinţa prin sângele lui Hristos şi prin moartea Lui.”[80]

Sfântul Clement Romanul care, după documente, este unul dintre primii urmaşi ai Sfântului Apostol Petru: „Să ne fixăm privirile noastre asupra sângelui lui Hristos, şi să ne dăm seama ce preţios este el înaintea Tatălui Său, căci a fost vărsat pentru mântuirea noastră, şi aduce harul pocăinţei întregii lumi… Slujitorii harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, vorbesc despre pocăinţă. Într-adevăr, Stăpânul Universului, El Însuşi cu jurământ a vorbit despre pocăinţă când a zis: ‚Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci pocăinţa lui.  Pocăieşte-te, o casă a lui Israel de nelegiuirea ta’.  Iar la pagina 43 scrie mai departe:  ‘Să ne pocăim cât timp suntem pe pământ… să ne pocăim cu toată inima noastră de orice am făcut aici în trup, ca să putem fi mântuiţi de Domnul câtă vreme avem încă oportunitatea să ne pocăim… Căci după ce-am plecat din lumea aceasta nu vom mai fi în stare să ne pocăim (Evrei 9:27). Câtă vreme avem ocazia să fim vindecaţi să ne încredinţăm lui Dumnezeu, Medicul, şi să-I plătim taxa. Ce taxă? Pocăinţa dintr-o inimă curată”[81] (reliefarea cuvintelor aparţine autorului).

Ne apropiem de încheierea lămuririlor asupra subiectului pocăinţei, pocăinţă fără de care nimeni nu poate ajunge în cerul lui Dumnezeu. Am văzut că adevăraţii ortodocşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi toţi ceilalţi scriitori bisericeşti din toate timpurile şi până la cei de azi, toţi cred şi propovăduiesc pocăinţa aşa cum a rânduit-o Dumnezeu. Domnul Dumnezeu să binecuvânteze prezentarea acestor gânduri, să lumineze mintea tuturor acelora care nu s-au pocăit şi să-i ajute să înţeleagă că un adevărat ortodox este numai acela care se pocăieşte! Sfinţii Părinţi din primele secole ale creştinismului au trecut pe poarta pocăinţei împreună cu toţi adevăraţii ortodocşi de-a lungul veacurilor. Chiar şi incomparabilul exeget al tradiţiei ortodoxe contemporan nouă, preotul profesor Dumitru Stăniloae, a cărui ultimă rugăciune dinaintea trecerii la cele veşnice a fost să-i dea Dumnezeu mai multă pocăinţă, dovedeşte fără echivoc că pocăinţa este singura şansă pentru un păcătos care vrea să ajungă în rai.

Descoperă, Doamne Dumnezeule, nevoia pocăinţei în fiecare cititor al acestor rânduri, şi ajută-l să se pocăiască pentru a putea împărăţi împreună cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, de-acum şi pururea şi-n veci de veci. Amin!

Capitolul 3

Crucea

Iată un alt articol al credinţei noastre ortodoxe care este greşit înţeles şi propovăduit în cadrul tradiţiei populare.[82] Cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Său Cel Sfânt ne vom ocupa în cadrul acestui capitol de lămurirea acestui subiect. Şi, ţinându-ne neabătuţi de la temeiul credinţei noastre ortodoxe, care este descoperirea lui Hristos, vom aduce aceste lămuriri în lumina Sfintei Scripturi, după care vom asculta câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât şi a altor scriitori bisericeşti de-a lungul veacurilor şi până în prezent. Vom vorbi şi despre semnul crucii făcut cu mâna, dar acum ne începem expunerea printr-o referire la semnificaţiile cuvântului cruce, aşa cum ne sunt ele redate în greaca veche. Iar pentru aceasta vom face apel la limba originală în care a fost scris Noul Testament şi ne vom folosi de dicţionarul Strong’s Concordance. Pentru cuvântul cruce sunt trei categorii de sensuri, grupate în trei aliniate în dicţionarul amintit.[83] Ne vom ocupa numai de primele două.

Potrivit comentariilor de la nota bibliografică menţionată, cuvântul cruce este redat în greacă prin termenul stavros (stauros). Cel mai expresiv dintre înţelesurile acestui termen poartă conotaţia de dat la moarte în sensul de lepădare de sine, prin implicarea ispăşirii lui Hristos. Cel notat cu 2476 îmbogăţeşte explicaţiile prin aceste sensuri: a susţine o autoritate, a menţine în echilibru, a putea continua în condiţii de deplină securitate, a avea o minte neclintită. Desigur, noi nu ne vom opri asupra tuturor explicaţiilor, ci vom face numai o scurtă observaţie. Punând laolaltă sensurile cuvântului cruce pe care le-a avut în vedere Duhul Sfânt (aşa cum ne sunt prezentate în limba în care a fost scris Noul Testament) ajungem la înţelegerea următoare: crucea, pentru acela care vrea să o poarte, înseamnă lepădare de sine, prin implicarea ispăşirii lui Hristos. Este vorba, deci, despre a te da la moarte pe calea lepădării de sine. Mă lepăd, astfel, de mine însumi prin renunţarea desăvârşită cu privire la orice înţelegeri din partea mea în privinţa lucrurilor lui Dumnezeu (asta este crucea – moarte!) şi mă supun oricărei căi şi porunci a Domnului (asta este înviere împreună cu Hristos!). Iar acest proces este posibil  prin implicarea ispăşirii lui Hristos, adică admiterea ispăşirii lui Hristos ca singura CALE de a redobândi cerul pierdut (în Eden) – prin pocăinţă, botez şi credinţa în Evanghelia Lui.

Acesta este adevăratul sens al cuvântului cruce pe care l-a avut în vedere Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu ori de câte ori vorbeşte despre ea în Scriptură. Dacă am făcut acest comentariu am avut în vedere lămurirea cititorilor încă de la început că, crucea, în Scriptură, are un înţeles cu mult mai lărgit decât simpla cruce de lemn la care gândim noi de obicei. Iar acelora care ar socoti nepotrivit să ne adresăm crucii cu simplul cuvânt lemn am să le amintesc că în Noul Testament cuvântul cruce este redat în cinci locuri cu cuvântul simplu lemn, şi anume: la Faptele Apostolilor 5:30, la 10:39, la 13:29, Galateni 3:13 şi la 1 Petru 2:24. Prin urmare, dat fiind faptul că termenul cruce din Noul Testament are semnificaţii cu mult mai întinse şi mai variate decât aceea care ne-a fost nouă comună, trebuie să fim gata să ascultăm lucruri cu totul noi faţă de cele cunoscute nouă. Fiind creştini ortodocşi, trebuie să ne ţinem strâns de descoperirea lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli, aşa cum o găsim scrisă pe paginile Sfintei Scripturi, motiv pentru care nu ne abatem de la textul scris. Mai mult, pentru o înţelegere mai profundă, ne raportăm şi la limba originală în care a fost scris.

Acum însă, deşi ordinea pe care mi-am propus să o urmez în prezentarea explicaţiilor ce le aducem este mai întâi proba Scripturii şi apoi spusele Sfinţilor Părinţi, trebuie ca, uneori, aşa cum a fost şi cazul subiectului precedent, să mă abat de la această regulă şi să aduc câteva argumente ale Sfinţilor Părinţi înainte de cele ale Scripturii. Fac această digresiune având în vedere că explicaţiile pe care le-am adus deja cu privire la sensurile atât de neaşteptate ale cuvântului cruce vor stârni foarte multă mirare în mintea tuturor acelora care nu ştiau despre cruce mai mult decât că trebuie să-şi facă semnul ei cu mâna şi să o poarte la gât. Având în vedere perspectiva din care dezvolt eu subiectul crucea, trebuie să fac cunoscut că nu m-am depărtat cu nimic de perspectiva Sfinţilor Părinţi.

Să luăm aminte la felul în care se raportează Sf. Ioan Gură de Aur la cruce şi ne vom  convinge că nu mă abat de la însemnătatea care se dă învăţăturii crucii în sânul adevăratei ortodoxii care începe cu Părinţii Bisericii. „Crucea, spune Sf. Ioan Gură de Aur, este distrugerea duşmăniei, siguranţa păcii, virtutea miilor de lucruri dăruite nouă”. Şi tot el a spus mai departe: „Nimic nu este atât de nepotrivit şi străin de creştin ca a trăi în repaus şi în odihnă… Stăpânul tău S-a răstignit şi tu cauţi repaus?  Stăpânul tău a fost pizmuit şi tu de desfătezi? Răstigneşte-te pe tine, chiar dacă nu te răstigneşte nimeni… Dacă iubeşti pe Stăpânul tău, mori de moartea Lui…[84]

Ceea ce trebuie să înţelegem noi foarte temeinic are în vedere faptul că crucea este cu mult mai mult decât obiectul de lemn pe care a murit Mântuitorul nostru! Sf. Ioan Gură de aur, unul din stâlpii Bisericii Ortodoxe, vorbeşte pe larg despre semnificaţia crucii. Vom vedea imediat că aşa-numitul cult al crucii a apărut mai târziu, introdus de tradiţia oamenilor. Atunci când Mântuitorul ne-a poruncit să ne luăm fiecare crucea noastră, a avut în vedere tocmai aceste simbolistici ale termenului grecesc stavros (stauros), cu toate semnificaţiile lui. Prin a ne lua crucea, Mântuitorul ne îndemna să facem exact ceea ce ne spune şi Sf. Ioan Gură de Aur: să ne răstignim pe noi înşine, să murim de moartea Lui. Aşadar, trebuie să facem ceva în legătură cu firea noastră veche, mai mult decât a purta o cruce la gât.

După ce am vorbit despre opinia literaturii patristice privitoare la cruce (desigur, ne referim numai la opiniile potrivite descoperirii lui Hristos) să analizăm învăţătura Bibliei despre cruce. Dacă m-am grăbit să prezint mai întâi opinia tradiţiei noastre ortodoxe şi numai după aceea şi pe a Bibliei, am procedat astfel pentru a demonstra că nu aduc la urechile ortodocşilor nici un fel de învăţătură nouă cu privire la cultul crucii, şi nici atât contrară Scripturii! Nu m-am depărtat cu nimic de învăţăturile Sfintei Tradiţii ortodoxe (vorbim, desigur, despre adevărata tradiţie care este conformă cu descoperirea lui Hristos, aşa cum am explicat detaliat când am vorbit despre Biblia şi Tradiţia). Vom aduce acum câteva citate ale Scripturii ca să putem înţelege ce anume are ea de spus cu privire la rolul crucii în economia mântuirii.

Col. 1:20: „Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii.

Col. 2:14-15:Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpânirile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce.

Efeseni 2:16:Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.

1 Cor. 1:18: Căci Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

Filipeni 3:18:Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos.

Tot în cadrul dovezilor Scripturii amintim un fapt foarte concludent.  Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a folosit în Noul Testament de cinci ori cuvântul simplu lemn referindu-se la crucea Mântuitorului, aşa cum  arătat deja mai sus (vezi originalul grecesc la Faptele Apostolilor 5:30; Faptele Apostolilor 10:39; Faptele Apostolilor 13:29; Galateni 3:13; 1 Petru 2:24). De ce a folosit Petru expresia „L-au omorât spânzurându-L pe lemn” (Faptele Apostolilor 10:39), şi nu „spânzurându-L pe sfânta cruce”? De ce a vorbit la fel şi Pavel, spunând despre Mântuitorul că L-au pogorât de pe lemn (Faptele Apostolilor 13:29), şi nu de pe sfânta cruce?

Adevăraţii creştini ortodocşi, a căror credinţă este primită prin descoperirea lui Hristos făcută cunoscută dumnezeieştilor şi Sfinţilor Săi Apostoli, rămân la ceea ce au primit înaintaşii lor, pionierii credinţei apostolice, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, adică la ceea ce spune Scriptura.

  1. 1.      Opinia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti 

cu privire la subiectul Crucea

Am ajuns acum la punctul următor al temei noastre urmând să prezentăm opinia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti cu privire la subiectul Crucea. O să vorbim în acelaşi context şi despre semnul crucii făcut cu mâna.

i) Tertulian ne spune că „Dacă s-ar cere o motivare biblică, pentru facerea semnului crucii, ea nu s-ar putea găsi. Începutul îl are în tradiţie…” [85]

ii) Una din revistele Ortodoxia ne face cunoscut că „Crucea (semnul crucii) ca reprezentare a aceea ce s-a petrecut pe Golgota, a pătruns în viaţa liturgică a Bisericii în sec. al IV-lea[86].

iii) Farar ne spune: „Ca semn distinct Crucea nu se întâlneşte în catacombe decât în forme mascate de monograme ale lui Hristos. Cea mai timpurie cruce latină este aceea de pe mormântul împărătesei Galla Placidia din anul 451. O închipuire evidentă a răstignirii n-a existat înainte de sec. IV.[87]

iv) În revista Ortodoxia citim că „prima evidenţă despre reprezentarea trupului lui Iisus pe cruce, provine din secolul al 5-lea. Până în secolul al 6-lea, simpla cruce a apărut rar în public[88].

v) În Dialogul cu iudeul Trifon ni se face cunoscut că Sf. Iustin Martirul este primul scriitor creştin care vorbeşte de semnul crucii, aducându-l ca o dovadă din Sfânta Scriptură că Domnul Iisus trebuia să moară pe cruce şi că crucea este instrumentul pe care trebuia să pătimească. Dar nu face nici o aluzie că acestui semn i s-ar cuveni închinare sau că creştinii trebuie să-l facă.[89]

vi) Vom apela acum din nou la lucrarea Din apă şi din duh a preotului Schmemann despre care am vorbit în partea introductivă a cărţii. De data aceasta aduc un citat scurt care, de fapt, aparţine traducătorului acestei cărţi, preot profesor Ion Buga: „În ultimă analiză, sensul suprem al Întrupării lui Hristos este cel liturgic; El a venit pentru a răspunde la întrebarea esenţială unde să ne închinăm (Ioan 4,20), iar răspunsul vizează tocmai formalismul ucigător şi mutaţia închinării “în duh şi în adevăr.”[90]

Citatul acesta ne duce din nou la descoperirea lui Hristos, adică Sfânta Scriptură care este izvorul credinţei ortodoxe, din care vom învăţa felul de închinare pe care-l cere Acela căruia îi aducem închinarea. Căci oricât de dreaptă, de frumoasă şi de încântătoare ar putea părea forma de închinare adusă prin semnul crucii făcut cu mâna, dacă nu este primită de Acela căruia i-o aducem ce folos avem noi din ea şi ce folos are Acela căruia ne închinăm?

Ce zice, deci, textul Scripturii către care ne îndreaptă preotul profesor Ion Buga? Pentru aceasta îi vom urma îndemnul şi vom deschide Cartea Sfântă la Ioan 4:19-24, unde citim: „Femeie… vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.  Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină (Lui) trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.

Am înmănuncheat mai sus pentru cititorii acestei cărţi un „buchet” de informaţii cu privire la învăţătura despre Cruce şi semnul crucii făcut cu mâna, culese atât din izvorul credinţei ortodoxe care este Sfânta Scriptură, cât şi din scrierile Părinţilor Bisericii. Iar la urmă am legat strâns acest „buchet” cu vestea adusă de Mântuitorul din partea lui Dumnezeu: El ne-a spus exact ce fel de închinare şi ce fel de închinători Îşi doreşte Dumnezeu! Mântuitorul ne explică mai întâi că Dumnezeu este duh şi că, deci, duh fiind El nu poate primi decât închinarea în duh. Că oamenii au introdus începând cu secolul IV d.H. şi un alt fel de închinare, este responsabilitatea acelora care s-au abătut de la dreptarul Scripturii şi de la învăţătura primilor Părinţi ai Bisericii! Cine vrea să afle cum s-a strecurat şi felul acesta străin de închinare în sânul ortodoxiei nu are decât să citească un comentariu foarte calificat al profesorului de teologie (mai târziu episcop) Nicolae Colan.[91] Felul acesta de închinare prin facerea semnului crucii cu mâna nu face parte din învăţătura Mântuitorului, nici a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi, după cum bine am văzut, chiar şi teologii moderni amintesc felul de închinare adus de Mântuitorul, nu pe cel inventat de oameni.

Ne-am apropiat acum de încheierea celui de al treilea capitol al cărţii noastre. Să nu uităm niciodată că în ziua judecăţii nu vom fi judecaţi după spusele nici unei făpturi din creaţia lui Dumnezeu. Mântuitorul ne spune la Ioan 12:48-49 că vom fi judecaţi după Cuvântul Lui, al lui Hristos. Vrei dar să nu te temi de ziua judecăţii? Ia aminte atunci la învăţăturile pe care ni le aduce Hristos pe paginile Sfintei Scripturi! Urmează porunca Mântuitorului din Marcu 1:15 de a te pocăi şi a crede în Evanghelie, apoi pe aceea din Marcu 16:16 de a te boteza! Vei fi, astfel, născut din nou şi înnoit cu Duhul Sfânt, aşa cum se arată în Tit 3:5, după care vei deveni copil al lui Dumnezeu (Ioan 1:11-13). După aceea, poartă-ţi crucea în fiecare zi, aşa cum ni se porunceşte la Luca 9:23, şi adu-I lui Dumnezeu închinarea cerută de El în Ioan 4:19-24, adică în duh şi în adevăr! Urmând aceşti paşi arătaţi de Mântuitorul în Cuvântul Lui, nu vei mai avea a te teme de El în ziua înfricoşătoarei judecăţi. Dumnezeu nu poate să mintă, aşa cum ne spune El Însuşi la Tit 1:2, şi te va primi în Împărăţia Lui!

Binecuvântează, Doamne Dumnezeule, citirea acestor îndemnuri aduse din Cuvântul Tău, dă harul şi lumina pocăinţei fiecăruia dintre cititori care nu l-au primit încă, şi dă-ne şi nouă harul de a trăi pocăinţa prin purtarea crucii în fiecare clipă tot mai mult, spre slava Ta şi fericirea noastră veşnică. Amin!

Capitolul 4

Botezul

În cel de al patrulea capitol al lucrării de faţă ne vom ocupa cu subiectul Botez. Potrivit schemei pe care ne-am propus-o în planul de desfăşurare a cărţii vom trata acest subiect din perspectiva Scripturii, după care vom prezenta opinia Părinţilor Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti cu privire la Botez. Subiectul acesta a necesitat un volum de informaţii mai mare decât cele dinainte. Astfel se face că gândurile cuprinse în acest material au fost împărţite pe mai multe subcapitole după cum urmează:

 Noţiuni generale

a)     Despre apă şi botez;

b)     Însemnătatea botezului in lumina Scripturii;

c)      Câte feluri de botezuri există?

‚ Botezul pe paginile Sfintei Scripturi

a) Etapele săvârşirii botezului, aşa cum sunt prezentate de Sfânta Scriptură;

b) Condiţiile care se impun unui candidat în vederea primirii botezului;

c) Cufundarea trupului în apa botezului se înfăptuieşte NUMAI în temeiul şi ca urmare a scufundării sufletului în moartea lui Hristos, prin pocăinţă;

d)  Botezul copiilor mici.

ƒ Botezul în învăţătura Părinţilor Bisericii

      a) Ce este Botezul?

b) Părinţii Bisericii apără cu probe copleşitoare temeiurile de bază ale botezului  –  credinţa şi desăvârşita conştientizare a actului în sine din partea candidatului;

c) Condiţiile, temeiurile şi maniera practicării botezului în înţelegerea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

 Noţiuni generale

 

a)     Despre apă şi botez

Doctrina botezului este una dintre cele mai controversate teme în creştinism deoarece poate fi speculată foarte reuşit de către Satana în vederea înşelării oamenilor lesne crezători. Oricine va deschide oricare din traducerile Bibliei ortodoxe la cartea 1 Petru 3:21 va vedea că nici una nu vorbeşte despre botez ca având ceva de-a face cu mântuirea. Cufundarea trupului în apă nu este nimic altceva decât o manifestare exterioară a mântuirii care a avut loc înlăuntru (dacă bineînţeles, a avut loc o astfel de lucrare autentică înlăuntru). Spre exemplu, Biblia lui Cantacuzino de la 1688 vorbeşte despre botez ca despre o pildă; Biblia lui Galaction ca închipuire (a mântuirii); Biblia Anania prezintă botezul ca o prefigurare ş.a.m.d. Şi tot atât de categoric este arătat în versetul citat că botezul nu este nici curăţirea trupului de întinăciunile lui.

Biblia arată că botezul nu exercită nici un fel de influenţă asupra celui botezat, nici asupra duhului, nici asupra sufletului şi nici atât asupra trupului omenesc, dacă nu este precedat de pocăinţa sufletului. Botezul nu transmite nici un gen de însuşiri celui care-l primeşte. În afară de udarea cu apă a trupului, botezul nu exercită nici un fel de acţiune asupra persoanei care se botează. Botezul îşi extrage valoarea numai din acţiunea interioară care a avut loc la nivelul duhului omului născut din nou – dacă o astfel de lucrare a avut loc cu adevărat. Botezul nu are nimic magic în el. Dacă Dumnezeu încuviinţează un botez, aceasta se datoreşte nu apei în care a fost cufundat cel ce se botează, nu în slujbele şi ceremoniile pompoase care au loc cu prilejul botezului şi nici atât în ceea ce crede persoana în cauză despre apa în care a fost cufundat. Cufundarea trupului în apă îşi extrage valoarea din cufundarea sufletului în Hristos. Un om care nu a pus capăt părerilor lui personale sau ale altor oameni despre Dumnezeu, adică nu a murit prin despărţirea de înţelegerea sa faţă de tot ce vine din partea făpturii omeneşti cu privire la mântuire, poate să se cufunde în apă având parte de cele mai alese slujbe bisericeşti de fiecare dată –  înaintea lui Dumnezeu actul cufundarii este lipsit de valoare! Dar cufundarea în apă numai o singură dată a unui om care îşi cufundă mai întâi mintea, sufletul şi duhul în Hristos prin pocăinţă este primită de Dumnezeu ca botez! Numai această cufundare a lăuntrului omului în moartea lui Hristos va da valoarea şi calificativul de botez a cufundării trupului unui om în apa botezului. Prin această cufundare a lăuntrului în moartea lui Hristos trebuie să se înţeleagă capitularea omului în faţa tuturor cerinţelor lui Dumnezeu privind viaţa, moartea şi veşnicia – iar asta înseamnă moarte de cruce, după cum am văzut deja în capitolul precedent. După cum Hristos S-a deşertat de Sine Însuşi până la punctul de neputinţă absolută şi desăvârşită, S-a smerit şi S-a făcut ascultător chiar până la moarte de cruce (Filipeni 2:8), tot aşa omul care se botează consimte să se plece în faţa oricărui cuvânt al lui Dumnezeu adus prin descoperirea lui Hristos.

b)     Însemnătatea botezului in lumina Scripturii

Am vorbit mai sus despre relaţia dintre apă şi cel botezat, deci despre partea exterioară. Acum să vorbim despre realitatea interioară, despre însemnătatea spirituală pe care a acordat-o botezului Acela care a instituit acest act.

Prima dată trebuie să stabilim însemnătatea pe care o are botezul în opera mântuirii. Pentru aceasta ne raportăm puţin la Ioan Botezătorul şi slujba lui. Se ştie foarte bine că Ioan Botezătorul nu era calea mântuirii ci pregătitorul ei. Botezul lui Ioan, de asemenea, nu era botezul instituit de Mântuitorul Iisus Hristos (adică cufundarea în moartea Domnului şi învierea la o viaţă nouă), dar era prefigurarea lui. Dacă icoana adevăratului botez venea din cer (vezi Matei 21:25) şi nu putea fi ocolită de cei care doreau iertarea păcatelor (vezi Matei 3:6, Marcu 1:4 şi Luca 3:3), cu cât mai mult botezul Domnului Iisus, care El Însuşi vine din cer, nu poate fi ocolit de cei care doresc mântuirea. Dacă la botezul lui Ioan nu erau primiţi oameni care nu-şi mărturiseau păcatele (Matei 3:7 şi Luca 3:7-8), deci nu erau primiţi nici pruncii, cu cât mai mult la botezul instituit de Însuşi Mântuitorul Hristos se cere credinţă şi primirea conştientă a tot ce ne învaţă El.

Iată aici încă un element cu privire la importanţa botezului instituit de Mântuitorul Hristos. La Faptele Apostolilor 19:3 întâlnim nişte ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Ei nu primiseră botezul nou testamental şi de aceea nici nu aveau credinţa mântuitoare. Adevărata credinţă în Domnul Iisus nu este despărţită de botez. Cine crede în El, se botează. Numai după ce ucenicii lui Ioan Botezătorul au primit pecetea adevărului confirmată în primirea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor asupra lor de către cel mai mare Apostol al vremii harului, Pavel, şi au fost botezaţi ca urmare a acestui fapt, numai după aceea au dovedit că aveau dreapta credinţă. Cine are dreapta credinţă se şi botează.

Privit din perspectiva lui Dumnezeu, botezul nu are de-a face cu păcatele. Este adevărat că prin cufundarea în apă cu prilejul botezului noi mărturisim moartea faţă de toate păcatele şi întreg trecutul nostru păcătos. Dar botezul, în sine, este doar mărturia unui act înfăptuit la nivel de duh. Persoana care se botează depune o mărturie publică prin apa botezului afirmând o anumită poziţie interioară pe care a adoptat-o în raporturile lui cu Dumnezeu. Persoana a săvârşit un act mai înainte de a-l mărturisi. Actul interior săvârşit de cel botezat a avut loc în duhul lui,  şi asta a avut loc mai înainte de a se prezenta ca un candidat la botezul propriu-zis. Botezul este constituit din două acte la care cel ce botează supune pe cel care se botează. Este vorba despre cufundarea celui botezat în apă, apoi scoaterea lui afară din apă. Cufundarea trupului în apă reprezintă îngroparea în moartea lui Hristos; scoaterea la suprafaţa apei simbolizează învierea la o viaţă nouă împreună cu Hristos – dar asta numai în cazul în care cel botezat s-a cufundat în moartea lui Hristos la nivel de duh lui prin pocăinţă şi a înviat la o viaţă nouă împreună cu El prin învierea Lui.

Cred că pentru uşurarea înţelegerii simbolisticii botezului ne-am putea servi foarte bine de următoarea ilustraţie: un tânăr şi o tânără care se gândesc serios la căsătorie. La un moment dat vine şi clipa în care ei discută deschis condiţiile acestui act. Sunt numai ei, nu e nimeni în preajma lor. Ei îşi vorbesc în taină unul altuia, îşi pun întrebări, dau răspunsuri, iau în calcul toate aspectele privitoare la încheierea unei căsătorii şi, în final, se hotărăsc. Desigur, hotărârea aceasta este luată strict între ei doi, fără nici un fel de martor ocular, nimeni care să-i audă ce au vorbit şi ce au aranjat. Dar odată ce au stabilit toate condiţiile căsătoriei şi au ajuns la o hotărârea de a se uni prin căsătorie, pleacă acum la familiile lor şi la prieteni ca să le facă cunoscută bucuria de a se uni prin căsătorie. După aceea urmează cununia civilă şi cea religioasă. Înţelegerea dintre ei a fost confidenţială. A fost numai între ei doi. Nimeni nu ştie ce au vorbit ei atunci când au discutat aspectele unirii prin căsătorie. Dar după ce au ajuns să ia hotărârea de a se căsători, această hotărâre a fost făcută cunoscută în mod public prin actul oficial al căsătoriei soldat cu punerea verighetelor în degete.

Cam în felul acesta stau lucrurile şi cu botezul. Actul de pocăinţă este făcut de om între el şi Dumnezeu. Omul, în adâncul sufletului său se hotărăşte să se pocăiască. Apoi, după ce actul pocăinţei s-a încheiat între el şi Dumnezeu, omul se bucură, la fel ca cei doi tineri, să facă cunoscut acest legământ încheiat cu Dumnezeu şi va face asta exact prin actul botezului. Actul botezului propriu-zis este un simbol asemănător cu verighetele din degetele celor doi tineri care s-au cununat.

Acum urmează să discutăm despre lucrarea interioară care are loc la nivel de duh în inima celui ce se botează, adică moartea împreună cu Hristos şi învierea împreună cu El. Am amintit despre aceasta şi în cadrul capitolului Pocăinţa. Cea mai grăitoare ilustraţie din care putem înţelege profunzimea învăţăturii despre botez este botezul Mântuitorului. Episodul acesta din viaţa pământească a Mântuitorului ne va lămuri pe deplin înţelesul pe care l-a dat Dumnezeu botezului.

Am arătat mai sus că (1) botezul în apă capătă sens şi este primit de Dumnezeu ca atare, numai în temeiul unei lucrări lăuntrice care a avut loc în profunzimea cea mai tainică a fiinţei celui care se botează. Am arătat apoi că (2) botezul nu are de-a face cu păcatele, ci cu atitudinea păcătosului, a celui care se botează, faţă de Dumnezeu. Şi am mai arătat de asemenea că (3) atitudinea aceasta în raport cu Dumnezeu reprezintă capitularea totală şi absolută în faţa lui Dumnezeu a celui care se botează. Iar această capitulare absolută înseamnă moartea faţă de sine pentru a învia faţă de Dumnezeu. Toate aceste realităţi lăuntrice ale raporturilor Sale cu Tatăl se văd lămurit în viaţa Mântuitorului. El arată în cele mai simple cuvinte moartea Sa desăvârşită faţă de Sine în relaţie cu Tatăl prin cuvintele de la Ioan 5:19:   „Adevărat, adevărat zic vouă:  Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai.” Sau, cum spune mai jos la versetul 30: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.” Sau, cum spune la Ioan 8:29: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui.” De asemenea, Romani 15:3: „Căci şi Hristos n-a căutat plăcerea Sa…”

Iată, deci, cum se adeveresc în viaţa Mântuitorului cele ce am arătat mai sus despre botez. Botezul în apă pe care-l recunoaşte Dumnezeu în viaţa unui om este numai botezul aceluia care, în relaţia lui cu Dumnezeu, nu face nimic de la sine însuşi ci, la fel ca şi Iisus, face numai lucrurile pe care le vede la Tatăl său, adică la Dumnezeu! Iisus a făcut toată viaţa Lui numai lucrurile plăcute Tatălui. Iisus n-a căutat niciodată plăcerea Sa. Iisus Se comporta faţă de Sine însuşi ca faţă de un mort. În viaţa lui Iisus nu exista nici o umbră de intervenţie de orice natură din partea oricărei făpturi din creaţia lui Dumnezeu. În El stăpânea, în toată plinătatea şi desăvârşirea, voia şi plăcerea Tatălui, deoarece El Se golise de Sine Însuşi şi de orice altă intervenţie străină. Aceasta înseamnă moarte faţă de sine, aceasta este pocăinţa adevărată! Şi pentru că Iisus a trăit real moartea Sa desăvârşită faţă de Sine nefăcând niciodată nimic de la Sine Însuşi, de aceea Dumnezeu a confirmat primirea botezului Său deschizând cerul şi făcând acea declaraţie din Luca 3:22 prin care arăta că Acesta este Fiul Său preaiubit întru care a binevoit.

Dumnezeu a făcut această declaraţie publică despre Fiul Său cu mai multe scopuri. Putem să credem cu toată certitudinea că unul din scopurile pe care le-a avut Dumnezeu în vedere deschizând cerul şi făcând acea declaraţie faţă de Fiul Său a fost şi să ne ofere nouă un tablou real a ceea ce înseamnă cu adevărat botezul înaintea Lui. Învăţăm de-aici că, dacă vrem ca botezul nostru să fie luat în consideraţie înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fie precedat de actul pocăinţei interioare, prin care consimţim, la fel ca şi Hristos, că din momentul acela noi nu mai trăim după învăţăturile şi perceptele izvorâte din gândirea noastră, din gândirea altor oameni şi nici chiar din gândirea venită din partea celor mai strălucitori îngeri din cer. Botezul primit înaintea lui Dumnezeu este numai acela precedat de moartea faţă de noi înşine, adică încetarea de a lua sfat de la orice ar veni la noi, din partea noastră, din partea oricărei alte făpturi omeneşti şi chiar din partea îngerilor, pentru a trăi numai şi numai după îndemnurile, voia şi plăcerea lui Dumnezeu.

Botezul nu are de-a face cu păcatele noastre. Este foarte adevărat că prin cufundarea în apă, care este simbolul îngropării trecutului nostru, îngropăm deopotrivă, simbolic, şi păcatele împreună cu tot trecutul nostru păcătos. Dar aici nu e vorba despre lucrurile din viaţa lui, fie păcate, fie o viaţă de cea mai înaltă moralitate. Botezul priveşte strict poziţia pe care păcătosul o alege în raporturile sale cu Dumnezeu. Botezul se raportează la atitudinea omului faţă de sine şi de lucrurile din el, bune şi rele deopotrivă, acceptând să moară faţă de el însuşi şi faţă de lucrurile din el, bune şi rele deopotrivă. Prin botez omul se recunoaşte de creatură în faţa Creatorului mărturisind suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.

Cea mai puternică dovadă a temeiului acestei afirmaţii ne-o oferă botezul Mântuitorului despre care tocmai am vorbit mai sus. Botezul este botez numai atunci când exprimă în afară o realitate dinlăuntru. Gândindu-ne acum la botezul Mântuitorului din perspectiva afirmaţiei potrivit căreia botezul nu are nimic de-a face cu lucrurile din viaţa celui ce se botează, ci are de-a face cu poziţia faţă de sine şi faţă de Dumnezeu a celui ce se botează, amintim că acceptarea botezului Mântuitorului de către Tatăl stătea în moartea Fiului faţă de Sine, evidenţiată în textele Scripturii de la Ioan 5:19 şi 30, cât şi în alte texte. Dumnezeu a încuviinţat botezul în apă al Fiului Său, Iisus, prin aceea că avea la bază moartea Lui faţă de Sine dovedită cu prisosinţă începând chiar cu momentul acceptării voii Tatălui de a fi trimis pe Pământ ca să moară pentru noi şi în locul nostru. Iar după aceea, pe tot parcursul vieţii Sale, deşi El era Dumnezeu din Dumnezeu adevărat n-a încetat niciodată ca, în umanitatea Lui, să trăiască cu desăvârşire mort faţă de Sine. Orice ar fi făcut Iisus înaintea lui Dumnezeu nu putea fi decât bine şi slăvit, totuşi, niciodată n-a făcut nimic de la Sine însuşi.

Am încercat până la punctul acesta să demonstrăm că, în esenţa lui, botezul nu este corelat la starea de păcătos şi la povara de păcate, ci la persoana păcătosului. Iar acum o să spunem câteva cuvinte despre declaraţia paradoxală a Mântuitorului prin cuvintele “Fiul nu poate face nimic de la Sine însuşi”. Am tot vorbit despre asta mai sus şi este momentul potrivit să adâncim această declaraţie a Mântuitorului.

Orice cuvânt din viaţa Sa şi orice atitudine au fost întotdeauna Adevăr dumnezeiesc. Despre orice ar fi putut fi vorba în legătură cu personalitatea Sa, cum ar fi gândirea Sa, simţirile Sale, plăcerea Sa, voinţa Sa, reacţiile Sale, sentimentele şi resentimentele Sale, în toate cele ce priveau într-un fel sau altul fiinţa Sa, Iisus era în mod desăvârşit lepădat de Sine. Aşa cum un mort nu reacţionează faţă de cei ce stau lângă coşciugul său, nici la strigătele sfâşietoare ale celei mai dragi fiinţe din lume lăsate în urmă şi nici la cele mai cumplite hule ce i s-ar putea aduce de către cineva, tot aşa nimeni n-a putut face niciodată pe Iisus să reacţioneze la nici o provocare care ar fi venit din Sinea Lui. Toată existenţa Lui era numai în relaţie cu Tatăl.

Iisus este Acela la al Cărui simplu cuvânt „Eu sunt” au căzut cu feţele la pământ înaintea Lui o ceată de oameni veniţi înarmaţi cu săbii şi ciomege să-L ia prins (Luca 22:52). Cum stăm atunci cu faptul că nu putea să Se apere? Acela care a însănătoşit oameni bolnavi de tot felul de boli incurabile, oameni ciungi, muţi, orbi şi ologi din naştere, El care a sculat morţi din morminte, El să nu poată face nimic? Da, aşa este, dar, atenţie!, El nu a spus numai că nu poate, ci că nu poate din Sine Însuşi. Şi de ce nu putea chiar nimic din Sine însuşi? Iisus S-a deşertat pe Sine[92] şi S-a îmbrăcat în toate atributele unei fiinţe create. Aici nu vorbim că Iisus ar fi fost creat  –  asta este o mare erezie, ci doar că El S-a deşertat pe Sine ca să Se îmbrace în fiinţă creată, aşa cum arată textul de la Filipeni 2:6-8. Acum, în statutul acesta de fiinţă creată, aşa cum suntem noi (dar fără păcat), Iisus a arătat exact ceea ce suntem în noi înşine – nişte fiinţe totalmente neputincioase, tot atât de neputincioase în a face fie bine, fie rău ca şi un mort. Vorbind despre capacitatea noastră în a face ceva, singura deosebire dintre noi şi un mort intervine în alegerea pe care o putem face cui vrem să slujim: lui Dumnezeu sau Satanei?

În noi înşine şi din noi înşine nu putem face nimic mai mult decât ar putea face un mort. Minunea alcătuirii omului stă tocmai în înzestrarea lui cu capacitatea de a face o alegere liberă a stăpânului căruia să-i slujească în viaţă – lui Dumnezeu sau Satanei. Cum nu poate mortul din coşciug intrat deja în procesul de descompunere să mai facă ceva, aşa nu poate o fiinţă omenească să facă ceva, să iniţieze ceva care să plece de la ea însăşi! Omul nu poate face nimic altceva decât să aleagă pe cineva care să lucreze în el şi prin el. Omul este făcutdupă chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu (Gen. 1:16), dar omul nu este Dumnezeu! Dumnezeu este unul singur, alt dumnezeu în afara Lui nu mai este! Iisus a arătat în mod desăvârşit care este adevăratul statut al fiinţei umane, cu referire la capacităţile personale ale omului. A arătat foarte simplu, dar de netăgăduit, că, deşi omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, el nu este decât o creatură care nu poate face nimic de la sine. Tot ceea ce poate face omul este să asculte de Dumnezeul Creator sau de ispititorul Satana.

Ne întoarcem acum la subiectul nostru, arătând că prin botez candidatul proclamă şi recunoaşte de bună voie şi nesilit de nimeni autoritatea absolută, deplină şi necondiţionată a Dumnezeului Creator asupra fiinţei şi vieţii sale. Prin cufundarea trupului în apă el face cunoscut „începătoriilor, stăpânirilor, stăpânitorilor acestui veac şi duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Efeseni 6:12), cât şi oamenilor de pe Pământ că, punându-şi în valoare potenţialul de liberă alegere, se leapădă de arborele său genealogic care este rasa lui Adam cel făcut din pământ, pentru a se naşte din nou din Adam Cel născut din Duhul Sfânt. Iar prin ridicarea din apa botezului candidatul mărturiseşte învierea lui împreună cu Hristos la o viaţă nouă, o viaţă care n-a fost niciodată cunoscută în toată istoria creaţiei lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17). Prin ridicarea din apa botezului candidatul declară înaintea “începătoriilor, stăpânirilor, stăpânitorilor acestui veac şi duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Efeseni 6:12), cât şi a oamenilor că, punându-şi în valoare libertatea de alegere în continuare, va alege, pe tot parcursul vieţii sale care îi va fi dată de acum înainte, să trăiască în desăvârşită ascultare de Hristos.

 

c)                 Câte feluri de botezuri există?

Analizând câte feluri de botez există trebuie mai întâi să stabilim pe care dintre ele îl vom explica. Căci dacă vorbim despre botezul unei anumite denominaţiuni creştine, atunci ar urma să mergem la fiecare denominaţiune creştină şi să-i studiem doctrina despre botez. În cazul acesta, răspunsul la întrebare ar fi foarte simplu: există atâtea feluri de botez câte denominaţiuni creştine există!

Dar dacă vrem să aflăm câte feluri de botez sunt recunoscute înaintea lui Dumnezeu, lucrurile stau cu totul diferit şi, în cazul acesta, noi, creştinii ortodocşi a căror credinţă are ca temelie descoperirea lui Hristos, nu avem altceva de făcut decât să deschidem Biblia la Efeseni 4:5-6 şi să aflăm de-acolo că „este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl al tuturor…

Iată, deci, ce spune Biblia: un singur botez! Şi nădăjduiesc că după ce am înţeles care e însemnătatea botezului din perspectiva Scripturii, nu ne va fi deloc greu să înţelegem şi care este acel singur botez pe care l-a instituit Mântuitorul şi care este primit înaintea lui Dumnezeu.

Pe tot parcursul explicării botezului din perspectiva Scripturii, am vorbit despre două elemente principale care definesc botezul. Prin cufundarea în apă candidatul mărturiseşte că înţelege şi acceptă deliberat în lăuntrul său statutul de creatură în raport cu Creatorul, încetând astfel să se mai consulte în oricare domeniu al vieţii sale cu tot ceea ce este făptură. Al doilea aspect este strâns legat de primul. Aşa cum deja s-a spus, candidatul face această mărturisire pe deplin conştient de libertatea sa alegere. Cufundarea în apă a unui om căruia din anumite motive i s-ar fi răpit libertatea de alegere nu poate fi primită de Dumnezeu care l-a făcut liber pe om să se pronunţe în dreptul lui (vom arăta mai jos cât de puternic apără libertatea omului şi teologii ortodocşi, dintre care amintesc acum pe George Remete, Dumitru Stăniloae şi Christos Yannaras). Aducând în scenă botezul Mântuitorului, stabilim că afundarea trupului exterior în apă este întotdeauna precedată de cufundarea sufletului interior în moartea faţă de sine.

Iată, astfel, cât de simplu ni se revelează acum necunoscutele de care avem nevoie în rezolvarea ecuaţiei adevăratului botez, despre care Biblia ne vorbeşte ca fiind singurul botez. Singurul botez care este primit înaintea lui Dumnezeu este acela care poartă semnul originalităţii şi sigiliul lui Dumnezeu, botezul practicat de Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat. Vârsta maturităţii la care a fost botezat Iisus, trecutul pe care L-a lăsat în urmă ca mărturie interioară a botezului exterior, ascultarea deliberată în totală cunoştinţă de cauză faţă de Tatăl prin însăşi împlinirea botezului  –  toate acestea sunt elemente care definesc exact acel un singur botez pe care L-a instituit Dumnezeu. Oamenii pot născoci în fiecare zi oricât de multe reţete de botez, este libertatea lor. Dar când vine vorba despre primirea botezului de către Dumnezeu, aici nu este decât acest singur botez practicat de Omul Iisus Hristos.

Care botez nu poate fi primit de Dumnezeu? Răspunsul a devenit acum foarte simplu de dat: orice botez care neglijează vreunul din cele două elemente de temelie: (1) cufundarea trupului în apă fără ca sufletul să fi fost mai întâi scufundat în moartea lui Hristos prin pocăinţă şi (2) cufundarea în apă a unui candidat fără conştientizarea din partea sa a acestui act în toată deplinătatea înţelegerii şi a alegerii sale.

‚ Botezul pe paginile Sfintei Scripturi

După ce am devenit destul de familiarizaţi cu noţiunile generale asupra botezului ne vom apropia acum de Sfânta Scriptură din care vom căpăta lumina desăvârşită asupra învăţăturii despre botez.

Mai înainte de a ne apropia de Scriptură, voi comenta un aspect important care condiţionează puternic înţelegerea Scripturii, vorbind despre… cerneala „simpatică”!

Această cerneală este alcătuită dintr-un produs bazat pe o substanţă sensibilă la căldură. În condiţii normale o pagină scrisă cu cerneală “simpatică” arăta ca şi o pagină goală, nu poţi vedea nimic din conţinutul aşternut pe ea. Dar de îndată ce este apropiată de o sursă de căldură, scrisul de pe ea apare şi se poate citi ca orice alt scris.

Adevărurile de pe paginile Bibliei pot fi comparate cumva cu cerneala „simpatică”. Este adevărat, cuvintele Bibliei pot fi citite de oricine a învăţat să scrie şi să citească. Dar când vine vorba de adevărul conţinut în spatele cuvintelor, acesta este, la fel ca şi cerneala simpatică, accesibil numai în anumite condiţii pe care cel ce citeşte trebuie să le îndeplinească. Şi ce condiţii cere adevărul din spatele cuvintelor pentru a se revela? Am să amintesc două texte din Scriptură. Primul este Psalmul 35:9 (Anania): „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină. Psalmistul ne face cunoscut aici că lumina Cuvântului lui Dumnezeu de pe paginile Scripturii nu poate fi văzută decât prin lumina Duhului Său Cel Sfânt. Al doilea text este la Matei 5:8: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Ce vrea, cu alte cuvinte, să spună versetul acesta? Despre care fel de curăţie a inimii vorbeşte aici Cuvântul? Este vorba despre curăţia faţă de orice prejudecată, arătându-te dispus să primeşti Adevărul lui Dumnezeu curat şi aşa cum îţi este comunicat.

Trebuie să te lepezi de toate prejudecăţile tale, arătându-te gata să primeşti necondiţionat adevărul lui Dumnezeu, chiar şi atunci când acesta îţi contrazice înţelegerile tale de o viaţă întreagă. Trebuie să te pleci înaintea adevărului lui Dumnezeu, chiar şi în cazul în care acest adevăr vine în conflict cu convingerile religioase ale denominaţiunii religioase căreia îi aparţii. Atunci, numai atunci şi abia atunci Adevărul lui Dumnezeu din spatele cuvintelor Scripturii va deveni sensibil faţă de hotărârea ta nestrămutată de a-l accepta şi ţi se va revela!

Acesta este, deci, elementul care-ţi luminează Adevărul lui Dumnezeu de pe paginile Scripturii. Iar, în cazul subiectului pe care-l studiem, trebuie să fii gata să te lepezi de toate înţelegerile abătute de la Adevărul Scripturii pe care le-ai avut mai înainte despre botez, atât din părerile tale personale cât şi din cele dobândite de la denominaţiunea creştină pe care o frecventezi sau din oricare alte surse ar mai putea proveni. Numai dacă eşti gata să socoteşti ca pagubă şi drept gunoaie toate cunoştinţele care nu vin de la Hristos, aşa după cum însuşi Apostolul Pavel a procedat (Filipeni 3:8), numai atunci Adevărul Scripturii îţi va aduce un folos! Căci dacă Apostolul Pavel, care făcea parte din poporul pământesc al lui Dumnezeu, a trebuit să socotească drept pagubă şi gunoaie chiar şi cunoştinţele dobândite din Legea lui Moise, atunci cum am putea noi, popor străin de Israel, sa-L cunoaştem pe Hristos dacă am mai ţine la cele ale noastre?!

Astfel, dacă vrem să avem vreun folos din mărturiile Scripturii pe care le vom aduce acum, trebuie să aruncăm la coşul de gunoi orice învăţătură, orice părere şi orice sugestie străine de Scriptură cu privire la înţelegerea botezului, ca să primim învăţătura aşa cum ne este prezentată pe paginile Scripturii. Şi, pentru că, aşa cum vom vedea la capitolul următor, adevărata învăţătură a Sfintei Tradiţii Ortodoxe împărtăşeşte exact aceleaşi vederi ca şi Scriptura, cei care ţin la Sfânta Tradiţie vor trebui să se conformeze aceluiaşi adevăr. Asta înseamnă inima curată despre care vorbeşte Matei 5:8, ca o garanţie a căpătării luminii lui Dumnezeu privitoare la Adevărul din Cuvântul Său.

Vom începe, astfel, să prezentăm mărturiile Scripturii cu privire la botez, indicând toate pasajele din cartea Faptele Apostolilor unde se vorbeşte despre botez, căutând ca, prin lumina Duhului Sfânt, să scoatem învăţătura pe care Dumnezeu a avut în vedere să ne-o transmită prin aceste texte.

Faptele Apostolilor 2:38: „Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor.”

Faptele Apostolilor 2:41: „Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat…”

Faptele Apostolilor 8:12: „Iar când au crezut pe Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.”

Faptele Apostolilor 8:36-38: „Şi pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis:  Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis:  Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă.  Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip şi famenul, şi l-a botezat.”

Faptele Apostolilor 9:18: „Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat.”

Faptele Apostolilor 10:37,47-48: „Voi ştiţi cuvântul care a fost în toată Iudeea, începând din Galilea, după botezul pe care l-a propovăduit Ioan… Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi? Şi a poruncit ca aceştia să fie botezaţi în numele lui Iisus Hristos. Atunci l-au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile.”

Faptele Apostolilor 16:15,33: „Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem. Şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată.”

Faptele Apostolilor 18:8, 25: „Dar Crispus, mai-marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa; şi mulţi dintre corinteni, auzind, credeau şi se botezau…  Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzând cu duhul, grăia şi învăţa drept cele despre Iisus, cunoscând numai botezul lui Ioan.”

Faptele Apostolilor 19:3-5: „Şi el a zis: Deci în ce v-aţi botezat? Ei au zis: În botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus.”

Faptele Apostolilor 22:16: „Şi acum de ce zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui.”

a)     Etapele săvârşirii botezului, aşa cum sunt prezentate de Scriptură

Înainte de a trata subiectul etapelor care preced botezul şi săvârşirea lui, este foarte necesar să amintim câteva detalii demne de toată luarea aminte cu privire la felul cum trebuie să ne apropiem de citatele Scripturii amintite mai sus – de altfel ca şi de întreg conţinutul Sfintei Cărţi.

Este de la sine înţeles că pe vremea apostolilor s-au săvârşit cu mult mai multe botezuri decât cele câteva înscrise pe paginile Scripturii. Dar acestea au fost selectate şi aşternute pe paginile Sfintei Scripturi după un principiu identic cu acela care a stat la baza selectării minunilor săvârşite de Iisus. Despre Iisus ni se spune că a făcut multe minuni şi semne care, dacă ar fi fost scrise, n-ar fi fost loc pe întreg Pământul pentru toate cărţile scrise (Ioan 20:30); dar cele care au fost scrise au fost scrise pentru ca noi, oamenii, să credem în El (Ioan 20:31). Cu alte cuvinte, TOT ce avem nevoie ca oameni să cunoaştem în vederea mântuirii este scris în Scriptură. Desigur, toate celelalte lucrări ale Mântuitorului au valoarea lor înaintea lui Dumnezeu. În privinţa mântuirii noastre însă, nu aveam nevoie decât de cele ce au fost aşternute pe paginile Scripturii.

Vorbind acum despre botezurile menţionate în cartea Faptele Apostolilor, vom spune acelaşi lucru: acestea au fost scrise pentru ca noi să credem, de data aceasta fiind vorba despre a crede cele ce trebuie în legătură cu botezul. Aşadar, botezurile care sunt menţionate pe paginile cărţii Faptele Apostolilor au fost scrise de oameni inspiraţi de Duhul Sfânt, cu un scop foarte bine determinat de către Duhul Sfânt în vederea cunoaşterii din partea noastră a tuturor aspectelor legate de botez de care aveam nevoie pentru ca, în urma cunoaşterii lor, să ajungem desăvârşiţi şi bine pregătiţi pentru orice lucru bun (2 Tim. 3:16).

Ne vom ocupa acum de subiectul acesta analizându-l din anumite perspective.

b)     Condiţiile care se impun unui candidat în vederea primirii botezului

Ideile acestea pe care urmează să le prezentăm nu ne sunt chiar străine. Ele au fost deja prezentate sumar în cadrul capitolului introductiv Noţiuni generale. Ceea ce facem acum este doar să le vedem punctate de Scriptură cu prilejul botezurilor amintite pe paginile Cărţii Sfinte.

Care este, aşadar, relaţia dintre candidat şi actul botezului în sine? Analizând atent împrejurările descrise cu prilejul botezurilor amintite mai sus, constatăm că în toate cazurile candidaţii la botez au fost personal implicaţi în botezul pe care urmau să-l facă. Mai mult chiar, cu excepţia famenului etiopian, a lui Pavel şi celor din casa lui Corneliu, nu ni se spune că au fost botezaţi, ci că ei s-au botezat. Şi lucrurile stau în felul acesta deoarece candidaţii la botez trebuie să înţeleagă însemnătatea botezului, să consimtă liber şi nesiliţi de nimeni să-l primească şi, mai ales, botezul să fie precedat de pocăinţă. Vom vedea cât de insistenţi şi cât de atenţi au fost Sfinţii Părinţi ai Bisericii cu privire la pocăinţa dovedită personal de către candidaţii la botez, înaintea botezului. Acum ne mulţumim doar să arătăm că nicăieri, în nici unul din botezurile menţionate pe paginile Scripturii, nu s-a săvârşit botezul asupra vreunei persoane decât după ce persoana respectivă a înţeles pe deplin motivul şi rostul botezului. În fiecare dintre cazurile amintite, botezul a fost săvârşit numai după ce candidaţii au dovedit înţelegerea rostului şi locului botezului.  Iar în unele cazuri se vede explicit că botezul a fost cerut personal chiar de către candidat, ca urmare a înţelegerii poruncii Mântuitorului cu privire la faptul că pocăinţa trebuie să fie însoţită de botez.

c)     Cufundarea trupului din afară în apa botezului se înfăptuieşte

NUMAI

în temeiul şi ca urmare

a cufundării sufletului dinlăuntru în moartea lui Hristos,

prin pocăinţă

Vă invit acum să parcurgem împreună versetele citate mai sus, de data aceasta pentru a constata că fiecare din persoanele botezate, fie că sunt indivizi sau grupuri de mai multe persoane, au săvârşit, mai întâi, pocăinţa. Aşa cum am arătat în capitolul Noţiuni generale, apa botezului în ea însăşi nu deţine nici un fel de element magic şi nici ceremoniile religioase care au loc cu prilejul unui botez nu deţin nimic magic în ele care să poată conferi vreun merit oarecare celui ce se botează. Nici chiar rostirea formulei în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh cu prilejul cufundării în apă a trupului celui ce se botează, nu exercită nici o influenţă asupra persoanei care este cufundată în apă, dacă nu este precedată de actul pocăinţei. Cufundarea trupului în apă îşi are valoarea numai în cufundarea MAI ÎNTÂI a sufletului în moartea lui Hristos şi împreună cu Hristos Cel coborât în mormânt. Pocăinţa veritabilă se verifică printr-o stare de iluminare lăuntrică a inimii şi fiinţei aceluia în care s-a produs şi, mai ales, prin hotărârea nestrămutată de a urma porunca Mântuitorului cu privire la botez. Căci Mântuitorul nu a spus simplu cine va crede se va mântui ci foarte explicit, cine va crede şi se va boteza se va mântui (Marcu 16:16, sublinierea îmi aparţine). Vom urmări acest detaliu în cazurile de botez prezentate în textele din Scriptură.

Faptele Apostolilor 2:38. Citim cu un verset mai sus (37) că după ce au auzit propovăduirea lui Petru oamenii au rămas străpunşi în inimă şi au întrebat ce trebuie să facă. Să luăm aminte că Petru nu şi-a început răspunsul către ei prin a le vorbi despre botez, ci le spune mai întâi de toate să se pocăiască şi apoi să se boteze. Deoarece Petru era călăuzit de Duhul Sfânt, nici nu putea să pună întâi botezul, atâta vreme cât Mântuitorul pusese mai întâi pocăinţa şi apoi botezul – Matei 28:19 şi Marcu 16:16.

Faptele Apostolilor 2:41. Textul ne înfăţişează o altă acţiune premergătoare botezului – primirea Cuvântului prin propovăduirea lui Petru, cu prilejul descris la versetul 40: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.” Se vede şi aici că oamenii au împlinit Cuvântul de a se fi mântuit prin procesul pocăinţei şi apoi au primit botezul în apă, ca o mărturie a pocăinţei sufletului.

Faptele Apostolilor 8:12. În acest verset găsim menţiunea expresă că botezul a fost primit numai de bărbaţi şi femei, deci oameni maturi. Nu scrie deloc că s-au botezat şi copii – de altfel nu scrie aşa ceva nicăieri în toată Biblia. Şi de ce nu scrie că s-ar fi botezat şi copii? Răspunsul este tot aici, în versetul de faţă, unde se arată că s-au botezat după ce au crezut propovăduirea lui Filip care vestea împărăţia lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos. Cum ar fi putut nişte prunci să creadă sau să nu creadă? Şi dacă pruncii nu puteau să creadă şi nici să nu creadă, cum ar fi putut să se boteze? La Evrei 11:6 scrie atât de limpede că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”.

Faptele Apostolilor 8:36-38. Aici ne este descris un dialog între ucenicul Domnului, Filip, care propovăduia pe Iisus famenului etiopian. Se vede că famenul mai întâi a înţeles învăţătura cu privire la botez, deoarece dând peste o apă el a cerut să fie botezat. Dar, luaţi aminte, Filip nu se grăbeşte să-l scufunde în apă, ci-i pune mai întâi condiţia de temelie a primirii botezului, şi anume credinţa în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Numai după ce famenul îşi mărturiseşte cu gura lui credinţa, numai după aceea a fost botezat de Filip.

Faptele Apostolilor 9:18. Aici este vorba despre botezul marelui Apostol al neamurilor, Saul, devenit Pavel. Citind cu atenţie tot episodul întoarcerii lui la Dumnezeu pe drumul Damascului, descoperim că după întâlnirea aceea miraculoasă cu Iisus Cel Înviat Saul n-a mâncat şi n-a băut nimic trei zile şi trei nopţi. Iar atunci când Dumnezeu îl trimite pe Anania la el îi face cunoscut că Saul se ruga. Rugăciunea lui era atât de fierbinte şi pocăinţa lui atât de adâncă, încât a ajuns până la Dumnezeu. Abia după aceste evenimente, după ce au trecut acele trei zile de post şi de zbucium sufletesc, abia după aceea a primit Pavel botezul!

Faptele Apostolilor 10:37,47-48. Scena aceasta este plină de semnificaţii. Parcurgând cu atenţie întregul episod consumat cu prilejul întoarcerii la Dumnezeu a lui Cornelius, constatăm că Petru le-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos şi că, în timp ce el le vorbea despre Iisus Hristos, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei. Nu este locul aici să vorbim despre felul în care Duhul Sfânt Se pogoară NUMAI acolo unde a fost primită jertfa curăţitoare de păcate a Mântuitorului. Vom menţiona doar că pogorârea Duhului Sfânt a fost urmarea predicării Evangheliei şi pocăinţei acelora peste care S-a pogorât. Apoi, ca urmare a actului pocăinţei, au fost şi botezaţi. Au vorbit oare şi copiii în limbi? Deci, mai întâi trebuie să fie Iisus prezent prin pocăinţă şi apoi urmează botezul.

Faptele Apostolilor 16:15,33. Aici avem relatarea botezului Lidiei. Cu numai un verset mai sus, citim că Domnul i-a deschis inima ca să primească propovăduirea lui Pavel şi numai după aceea a fost botezată.  Spunem din nou, inima unui copil care este hrănit la pieptul mamei nu se poate deschide pentru a primi şi nici respinge un cuvânt. Iar la versetul 33 avem botezul temnicerului din Filipi care a fost săvârşit în felul următor: mai întâi, Pavel i-a predicat Cuvântul. La versetul 30 temnicerul întreabă pe Pavel ce trebuie să facă pentru a fi mântuit, iar Pavel îi răspuns la versetul următor că trebuie să creadă în Domnul Iisus. Reţineţi, Pavel nu i-a spus să se boteze, ci să creadă! La versetul 32 ni se arată că Pavel i-a vestit mai departe Cuvântul lui şi la toţi cei din casa lui. Abia după aceea are loc botezul. Dar botezul a fost săvârşit de aceia din casa lui care au ascultat Cuvântul şi l-au înţeles. Totul a început cu vestirea Cuvântului tuturor acelora care erau în stare să-l audă şi să-l înţeleagă. Au putut oare înţelege şi copiii?

Faptele Apostolilor 18:8. Cât de clară este ordinea şi aici prin cuvintele “auzind, credeau şi se botezau”. Botezul este urmarea auzirii Cuvântului lui Dumnezeu şi a credinţei în Fiul lui Dumnezeu. Pot oare pruncii de la sânul mamei să audă Cuvântul şi apoi să creadă în el?

Faptele Apostolilor 19:3. Aici avem aceeaşi ordine arătată prin cuvintele “auzind s-au botezat în numele Domnului Iisus”.

Faptele Apostolilor 22:16. Şi aici lucrurile stau la fel: …sculându-te, botează-te…

 

d)                  Botezul copiilor mici

După ce am vorbit atât în capitolul “Noţiuni generale” cât şi, mai ales, în subcapitolele de mai sus despre cele două elemente de temelie care califică un botez ca fiind primit înaintea lui Dumnezeu, ar putea părea aproape inutil să mai vorbim despre botezul copiilor mici. Când vom prezenta opiniile Sfinţilor Părinţi despre botez, vom înţelege cu câtă grijă şi cu câtă reverenţă vorbesc Părinţii Bisericii despre botezul aşa cum este rânduit de descoperirea lui Hristos vestită dumnezeieştilor şi sfinţilor Lui Apostoli. Vom vedea cum, pentru a fi siguri că nu încalcă principiile stabilite de către Mântuitorul cu privire la actul botezului, ei au mers chiar un pas mai departe în ce priveşte pregătirea candidatului pentru botez şi au luat o serie de măsuri pentru a se face siguri că, într-adevăr, candidatul s-a pocăit, a înţeles deplin ce este botezul şi că îl doreşte cu toată inima. Aşa cum am spus deja, ar părea aproape inutil să mai abordăm subiectul botezului copiilor mici. Dar pentru că sunt câteva detalii pe care nu le-am amintit mai sus, o să ne oprim puţin şi asupra acestora.

             a) În afară de faptul logic că un copil nu poate înţelege sensul botezului, şi nici atât să se pocăiască, trebuie să menţionăm că Biblia nu aminteşte nicăieri de botezul vreunui copil. Vom enumera mai jos argumentele celor ce susţin botezul copiilor mici şi vom dovedi apoi netemeinicia lor. Acum ne mulţumim să menţionăm că Biblia aminteşte că au fost botezaţi bărbaţi şi femei (Faptele Apostolilor 8:12), dar niciodată şi nicăieri nu arată că ar fi fost botezat vreun copil.

Cadrul pe care ni-l prezintă Scriptura în Faptele Apostolilor 8:12 este acesta: noroadele erau strânse în jurul lui Filip, în timp ce el le propovăduia Evanghelia Domnului Iisus Hristos şi făcea minuni în faţa lor. În timpul acesta noroadele aveau şi copii printre ele, căci aşa era atunci: toţi locuitorii dintr-o cetate ieşeau să asculte şi să vadă pe câte un învăţător deosebit (vezi versetele 6 şi 10). Dar când a fost vorba despre botez, s-au botezat numai bărbaţi şi femei, nu şi copii. Ce spune aici Cuvântul? Cine sunt cei care s-au botezat? Şi când s-au botezat? Iată răspunsul aici: când au crezut pe Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos. Şi pentru că Scriptura menţionează în mod expres că s-au botezat când au crezut pe Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, se naşte întrebarea firească: au crezut şi copiii mici care erau la pieptul mamelor lor? Răspunsul categoric şi indiscutabil este că NU, nu s-au botezat şi copii, ci numai bărbaţi şi femei! Şi apoi, dacă Duhul Sfânt n-a adăugat şi „copii”, cine are curajul să adauge ceva la Cuvântul lui Dumnezeu? Avem noi voie să facem din presupunerile noastre nişte învăţături, pe care să le sprijinim apoi pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu?!

Aşadar, în afară de faptul că teza botezului copiilor mici este dărâmată din start de către condiţiile stabilite de Scriptură unui candidat la botez, Biblia contrazice prejudecăţile noastre. Citim, astfel, porunca de la 1 Corinteni 4:6 „prin noi înşine, vorbeşte aici apostolul Pavel, să învăţaţi să nu treceţi peste ce este scris”. Deci, este vorba de a nu trece peste ce este scris pe paginile Sfintei Scripturi. Şi tot aici vreau să mai amintesc că orice „micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare” aduse Scripturii sunt privite de către Sfinţii Părinţi ca inovaţie, însufleţire a diavolului”. Aşa ne învaţă canonul Bisericii pe care l-am citat chiar în titlul cărţii noastre!

Se ridică totuşi o întrebare. Oare unde s-ar ajunge dacă fiecare denominaţiune religioasă şi-ar permite interpretarea arbitrară a textelor Scripturii? Într-un astfel de caz oamenii ar face din Biblie ceva asemănător cu jocul acela de copii numit “telefonul fără fir”. Dacă fiecare om şi-ar permite să-şi aducă presupunerile sale, izvorâte din mintea lui murdărită de păcat, şi să ridice astfel de presupuneri la rang cu Scriptura, ar mai putea fi numită o astfel de Biblie drept Biblia lui Dumnezeu?!

             b) Urmează să aducem acum un alt set de argumente, tot din Scriptură, împotriva botezului copiilor mici. Biblia arată limpede că fiecare om este singur responsabil înaintea lui Dumnezeu în ceea ce-l priveşte. O să vorbim în cadrul mărturiilor Părinţilor Bisericii despre ce spune adevărata învăţătură ortodoxă şi despre libertatea fiecărui om de a decide pentru sine. Acum vrem doar să amintim câteva locuri din Scriptură care arată că nimeni nu poate decide pentru altul în chestiunile care privesc mântuirea şi botezul lui.

Astfel, citim la Matei 12:37: “Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit”. Trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu nu ia în consideraţie şi nu ţine seama de declaraţia naşului că se leapădă de Satana în locul altuia. Dacă noi înşine nu ne lepădăm de Satana la vârsta în care înţelegem că suntem robiţi de el, dacă noi înşine nu ne pocăim atunci, vai! aparţinem tot lui Satana. Mântuitorul repetă aici de două ori în contextul aceleiaşi propoziţii sintagma „cuvintele tale, pentru ca noi să putem înţelege: numai “cuvintele tale te pot face primit sau respins, înaintea lui Dumnezeu!

             c) Iată aici o altă învăţătură a Scripturii care combate teza botezului copiilor mici.  Citim la Ezechiel 18:4-20 următoarele pasaje: „…Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Omul care este drept, care face judecată şi dreptate… care urmează legile Mele şi păzeşte poruncile Mele, lucrând cu credincioşie, omul acela este drept, şi va trăi negreşit, zice Domnul, Dumnezeu. Dacă acum omul acesta are un fiu iute la mânie, care nu se ia în nimic după purtarea tatălui său neprihănit, ci necinsteşte pe nevasta aproapelui său, asupreşte pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, răpeşte, nu dă înapoi zălogul, ridică ochii spre idoli şi face urâciuni, împrumută cu dobândă şi ia camăta, s-ar putea oare să trăiască un astfel de fiu? Nu va trăi; a săvârşit toate aceste urâciuni, de aceea trebuie să moară. Sângele lui să cadă asupra capului lui! Dar dacă un om are un fiu, care vede toate păcatele tatălui său, le vede, dar nu face la fel; dacă fiul acela … nu necinsteşte pe nevasta aproapelui său, nu asupreşte pe nimeni, nu ia nici un zălog, nu răpeşte, ci dă din pâinea lui celui flămând şi acopere cu o haină pe cel gol, îşi abate mâna de la nelegiuire, nu ia nici dobândă nici camătă, păzeşte poruncile Mele şi urmează legile Mele, acela… va trăi negreşit. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri… Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.

Nu este oare suficient de bine înţeles că dacă neprihănirea tatălui nu-l poate ajuta nici măcar pe propriul său copil să aibă parte de rai, cu cât mai puţin ar putea neprihănirea naşului să-l ajute pe fin să fie primit la rai în temeiul cuvintelor sale?! Şi să nu uităm, în tradiţia poporului evreu avem de-a face cu relaţia dintre tată şi fiu; iar tatăl aducea lui Dumnezeu nu numai cuvinte goale, ci sfinţenia propriei sale vieţi. Dumnezeu totuşi le spune că El nu Se uită la faptele tatălui pentru ca să-l poată ierta pe fiu, ci fiul singur trebuie să se pocăiască. Apoi Dumnezeu merge aşa de departe, arătând că fiul acela care n-a ascultat de Dumnezeu va muri în nelegiuirea lui, pe când tatăl va muri în neprihănirea lui. Fiecare cu ce şi-a ales singur. Şi să luăm aminte, aici era vorba despre poporul lui Dumnezeu, poporul Israel! Dacă nici măcar în cazul lor Dumnezeu nu face o excepţie de la regulă, dacă nici măcar credinţa tatălui bazată pe fapte de sfinţenie nu putea ajuta pe fiul cel păcătos, oare să ne poată ajuta pe noi numai nişte cuvinte goale ale naşului care poate foarte bine să fie un străin?

             d) Ne gândim acum la Ioan Botezătorul. Mântuitorul pune o întrebare fariseilor: “Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” (Matei 21:25). Întrebarea aceasta este de importanţă capitală. Şi este aşa pentru că, în primul rând, era adresată de Domnul Iisus. Iar, în al doilea rând, pentru că numai aşa putem fi feriţi de rătăcire.

Vrem noi să ştim de unde vine o datină, un obicei sau o învăţătură cum este aceasta a botezului copiilor mici? Să punem cu toată sinceritatea inimii întrebarea: de unde vine? Din cer, adică din descoperirea lui Hristos cuprinsă în Sfânta Carte, sau de la oameni?

De unde venea botezul lui Ioan? Răspunsul e limpede: venea din cer, de la Dumnezeu. Şi pe cine boteza Ioan? Tot Cuvântul ne spune: oamenii care veneau la el „mărturisindu-şi păcatele erau botezaţi de el în râul Iordan” (Matei 3:6). Boteza Ioan şi pe cei care nu-şi mărturiseau păcatele? Boteza el şi pruncii? Se arată aşa ceva pe paginile Sfintei Scripturi?

Botezul fără pocăinţă nu este valabil. Iar pocăinţa n-o poate face decât cel care vrea să se boteze. Nimeni nu se poate pocăi în locul altuia, după cum nimeni nu poate mânca pentru altul. Atunci vine întrebarea logică: dacă pentru botezul practicat de Ioan era necesară pocăinţa, oare pentru botezul instituit de Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să nu mai fie necesară pocăinţa? Şi cine ar putea dovedi că Ioan Botezătorul sau Domnul Iisus împreună cu ucenicii Săi ar fi botezat vreun prunc?

Astfel dar, dacă la botezul lui Ioan nu erau primiţi oameni care nu-şi mărturiseau păcatele (Matei 3:7 şi Luca 3:7-8), iar pruncii nici atât, cu cât mai mult la botezul real, aşezat de Însuşi Mântuitorul Hristos, se cere credinţă şi primirea conştientă a tot ce ne învaţă El.

             e) La Faptele Apostolilor 10:48 citim că Petru “a poruncit ca aceştia să fie botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos”. Porunca aceasta a fost cu referire NUMAI la aceştia, adică la aceia care au primit Duhul Sfânt şi, în urma primirii Duhului Sfânt, au vorbit în limbi. Se pune astfel întrebarea logică: au primit Duhul Sfânt şi pruncii care se aflau în leagăn? Au vorbit şi aceştia în limbi? Este limpede aici că au fost botezaţi numai aceştia, adică cei care au crezut şi au vorbit în limbi. Înţelegem astfel că susţinătorii botezului copiilor mici îndrăznesc a forţa Cuvântul lui Dumnezeu să spună ceva pe care doresc ei să-l audă, dar care nu este scris.

Iar acum, în rezumatul acestui subcapitol în care am discutat botezul copiilor mici, am să prezint argumentele (mult prea şubrede) pe care-şi întemeiază învăţătura cei ce-l practică, argumente pe care le vom analiza tot în lumina Scripturii:

             1. Iisus a binecuvântat pe copiii mici, zicând Lăsaţi copiii să vină la Mine.

– Ce spune Scriptura referitor la acest argument. Este drept că Domnul Iisus a binecuvântat copiii, dar El niciodată n-a botezat copii şi nici ucenicilor nu le-a spus să boteze copiii (nici măcar Ioan Botezătorul nu este arătat nicăieri că a botezat copii) ci, simplu, să-i lase să vină la El. Şi dacă chiar ar vrea apărătorii botezului copiilor mici să-şi susţină teza pe această spusă a Mântuitorului, tocmai prin asta şi-o dărâmă. Pentru că, atenţie!, Mântuitorul n-a spus aici aduceţi-i pe copii la Mine. El a spus lăsaţii, adică atunci când pot să vină, să vină ei singuri la Mine, neaduşi de cineva. Asta înseamnă lăsaţi copilaşii, şi nicidecum să-i aducem noi.

Ultima observaţie privitoare la acest text se referă la aceea că a primi pe copii sau a-i boteza pe copii, nu este unul şi acelaşi lucru. Temeiul acesta este deja o adăugire adusă Sfintelor Scripturi şi este socotită de canonul Bisericii amintit mai sus drept “inovaţie, însufleţire a diavolului”.

             2. Botezul înlocuieşte tăierea împrejur.

– Argumentul Scripturii: argumentul că botezul înlocuieşte tăierea împrejur, nu se sprijină pe nici un text din Scriptură, ci e numai o analogie greşită. Tăierea împrejur era un semn pentru poporul Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu, semnul legământului lui Dumnezeu între El şi poporul Său – Geneza 17:10-11. De două ori aminteşte textul acesta că în tăierea împrejur este vorba despre un legământ între Dumnezeu şi Israel. Pe când botezul instaurat de Iisus este pentru cei născuţi din Duhul Sfânt, pentru Israelul duhovnicesc (Galateni 6:16). Apoi să nu uităm că în Hristos nu mai este nici parte bărbătească şi nici parte femeiască – vezi Galateni 3:28.

             3. Copiii creştinilor sunt sfinţi.

– Ce spune Scriptura: Copiii credincioşilor sunt sfinţi datorită părinţilor (1 Corinteni 7:14), dar aceasta numai până ajung la vârsta la care pot înţelege şi pot crede. Acest lucru nu e un argument pentru botez. Cuvântul nu ne spune aici că în cazul în care copiii sunt sfinţi datorită părinţilor, trebuie să fie şi botezaţi. Contextul în care este aşezată afirmaţia cu privire la faptul că cei mici, copiii, sunt sfinţi datorită părinţilor nu are nimic de-a face cu botezul lor. Aceasta este, din nou, o adăugire la Cuvântul Domnului socotită de către Sfinţii Părinţi drept însufleţire a diavolului. Şi apoi, ce fac pruncii botezaţi care, când ajung mari, nu vor să fie credincioşi? La ce le foloseşte botezul? Şi dacă chiar ar fi fost aşa, Duhul Sfânt ar fi avut grijă să confirme în scris acest lucru pe paginile Scripturii, fie când a amintit că sunt sfinţi din pricina părinţilor, fie când a vorbit despre botez. N-am văzut noi deja în textul de la Ezechiel că sufletul care a păcătuit, acela va muri iar sufletul care face neprihănire acela va trăi?!

             4. Casele botezate ar fi avut şi copii.

–  Ce spune Scriptura: prin casele botezate din N.T. nu se poate dovedi cu nimic că ar fi fost botezaţi şi pruncii. Pe presupuneri nu se va putea întemeia credinţa adevărată. Adevărul se întemeiază pe ce este scris şi de aceea suntem atenţionaţi să nu trecem peste ce este scris  –  1 Cor. 4:6. Mai mult, dacă la Faptele Apostolilor 16:33-34 se spune s-a botezat el şi toţi ai lui îndată, se spune imediat şi că s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu. S-au bucurat şi copiii care sugeau la pieptul mamelor lor? Iar dacă numai pentru faptul că este spus casa lui am putea presupune că au fost botezaţi şi copiii, atunci să luăm aminte că nici aceasta nu stă în picioare. De ce? Pentru că o astfel de vorbire se întâlneşte des în Scriptură într-un înţeles figurat. Când, de pildă, citim că tot Ierusalimul sau toată Iudeea venea la Ioan (Matei 3:5), fireşte că nu trebuie înţeles literal, că adică toţi, inclusiv copiii sugari veneau la Ioan Botezătorul. Acest fel de vorbire nu ne îndreptăţeşte să susţinem ideea botezului pruncilor nici măcar ca presupunere.

             5. Domnul a poruncit să fie botezate şi neamurile.

–  Ce spune Scriptura: versetul acesta de la Matei 28:19 sună astfel: „…învăţaţi toate neamurile, botezându-le..” Care este aici ordinea stabilită de Mântuitorul între învăţarea neamurilor şi botezarea lor? Este, aşa cum se vede, întâi să fie învăţate şi apoi să fie botezate. Aceasta ridică întrebarea logică: poate un copil care suge la pieptul mamei să fie învăţat? Şi pentru că nu poate, poate atunci să fie botezat?

             6. Botezul spală păcatul originar şi naşte din nou pruncul.

–  Argumentul Scripturii: Botezul nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, vezi 1 Petru 3:21. Am vorbit deja mai sus despre acest aspect. Poate un copil sugar să mărturisească sau să nu mărturisească un cuget curat? Iar cât despre spălarea păcatelor, în Sfânta Scriptură ne este arătat că aceasta se obţine prin sângele Mielului (vezi Efeseni 1:7 şi multe alte locuri în N.T.), nu prin apa botezului.

             7. Pavel, în definitiv, n-a fost trimis să boteze, ci să predice Evanghelia, astfel că credinţa în Evanghelie este suficientă.

–  Argumentul Scripturii: în Evanghelia vestită de Sf. Ap. Pavel se cuprinde şi învăţătura despre botez. Căci, altfel, de unde a ştiut Lidia, femeile care erau cu ea şi temnicerul cu toată familia lui despre botez, dacă Pavel nu le-ar fi vorbit şi despre botez? Da, Pavel nu propovăduia botezul, dar propovăduia mântuirea urmată de botez.

Amintim cele ce deja am spus mai sus: acestea sunt TOATE numai interpretări! În toate aşa-zisele probe ale susţinătorilor botezului copiilor mici nu este nici un indiciu bazat pe texte din Scriptură, care să ateste măcar un singur botez administrat unui copil. Toate cele şapte puncte pe care-şi întemeiază ei botezul copiilor mici au la bază numai presupuneri şi raţionamente ale logicii omeneşti.

Încheiem subiectul acesta al botezului copiilor mici cu un avertisment. Am amintit textul în care Mântuitorul însuşi vorbeşte despre faptul că „din cuvintele tale vei fi osândit”. Noi, cei care ne numim ortodocşi, mărturisim prin aceasta că umblăm după dreptarul creştinului, adică după Sfânta Scriptură. De aceea, trebuie să ne ferim cu toată străşnicia în a adopta vreo învăţătură întemeiată pe simple interpretări sau presupuneri ale noastre, ale vreunei denominaţiuni religioase sau ale oricărei alte făpturi omeneşti sau îngereşti. O astfel de practică ne osândeşte imediat prin chiar faptul că ne numim ortodocşi, dar nu trăim potrivit dreptarului credinţei noastre – Sfânta Scriptură.

ƒ Botezul în învăţătura Părinţilor Bisericii

 

Iată-ne acum ajunşi la capitolul unde vom aduce mărturiile Părinţilor Bisericii în legătură cu Botezul. Amintim din nou că nu aducem aceste mărturii ca pe nişte dovezi întăritoare ale Sfintei Scripturi. Căci procedând astfel, primii oameni de pe Pământ care s-ar revolta împotriva încercării de a susţine adevărul Scripturii cu mărturii de-ale oamenilor ar fi exact Sfinţii Părinţi. Ei sunt aceia care au declarat că temelia credinţei ortodoxe este descoperirea lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi Sfinţii Lui Apostoli şi tot ei, Părinţii Bisericii, au declarat ca inovaţie a diavolului „orice micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare” care s-ar putea aduce Sfintei Scripturi. Mai mult, au mers atât de departe cu susţinerea infailibilităţii Scripturii, încât se dezic şi pe ei înşişi ori de câte ori, din neatenţie, ar spune ceva care nu este în desăvârşit acord cu Scriptura.[93]

Dacă aducem totuşi un volum destul de mare de citate din scrierile Părinţilor Bisericii, alături şi de alte mărturii culese din lucrările unor scriitori bisericeşti din vechime, cât şi a unor iluştri teologi ortodocşi contemporani, facem aceasta numai de dragul creştinilor ortodocşi, pentru a-i asigura că, într-adevăr, nu ne-am abătut cu nimic de la Sfânta Tradiţie lăsată de înaintaşii noştri. Cum spuneam şi mai sus, nu ne abatem pentru că, abătându-ne de la linia trasată de Părinţii Bisericii, ne-am dezice imediat de calitatea noastră de ortodocşi. Aşa cum ne-au învăţat ei, pionierii credinţei, rămânem strâns lipiţi de Adevărul adus prin descoperirea lui Hristos, după cum ei înşişi ne-au deschis acest drum. Căci tocmai abaterea de la adevărul sacru al Scripturii a fost calea pe care şi-au făcut intrarea în ortodoxie practica botezului copiilor mici împreună cu toate celelalte.

Iată cele se ni se spun în Tradiţia Apostolică de la Roma, prin cuvintele lui Ipolit din Roma: „Căci multele erezii au crescut fiindcă întâi-stătătorii n-au mai vrut să-i înveţe pe alţii gândirea apostolilor, ci au făcut după poftele lor ce au vrut ei, nu ce se cuvenea.[94] Aşadar, oricine se depărtează de la gândirea apostolilor, aşa cum ne-a fost lăsată pe paginile Sfintelor Scripturi, se face vinovat de erezie. Aici trebuie să căutaţi motivul pentru care nu am prezentat pe paginile acestei lucrări decât citate în desăvârşit acord cu Sfânta Scriptură. Unii şi alţii, mai vechi şi mai noi, au spus şi lucruri care nu sunt în acord cu Scriptura, dar pe toate acelea le-am lăsat deoparte de teamă de a nu ne face noi înşine vinovaţi de rătăcire.

a)     Ce este Botezul în opinia Părinţilor Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti

Pentru că se fac atât de multe speculaţii pe tema botezului am ales să apelăm la un document foarte autorizat în materie, care are toată competenţa în a ne aduce lămuririle de rigoare. Este vorba despre Dicţionarul de Teologie Ortodoxă al lui Ion Bria. Acolo ni se vorbeşte despre botez ca fiind semnul iluminării spirituale, actul de iniţiere în istoria mântuirii, de imitare sacramentală… Rânduiala botezului este de fapt rânduiala iniţierii în creştinism şi a primirii celui ce crede într-o comunitate creştină, care este Biserica.[95]

Aceasta este deci botezul: un semn, un act de iniţiere, un act de primire a candidatului într-o comunitate. Definiţiile acestea sunt aliniate perfect cu Sfânta Scriptura, care arată la 1 Petru 3:21 că botezul „nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu...” Dacă Biblia spune că botezul nu este curăţire de întinăciuni, ci este numai mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, aceasta ne este îndeajuns. Potrivit afirmaţiilor preotului profesor dr. George Remete cu referire la autoritatea conţinutului Bibliei, în cazul Sfintei Scripturi, valoarea şi autoritatea unei afirmaţii este absolută, indiferent de câte ori este susţinută în Biblie, chiar şi dacă e semnalată într-un singur loc (vezi nota 55). Deci, dacă am adus şi mărturia preotului profesor dr. Ion Bria, nu am făcut aceasta pentru a întări spusele Bibliei  –  Dumnezeu nu are nevoie de întăririle noastre, ci am adus această mărturie pentru a demonstra că şi teologii ortodocşi recunosc botezul nu ca pe un act de pocăinţă, ci aşa cum şi este: un semn de iniţiere în pocăinţă. Cât despre condiţiile în care se administrează botezul, vom vorbi în rândurile care urmează.

b)     Părinţii Bisericii apără cu probe copleşitoare temeiurile de bază ale botezului, care sunt credinţa şi desăvârşita conştientizare a actului în sine din partea candidatului

Înainte de a aduce un volum respectabil de citate din scrierile Părinţilor Bisericii, cât şi ale altor scriitori bisericeşti, cu privire la dreapta învăţătură privitoare la Botez, trebuie să stabilim foarte exact care este poziţia doctrinei ortodoxe faţă de cele două elemente de bază ale botezului: credinţa şi conştientizarea actului de către candidat.

             a) Primul argument împotriva botezului persoanelor care sunt în totală necunoştinţă de cauză îl luăm chiar din Crezul Ortodox. Crezul începe cu Cred într-unul Dumnezeu… şi continuă spre sfârşit cu Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Trebuie menţionat aici că forma de adresare este la persoana întâia singular. Eu, cel care spun Crezul, eu sunt cel care cred într-unul Dumnezeu. Apoi eu, cel care cred, eu sunt cel care mărturisesc Botezul întru iertarea păcatelor! Dacă eu mărturisesc, înseamnă că eu sunt conştient. Deci eu, nu altcineva în locul meu, ci eu, acela care  spun Crezul, fac şi mărturisirea prin actul botezului. Căci altfel, Crezul ar fi trebuit să conţină formule adecvate acestei practici, incluzând ceva cu referire la credinţa naşului într-Unul Dumnezeu şi la mărturisirea unui singur Botez de către naş.

Tot cu privire la Crez amintim şi că Botezul este conceput întru iertarea păcatelor. Atenţie, este întru, nu ca plată pentru  iertarea păcatelor. Iertarea de păcate este lucrarea Mântuitorului şi se obţine în temeiul sângelui Său vărsat pe cruce. Şi chiar vorbind despre iertarea păcatelor, vom vedea imediat mai jos, la aliniatul următor, că iertarea păcatelor este acordată de Dumnezeu în condiţii de deplină libertate de alegere a omului. De aceea şi Crezul Ortodox este alcătuit exclusiv pentru persoane mature care consimt liber, în deplină cunoştinţă de cauză şi nesiliţi de nimeni să aibă parte de iertarea păcatelor. Dacă Părinţii Bisericii ar fi crezut şi într-o formă de botez prin substituire, în mod sigur ar fi prevăzut o excepţie de la libertatea de alegere, excepţie care ar fi fost stipulată în cadrul Crezului, fie şi măcar ca o anexă.

             b) Următorul argument al scriitorilor bisericeşti pe care-l aducem în sprijinul înţelegerii că adevărata credinţă ortodoxă nu concepe botezul persoanelor care nu pot face mărturisirea de credinţă, îl luăm din lucrarea preotului George Remete (sublinierile îmi aparţin): „Prin creaţie, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu capacităţile fizice şi sufleteşti necesare progresului întru desăvârşirea personală. Pentru atingerea acestei desăvârşiri era necesară şi o încercare, o probă precisă, intenţionată, prin care omul să-şi afirme liber şi conştient dorinţa ireversibilă de a vieţui numai în şi prin Creatorul său care l-a adus din nefiinţă la fiinţă… Unul din argumentele patristice ni-l oferă Sf. Damaschin care spune: ‘Nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat… (Dogmatica, II, 30, P.93)”[96]

Reţinem din acest text că Dumnezeu a înzestrat pe om cu capacitatea de a-şi afirma liber şi conştient dorinţa de a vieţui numai în şi prin Creatorul său. Şi pentru a fi lămuriţi cu totul şi pe deplin asupra acestei libertăţi desăvârşite şi absolute a omului de a decide fiecare pentru sine însuşi în relaţia sa cu Creatorul, preotul George Remete ne-a adus şi citatul din Sf. Damaschin, care întăreşte ideea arătând că nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat.

Cum poate un copil sugar la pieptul mamei sale să-şi afirme liber şi conştient dorinţa de a vieţui numai în şi prin Creatorul său şi să fie ispitit şi încercat, ca să se poată califica pentru dobândirea nemuririi?

Tot din cartea amintită, menţionăm următorul citat – extras din paragraful intitulat „Mântuirea subiectivă (îndreptăţirea). Condiţiile Mântuirii Subiective: Harul, Credinţa şi faptele bune”: „În faţa lui Dumnezeu omenirea este nu numai un tot, unitar prin fire, origine şi scop, ci şi o unitate de persoane, adică de existenţe distincte unice, libere fiecare în parte. Mântuirea înseamnă deci nu numai înnoirea umanităţii în general ci şi împropierea liberă a acestei înnoiri, prin voinţă şi fapt, de către fiecare persoană. Această împropiere se numeşte mântuirea subiectivă. Mântuirea înseamnă transformarea, înnoirea reală a omului ca persoană. Însă persoana înseamnă libertate şi responsabilitate. De aceea, omul nu poate fi mântuit numai prin acţiune exterioară asupra lui, prin mântuirea obiectivă, ci trebuie să participe şi el, liber şi responsabil, la propria lui mântuire. Această împropiere, de către fiecare om în parte, constituie mântuirea subiectivă…”[97] (sublinierile îmi aparţin).

Acestea sunt învăţături care se predau în seminarele şi facultăţile de teologie ortodoxă din ţară. Aceasta este adevărata învăţătură cu privire la Botez, pe aceasta au învăţat-o preoţii ortodocşi români. Că sfinţiile lor o practică sau nu, acesta este un alt  subiect de discuţie. Adevărul este şi rămâne numai unul, aşa cum bine spune arhiepiscopul de Alba Iulia Andrei în prefaţa la cartea amintită mai sus: „Într-o lume pluralistă întâlneşti multe doctrine religioase. Din spirit de iubire creştină şi de toleranţă eşti chemat să-l respecţi pe tot omul, cu crezul lui şi cu convingerile lui. Trebuie însă să ştii că unde se vorbeşte de mai multe adevăruri nu există nici un adevăr. Adevărul este unul singur: ‘Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa’, spune Domnul nostru Iisus Hristos la Ioan 14:6.

Adevărul este Iisus Hristos, a cărui învăţătură este atât de frumos prezentată şi de către teologul modern mai sus amintit, prin afirmaţia potrivit căreia omul trebuie să participe şi el, liber şi responsabil, la propria lui mântuire. Orice abatere de la această regulă înseamnă încălcarea Adevărului lui Dumnezeu, nesocotirea cuvintelor Mântuitorului – care este Adevărul! – şi, deopotrivă, încălcarea canoanelor Bisericii Ortodoxe! Cât priveşte nesocotirea Adevărului, să nu uităm avertismentul foarte serios al Mântuitorului de la Ioan 12:48, care ne face cunoscut că simpla nesocotire a cuvintelor Lui atrage asupra noastră judecata nemiloasă a lui Dumnezeu arătată limpede în chiar Cuvântul Său, Sfânta Scriptură.

             c) Al treilea argument care întăreşte puternic adevărul cu privire la doctrina corectă a Botezului în sânul ortodoxiei îl avem tot în lucrarea Dogmatica Ortodoxă a lui George Remete. Am stabilit mai întâi că, potrivit învăţăturii din Crez, botezul este administrat întru iertarea păcatelor şi, prin aceasta, botezul face astfel parte din programul de mântuire, ca dovadă exterioară a lucrării interioare. Am făcut, apoi, cunoştinţă cu felul în care se acordă iertarea păcatelor – în temeiul liberei şi desăvârşitei alegeri a omului, în deplină cunoştinţă de cauză. Vom lua aminte acum la felul în care preotul George Remete dezvoltă foarte documentat dreptul omului de a-şi alege liber destinul veşnic, aşa cum i l-a rânduit Creatorul (sublinierile îmi aparţin): „Mântuirea obiectivă este lucrarea divină de mântuire a întregii umanităţi la modul general, care se extinde deci în principiu asupra tuturor persoanelor. Însă mântuirea nu înseamnă intrarea în rai fără voinţa omului. Ea este un proces organic, o schimbare reală a omului care trebuie (omul) să consimtă şi să şi-o însuşească personal prin voinţă şi fapte bune. Se poate afirma că mântuirea obiectivă a deschis porţile raiului pentru toţi, căci toţi am fost răscumpăraţi din robia păcatului strămoşesc şi împăcaţi cu Dumnezeu, dar, atenţie, încă nu am intrat în rai. Ca să intrăm în rai este nevoie de acţiunea noastră personală. Această mântuire personală este mântuirea subiectivă. Sf. Părinţi subliniază că dacă Dumnezeu l-a creat pe om fără voia lui, în schimb nu-l mântuieşte fără voia şi fără participarea lui. Această participare, colaborare reală a omului, în plus faţă de mântuirea obiectivă o arată Sf. Ap. Pavel prin cuvintele ’Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră (Filipeni 2:12).”[98]

             d) Ne îndreptăm acum către o lucrare menţionată imediat mai jos unde ni se prezintă condiţiile care se cer de la primitorul botezului. Aici este vorba despre condiţiile care se cer celui care primeşte botezul, nu naşului în locul copilului! Iar dacă chiar ar sta în picioare motivaţiile prin care se încearcă a se dovedi botezul copiilor din familiile creştine prin prisma credinţei părinţilor, atunci de ce nu s-a vorbit nicăieri despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească naşii care se botează în locul pruncilor? Este chiar de mirare cum se poate da crezare unei practici care nu are sprijin nici în Scriptură şi nici în tezaurul literaturii patristice. De pildă, Sf. Chiril al Ierusalimului care a scris multe cateheze pe tema botezului n-a amintit niciodată despre botezul copiilor.

Să dăm citire acum documentului mai sus amintit (sublinierile îmi aparţin): „Condiţiile care se cer de la primitorul botezului sunt: voinţa de a se boteza, credinţă şi căinţă…  Conform poruncii Domnului, Biserica nu sileşte pe nimeni să se boteze. Cel ce vrea să primească această sfântă taină trebuie să-şi manifeste dorinţa de a o primi. Botezul săvârşit asupra cuiva împotriva voinţei lui e nulCredinţa este absolut necesară pentru primirea botezului… Biserica cere de la cel care vine la botez să aibă credinţa creştină.[99]

Aşadar, dacă botezul copiilor (care nu pot nici să vrea şi nici să nu vrea, nici să creadă şi nici să nu creadă) ar fi putut face excepţie de la regulă, de ce nu s-a arătat în scris, tot aşa cum s-a arătat în scris (de către susţinătorii acestui botez) imposibilitatea lor de a fi botezaţi? Putem noi să punem prezumţiile noastre şi să le calificăm drept spuse ale autorului şi, mai ales, drept spuse ale lui Dumnezeu?!

             e) Iustin Martirul spune: „De altfel Isaia nu v-a trimis la baie ca să vă spălaţi acolo crima şi celelalte păcate, căci toată apa mării n-ar fi în stare să vă curăţească; ci după cum este natural, baia aceea mântuitoare despre care a vorbit atunci, este baia celor ce se pocăiesc şi care se curăţă nu prin sângele ţapilor şi al oilor ci prin credinţa în sângele lui Hristos şi prin moartea Lui… Căci ce folos poate să aibă botezul acela care curăţă numai carnea şi trupul? Botezaţi-vă sufletul de urgie şi de îmbuibare, de invidie şi de ură, căci numai atunci trupul va fi curat.[100] Iar într-o altă lucrare, Iustin Martirul afirmă: „Într-adevăr, Iisus a zis ‘Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi’. Dar să-i lăsăm să vină ei atunci când cresc, când învaţă, când sunt învăţaţi la Cine să vină să devină creştini, atunci când sunt ei în stare să-L cunoască pe Hristos. Oricine îşi dă seama de seriozitatea botezului, va purta teamă de primirea lui mai mult decât de amânarea lui. Credinţa reală este siguranţa mântuirii.[101]

             f) Sf. Ioan Gură de Aur a fost născut în casă creştină. Părinţii lui au fost creştini. El totuşi s-a botezat la vârsta de 22 de ani. S-a născut la 354 şi s-a botezat la 376. Atunci era la ordinea zilei să se amâne botezul până când omul era deplin conştient de pasul pe care-l făcea[102]. Şi tot Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind textul de la Ioan 3:5, făcea următorul comentariu foarte interesant: “Dacă aceasta ar fi îngăduit şi n-ar mai fi nevoie de părerea sau voinţa celui ce primeşte această taină (botezul), nici consimţământul celui din viaţă (aici se referă la botezul pentru cei morţi din 1 Cor. 15:29), apoi atunci ce împiedică pe greci şi iudei de a deveni credincioşi astfel, adică alţii primind botezul în locul lor, după ce dânşii încetează din viaţă?”[103]

             g) Aducem acum o serie de argumente din partea preotului profesor Dumitru Stăniloae, din care înţelegem că botezul nu poate fi dat nimănui fără conlucrarea candidatului. „Lucrarea Duhului sau harul lui Hristos îmbiindu-se tuturor prin Biserică… nu forţează libertatea omului, adică nu lucrează irezistibil, silindu-l să-l primească şi să-l mântuiască cu sila, cu sau fără conlucrarea lui”.[104]

Acesta e adevărul! Dumnezeu nu sileşte pe nimeni, nu face pe nimeni creştin fără conlucrarea aceluia care urmează să devină creştin! Şi dacă chiar ar putea fi justificat botezul fără conlucrarea candidaţilor, trecându-se astfel peste libertatea lor de alegere, de ce nu s-a făcut această menţiune ori de câte ori s-a amintit de condiţia liberei alegeri şi a conlucrării candidaţilor la botez adulţi?! Următoarea mărturie a preotului profesor dr. Dumitru Stăniloae aduce o explicaţie: “Prin Taina Botezului, instituită de Mântuitorul, omul care crede în Hristos, se renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii[105].

Atragem aici atenţia asupra sintagmei omul care crede în Hristos  –  acela se renaşte. Dacă ar fi fost adevărat că şi omul în locul căruia crede o altă persoană ar renaşte, de ce nu s-a făcut această menţiune aici? Nu s-a făcut pentru că aşa ceva nu era conform descoperirii lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli.

O altă mărturie a preotului profesor Dumitru Stăniloae ne transmite un mare adevăr: „Orice viaţă după Dumnezeu începe prin auzirea Cuvântului şi prin pocăinţă. De la pocăinţă se înaintează la virtute.[106] Deci orice viaţă după Dumnezeu începe prin auzirea Cuvântului şi prin pocăinţă  –  nicidecum prin botez şi pe nici o altă cale! Numai de la pocăinţă se înaintează la virtute –  aşa ne învaţă cel mai luminat teolog ortodox al sfârşitului secolului XX.

c)     Condiţiile, temeiurile şi maniera practicării botezului în înţelegerea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

 

Să trecem acum la câteva citate relevante, culese din scrierile cele mai autorizate ale ortodoxiei. Chiar în cap de listă vom aduce un canon care datează de pe vremea când unii dintre Apostolii Domnului erau în viaţă, unii scriitori ai Bisericii considerând că sunt chiar scrierile lor:

             a) Didahia celor Doisprezece Apostoli din Siria occidentală de la anii 50 sau 90-100: “Iar cu privire la Botez, aşa să botezaţi… să postească înainte de botez cel ce botează şi cel botezat şi dacă pot şi alţii, iar celui ce se botează porunceşte-i să postească o zi sau două înainte.[107] Este demn de semnalat faptul că aceste scrieri sunt validate de către cele mai competente surse ale ortodoxiei de azi.

Înţelegând din expunerile lui George Remete că administrarea botezului în afara alegerii libere a persoanei contravine regulii lui Dumnezeu, nu ne este greu să înţelegem de există instrucţiuni precise (preliminare botezului!) pentru candidatul la botez. Din nefericire, azi nici nu se mai pomeneşte despre postirea din partea celui care botează, nici atât alţii de pe lângă el. Azi se fac chefuri mari cu mâncare, băutură, dans şi o seamă întreagă de acte nu neapărat lăudabile, care sunt vehement criticate de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

             b) Mergem acum mai departe tot la cartea amintită: „Când sunt aduşi cei care vor primi botezul, să se cerceteze viaţa lor: dacă au trăit în cuviinţă cât timp au fost catehumeni, dacă au cinstit pe văduve, dacă au vizitat pe bolnavi, dacă au făcut toată fapta bună. Şi cei care i-au adus să dea mărturie despre fiecare: a făcut aşa, a auzit Evanghelia!  Din momentul în care au fost separaţi, să se pună mâinile peste ei în fiecare zi, până ce vor fi exorcizaţi. Când se apropie ziua în care vor fi botezaţi, episcopul să-i exorcizeze pe fiecare din ei, ca să ştie dacă e curat. Iar dacă nu e bun, dacă nu e nici curat să fie pus deoparte, fiindcă n-a ascultat cuvântul în credinţă, căci e cu neputinţă ca străinul să se ascundă mereu...”[108]

Instrucţiunile acestea cu privire la condiţiile foarte detailate pe care trebuie să le întrunească candidatul la botez şi preotul care botează, împreună cu comunitatea în sânul căreia se oficiază botezul, continuă pe parcursul a mai mult de trei pagini în cartea amintită. Am amintit numai cele trei fraze de mai sus, dar în carte sunt prezentate pe parcursul a mai mult de trei pagini. Candidatul la botez trebuia cercetat şi urmărit de către membrii bisericii înainte de a i se acorda botezul (o să vedem în alte scrieri că această cercetare putea dura chiar şi câteva luni!). El trebuia să aibă o comportare creştinească în viaţa de toate zilele, să săvârşească o serie de fapte evlavioase, să frecventeze biserica şi să dobândească o serie de cunoştinţe cu privire la Evanghelie. Nu oricine putea să se boteze. Aşa se proceda în comunitatea ortodoxă din vremurile de demult, pentru că ei respectau Crezul Ortodox. Cine se gândea pe atunci să boteze un prunc?

             c) Iustin Martirul şi Filozoful: „Câţi s-ar lăsa convinşi şi ar crede că sunt adevărate cele învăţate şi spuse de noi şi făgăduiesc să poată trăi aşa, aceştia sunt învăţaţi să se roage şi să ceară postind de la Dumnezeu iertarea păcatelor dinainte (de botez), noi înşine rugându-ne şi postind împreună cu ei. După care sunt duşi de noi la apă...”[109]

Cine ar putea acuza doctrina ortodoxă ca propovăduind botezul drept spălare de păcate? Adevărata credinţă ortodoxă nu învaţă aşa ceva! Adevărata învăţătură a credinţei ortodoxe este aliniată perfect cu descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli, mărturisind iertarea păcatelor înainte de botez, înainte, aşadar, de cufundarea propriu-zisă în apă. Şi, cum am menţionat în mai multe rânduri, aceste învăţături din jurul anului 100 după Hristos sunt validate şi respectate cu tot atâta sfinţenie şi în zilele noastre.

             d) Cităm acum din Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement, din care aflăm condiţiile pe care candidatul la botez trebuie să le îndeplinească înainte de botez: „Cel botezat să fie 1.străin de orice impietate, 2.nelucrător faţă de păcat, 3.prieten al lui Dumnezeu, 4.vrăjmaş al diavolului, 5.moştenitor al Tatălui, 6. comoştenitor al Fiului Său, 7.renunţător la Satana, 8.la demoni şi amăgirile lor, 9.curat, 10.pur, 11.cuvios, 12.iubitor de Dumnezeu, 13.fiu al lui Dumnezeu, 14.rugându-se ca un fiu tatălui şi spunând aceste cuvinte primite de la adunarea comună a credincioşilor…”[110] (numerotarea îmi aparţine).

Să luăm aminte, ceea ce avem în faţă este parte din „Constituţiile Sfinţilor Apostoli ai Mântuitorului”! Aceste gânduri, care sunt scrise la anii timpurii ai lui 380 şi publicate în Canonul Ortodoxiei, sunt recunoscute şi azi, în anul 2010, ca adevărata şi dreapta învăţătură a ortodoxiei. Să luăm aminte la cât de multe şi amănunţite sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la botez! Ne sunt enumerate 14 condiţii pe care candidatul la botez trebuie să le îndeplinească, printre care cele mai de seamă sunt cele stabilite de Dumnezeu în Sfânta Scriptură: moştenitor al Tatălui, iubitor de Dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu. Iar dacă aici nici măcar nu s-a pomenit nimic de vreo excepţie de la regulă pentru cazul în care ar fi fost vorba despre botezul copiilor mici, cine ar avea îndrăzneala să adauge această excepţie de la regulă doar ca urmare a unor presupuneri şi datini omeneşti? Iată acum ce spun şi alţi Părinţi ai Bisericii, împreună cu alţi scriitori bisericeşti şi teologi ortodocşi.

Sf. Chiril al Ierusalimului: „Apa îl udă pe cel botezat numai pe dinafară; Duhul însă le botează pe cele mai dinăuntru.”[111]

Sf. Ioan Gură de Aur: „Cel ce se botează trebuie mai întâi să-şi cunoască păcatele sale şi să le condamne.”[112] Să luăm aminte la expresia păcatele sale, ceea ce exclude formula naşului care se leapădă de Satana în locul copilului căruia i se dă botezul.

Teofilact, arhiepiscop de Ohrida (Bulgaria): „Pentru că credinţa povăţuieşte înaintea botezului, că mai întâi trebuie a crede omul şi apoi a se boteza.”[113]

Ion Bria: „Botez vine de la grecescul baptisma, latinescul baptismum, adică afundare: Baia naşterii celei de a doua (Tit 3:5)… semnul iluminării spirituale şi afundării în misterul lui Hristos. Botezul este una din Tainele instituite de Iisus şi practicate de apostoli, ca fiind actul de iniţiere în istoria mântuirii, de intrare în Biserică, de imitare sacramentală a morţii lui Iisus… Rânduiala botezului este de fapt rânduiala iniţierii în creştinism şi primirii a celui ce crede într-o comunitate creştină, care este Biserica… ”[114] (sublinierile îmi aparţin).

Botezul este, aşadar, numai un semn al unei iluminări spirituale. Asta înseamnă că înaintea botezului a avut loc o iluminare a candidatului la botez – nu a unei alte persoane în locul candidatului! Botezul este un act de iniţiere în istoria mântuirii – deci nu este mântuirea în sine, căci aceasta are loc în viaţa candidatului înainte de a se efectua botezul. Botezul este, de asemenea, şi o rânduială a primirii candidatului în comunitatea creştină care-l botează, un fel de confirmare a primirii sale în sânul comunităţii creştine locale!

Ne oprim aici cu dovezile prezentate din scrierile Părinţilor Bisericii, cât şi a altor teologi ortodocşi, în legătură cu modul în care văd ei botezul. Am ţinut neapărat să facem cunoscute opiniile lor pentru a dovedi că adevărata învăţătură ortodoxă cu privire la rostul botezului în economia mântuirii este aliniată desăvârşit cu aceea a Scripturii. Că nici nu putea fi altfel, este dovedit fără echivoc din însăşi faptul că credinţa ortodoxă este fundamentată pe temelia de nezdruncinat a lui Dumnezeu, temelie care este descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli.

Cine are inima curată, adică doritoare după a cunoaşte pe Dumnezeul credinţei ortodoxe, acela va primi cu bucurie părerile şi opiniile care au la bază adevărul Sfintei Scripturi. Cât despre cei cu inima vicleană care văd lămurit adevărul, dar nu vor altceva decât să-l tăgăduiască (vezi Faptele Apostolilor 4:16), aceştia nu-l vor primi niciodată. Nădăjduim că vor fi unii chiar şi dintre ei care se vor trezi singuri la adevăr, mai înainte de a-i trezi judecata cea de apoi, când nu vor mai putea schimba nimic cu privire la veşnicia lor.

În încheiere, dorim din inimă tuturor acelora care au luat aminte la poruncile lui Dumnezeu care ne-au fost prezentate mai întâi din Sfântul Său Cuvânt şi apoi consemnate şi întărite, deopotrivă, şi de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ca binecuvântările Lui minunate pregătite nouă în Fiul Său Iisus Hristos să fie şi să rămână peste toţi aceia care se deschid să le primească. Amin!

 

Capitolul 5

Naşterea de sus (din nou)

             În cadrul acestui capitol ne vom ocupa de un alt subiect esenţial al doctrinei ortodoxe, este vorba despre naşterea de sus (Ioan 3:3). Pentru o înţelegere mai clară a explicaţiilor prezentate în lucrarea de faţă am împărţit materialul pe trei subcapitole. În primul vom lămuri noţiunea naşterii de sus din perspectiva Scripturii, în al doilea vom analiza locul pe care-l ocupă naşterea din nou în economia mântuirii aşa cum ne-o prezintă Biblia, iar în al treilea rând vom asculta mărturiile Părinţilor Bisericii cu privire la felul cum interpretează ei nevoia naşterii din nou.

 Naşterea din nou în terminologia biblică

(sau naşterea cea de a doua, vezi Tit 3:5,

sau spălarea naşterii cei din iznoavă)

                                          Generalităţi

Termenul naştere este redat de DEX prin  apariţie, ivire, creare. Reţinem deci că naşterea este un proces de creare (sau recreare, cum vom vedea mai jos). Este apariţia a ceva nou care nu a mai existat niciodată, un proces definit de Sfânta Scriptură ca fiind aducerea la existenţă a unei noi creaţii (2 Corinteni 5:17).

Dar mai este ceva: Biblia vorbeşte despre naşterea de sus. Ce vrea să însemne acest de sus? În modul cel mai simplu spus, avem de a face cu crearea unui om nou, prin procesul naşterii de sus, din Dumnezeu, realizată în duhul omului.

Deosebirea capitală dintre cele două entităţi constă în procesul prin care au fost aduse la fiinţă şi originea fiecăreia. Putem, astfel, spune că avem de-a face cu omul cel vechi, făcut, şi cu omul cel nou, născut. Omul făcut (Facerea1:26) de Dumnezeu în grădina Edenului a păcătuit şi a fost osândit la pieirea veşnică de la faţa lui Dumnezeu. Dar pentru că Dumnezeu l-a iubit prea mult pe om încât să-l alunge de la faţa Lui pentru totdeauna a pregătit un plan de salvare. Planul acesta urmând să împace desăvârşit atât dreptatea, cât şi dragostea lui Dumnezeu, cuprindea achitarea plăţii păcatului prin moartea înlocuitoare a Mântuitorului şi, în acelaşi timp, recuperarea păcătosului care se va arăta dispus să primească plata făcută de Mielul lui Dumnezeu. În felul acesta a rânduit Dumnezeu ca omul făcut care descinde din Adam cel păcătos să se poată naşte din Dumnezeu, în duhul său, primind moartea Mielului lui Dumnezeu în locul lui.

Ideea recreării prin naşterea de sus despre care vorbeşte Scriptura este puternic întărită de traducerile ortodoxe, din care amintesc două. Prima dată amintesc întâia traducere integrală a Bibliei din anul 1688, Biblia lui Cantacuzino, care la Tit 3:5 vorbeşte despre spălarea naşterii cei din iznoavă (iznoavă însemnând “din nou, încă odată, de la capăt[115]). Amintesc apoi versiunea lui Galaction de la 1988 care vorbeşte despre spălarea naşterii celei de a doua. Iar unul din textele care explică drept la subiect noţiunea naşterii de sus, este versetul 17 de la 2 Corinteni 5 prin cuvintele următoare:  „Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură[116] nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”.

Adevăratul sens al textului din originalul grecesc este redat prin naştere de sus. Iar dacă am ales totuşi să mă refer la ambele expresii, am făcut aceasta având în vedere faptul că fiecare dintre ele evidenţiază un anumit aspect care ne poate fi de folos la înţelegerea globală a semnificaţiei. Deosebirea esenţială dintre cele două expresii constă în aceea că expresia de sus ne indică, de asemenea, şi originea acestei noi creaţii. Expresia de sus ne arată limpede că noua creaţie care ia fiinţă cu acest prilej se naşte din Dumnezeu. Subliniem astfel că, deşi procesul naşterii se realizează în omul făcut (proces care are loc la nivel de duh), omul cel nou născut este din Dumnezeu, iar făptura aceasta nouă apare prin (şi creşte în) Hristos.

Textul citat mai sus afirmă aşadar că naşterea de sus generează o făptură, o creaţie nouă. Dar despre această creaţie nouă se vorbeşte în paralel cu una veche. Aici nu ni se spune în mod simplu doar că Dumnezeu va aduce la fiinţă o creaţie nouă, ci şi că această creaţie nouă este pusă în legătură cu una veche care, de drept a trecut, dar de fapt trece treptat (Filipeni 2:12), făcând loc celei noi.

Ca să putem înţelege mai bine conceptul acesta vom vorbi mai întâi despre Capul acestei noi creaţii, Omul Iisus Hristos (Coloseni 1:18), Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi Om din om adevărat (dar fără păcat) născut din Prea Curata Fecioară, Maria. Iisus este arătat de Scriptură ca fiind întâiul născut între mai mulţi fraţi (Romani 8:29). Acei mai mulţi fraţi menţionaţi aici suntem noi, credincioşii născuţi din Dumnezeu pe calea pocăinţei, botezului şi credinţei în Evanghelie. Iar Iisus este fratele nostru mai mare.

Combinaţia sau împletirea aceasta extraordinară, tainică, nemaiauzită şi nemaiîntâlnită în toată istoria creaţiei lui Dumnezeu dintre Dumnezeul creator şi fiinţa creată realizată în Omul Iisus Hristos, Şi-a făcut intrarea în universul lui Dumnezeu prin procesul naşterii. O naştere miraculoasă şi nepătrunsă, ca şi Dumnezeul care a produs-o dar, atenţie!, să luăm act de faptul că a venit la fiinţă prin procesul naşterii. Dacă am pierdut din vedere că a luat fiinţă prin naştere atunci am pierdut toată esenţa problemei. Primul sau vechiul Adam a fost făcut de Dumnezeu; al doilea Adam, Omul Iisus Hristos, Capul noii creaţii umane S-a născut din Dumnezeu. Atât de mare este deosebirea dintre a fi făcut de Dumnezeu şi a fi născut din Dumnezeu, pe cât de nemăsurabilă este distanţa de la Pământ la Cer. De aceea atrag deosebit de marea luare aminte asupra faptului că noua creaţie a lui Dumnezeu, făptura cea nouă în Hristos, este adusă la fiinţă prin naştere, nu prin facere. Şi lucrurile stau în felul acesta pentru că aşa sunt rânduite de Creatorul care face toate potrivit sfatului voii Sale (Efes. 1:11).

Aşadar, Omul Iisus Hristos în calitate de Cap al noii creaţii (să luăm aminte, El este nu numai Dumnezeu, ci şi om, dar fără păcat) a venit la fiinţă prin naştere din Dumnezeu. La Matei 1:18 citim limpede că Maria s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iar la versetul 20 întâlnim pe îngerul lui Dumnezeu care vine şi-i face cunoscut lui Iosif, logodnicul Mariei, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.

  • “…din apă…” (Ioan 3:5)

Cât de greşit este interpretat acest verset! S-a ajuns ca apa de pe Pământ să fie socotită drept element ceresc din care se naşte omul cel nou în Hristos şi că botezând pruncul, l-ai şi creştinat. Oare nu spune Mântuitorul cu numai două versete mai sus că naşterea este de sus? Iar dacă este de sus, adică din cer, ce treabă are apa de pe Pământ? Ori este de sus, ori este de pe Pământ. Ori este de la Duhul Sfânt din cer, ori este de la apa de pe Pământ. Apa de pe Pământ are şi ea rolul ei. Dar rolul apei nu este de a contribui la naşterea din nou, adică la creştinarea unui om prin spălarea de întinăciunile şi de natura lui veche de descendent din Adam cel păcătos (Părinţii Bisericii întăresc puternic acest adevăr, vom vedea mai jos). Aşa cum am arătat deja, este greşit să crezi că la naşterea omului din Dumnezeu creaţia cea nouă din cer ar veni la fiinţă din apa Pământului blestemat de Dumnezeu. Rolul apei este acela de pildă, aşa cum scrie la 1 Petru 3:21, în Biblia lui Cantacuzino: apa este pilda aceluia care ne mântuiaşte, nu a trupului lepădare de tină. Sau cum spune versiunea Galaction: nu ca ştergere a necurăţiei trupului.

Am lămurit ce nu este apa în contextul botezului, să vedem mai departe ce este apa, care este rolul ei. Apa trebuie, totuşi, să-şi aibă însemnătatea ei. Altfel nu ar fi fost menţionată aici. Oare despre ce este vorba când se aminteşte de naşterea din apă?

Citim la Ioan 15:3 cuvintele Mântuitorului către ucenicii Săi: “Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus”. Iată, aşadar, că aici este vorba despre Cuvântul lui Dumnezeu care curăţeşte, care spală. Iar dacă este vorba să ne referim la apa din Ioan 3:5 ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu din cer, atunci putem să credem cu toată tăria că apa nu este nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel dar, când Mântuitorul a spus lui Nicodim că trebuie să fim născuţi din nou din apă şi din duh avea în vedere Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt – ambele elemente fiind de sus, de la Dumnezeu. În felul acesta putem să găsim armonia desăvârşită între expresia de sus folosită de Mântuitorul în Ioan 3:3 şi expresia din apă folosită în Ioan 3:5.

Să nu uităm că interpretarea aceasta este puternic susţinută de către textul de la 1 Petru 3:21, care spune clar că botezul este numai o pildă, nu o spălare de întinăciunile trupeşti.

După ce am înţeles că Biblia ortodoxă nu socoteşte apa ca pe un element sacru în procesul naşterii de sus, înţelegem foarte bine şi motivul pentru care botezul, ca pildă a morţii noastre împreună cu Hristos, nu poate să aibă loc mai înainte de înfăptuirea adevărului pe care îl înfăţişează – moartea noastră împreună cu Hristos (1 Petru 3:21 şi Romani 6:3). Fiind vorba despre naşterea din Cuvântul lui Dumnezeu simbolizat aici de Mântuitorul prin cuvântul apă, înţelegem, în acelaşi timp, şi motivul pentru care botezul trebuie să aibă loc la vârsta când omul este capabil să audă şi să creadă Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum citim şi la Romani 10:17, credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos. Poate un prunc de câteva luni sau de câţiva ani să audă Cuvântul lui Hristos, să-l înţeleagă şi să se decidă asupra primirii lui?! Şi pentru că, într-adevăr, pruncul nu poate să creadă, cum ar mai putea fi născut din apa Cuvântului pe care nu-l poate crede?!

Un alt element legat tot de credinţă: dacă actul botezului nu este precedat de credinţă, să nu uităm ce scrie la Evrei 11:6 şi anume că cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, căci fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Să luăm aminte, aici nu spune că cel care este apropiat de un altul (adică de către naş) trebuie să creadă, ci numai acela care se apropie el de Dumnezeu, numai acela este primit, dacă a crezut!

  • „…şi din Duh…” (Ioan 3:5)

Mă apropii de încheierea acestei părţi introductive amintind că Omul Iisus Hristos Şi-a făcut intrarea în lume prin naşterea de la Duhul Sfânt (Matei 1:18 şi 20). Această observaţie ne cere maximum de atenţie, deoarece Omul Iisus Hristos fiind Capul noii creaţii a lui Dumnezeu este deschizătorul uşii, El este Uşa, El este Calea pe care omul poate intra în Împărăţia Cerurilor. Aşadar, omul păcătos aude Cuvântul lui Dumnezeu, se pocăieşte şi prin aceasta este născut din nou de sus, în duhul său.

‚ Locul pe care-l ocupă naşterea de sus în economia mântuirii,

aşa cum ni-l prezintă Scriptura

Subiectul acesta reclamă cea mai mare atenţie din parte oricărui cititor care este interesat în problema locului unde-şi va petrece veşnicia. Ne facem intrarea în lumea de sub soare prin miracolul naşterii trupeşti, iar în cerul lui Dumnezeu prin miracolul naşterii duhovniceşti. Naşterea trupească este condiţionată de suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu întreabă pe nimeni dacă vrea sau nu vrea să se nască, nici dacă vrea să se nască într-o parte a Pământului sau în cealaltă, nici dacă vrea să fie american, român sau eschimos; nu întreabă pe nimeni nici cu privire starea socială a familiei în care ar vrea să se nască sau ce nume să poarte, dacă vrea să fie bărbat sau femeie, dacă vrea să fie blond sau brunet. Dar când vine vorba despre naşterea duhovnicească, aici lucrurile stau cu totul diferit, în sensul că Dumnezeu cere consimţământul expres al fiecărei fiinţe omeneşti care doreşte să aibă parte de Împărăţia lui Dumnezeu în veşnicie (vezi notele 99 şi 100).

Acum, deşi între cele două moduri de naştere există deosebiri, asemănarea de căpetenie între ele rezidă în faptul că în nici unul din cele două locuri, în lumea fizică sau cerul lui Dumnezeu, nu se poate intra decât prin naştere. Şi vorbind tot despre asemănare, ambele moduri de naştere sunt miracolul lui Dumnezeu – unul mai mare şi mai tainic decât celălalt! În timp ce naşterea trupească se face din Adam cel făcut, naşterea din nou de la Dumnezeu se face prin Iisus Cel născut de la Duhul Sfânt. Dacă, deci, în lumea pământească nu se poate intra decât pe poarta naşterii, cu cât mai puţin ar putea intra cineva în cerul lui Dumnezeu pe orice altă cale. Adevărul acesta este, de altfel, stabilit cu tărie de către Mântuitorul în convorbirea Sa cu Nicodim, în Evanghelia după Ioan, capitolul 3, despre care vom continua să vorbim mai pe larg în cele ce urmează.

Cât priveşte taina naşterii din nou ca singura cale a pătrunderii omului în cerul lui Dumnezeu, am vorbit deja mai sus, arătând că primul om care a deschis calea intrării în cerul lui Dumnezeu prin procesul naşterii de sus, din Duhul Sfânt, este Omul Iisus Hristos. El este arătat în Scriptură ca fiind Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi (vezi Romani 8:29). El, Omul Iisus Hristos, a pătruns în cerul lui Dumnezeu pe calea naşterii de la Duhul Sfânt. Iar prin expresia dintre mai mulţi fraţi se arată limpede că fraţii Lui îşi fac intrarea în cer pe aceeaşi cale a naşterii din aceeaşi sursă, adică naşterea de sus prin Duhul Sfânt. Aşa după cum fraţii biologici ai unei familii de pe Pământ capătă relaţia de filiaţie prin naşterea din aceiaşi părinţi, fraţii Domnului Iisus Hristos capătă relaţia de fraţi prin naşterea din aceeaşi sursă cu El, din Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

În continuare, vom analiza una dintre cele mai copleşitoare dovezi ale Scripturii în ceea ce priveşte imposibilitatea pătrunderii în cerul lui Dumnezeu pe oricare altă cale pe care ar putea-o gândi vreo fiinţă de sub soare, în afara naşterii de sus. Este vorba despre dialogul dintre fruntaşul iudeu Nicodim şi Mântuitorul, prezentată în Ioan 3:1-7: „Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: ‚Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el’. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: ‚Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu’. Iar Nicodim a zis către El: ‚cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?’ Iisus a răspuns: ‚Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: TREBUIE să vă naşteţi de sus”.

Acestea sunt cuvintele care au ieşit de pe buzele Mântuitorului Iisus Hristos. Observaţi cât de categoric vorbeşte aici Mântuitorul prin cuvintele nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (nici măcar să o vadă) şi imperativul TREBUIE să vă naşteţi de sus? El ne face cunoscut că pentru noi, păcătoşii, nu există nici o altă cale de intrare în cerul lui Dumnezeu.

Atragem acum atenţia cititorilor asupra faptului că aici avem de-a face cu un iudeu, ba încă nu cu unul de rând, ci cu unul privit ca eminent printre ei, un fruntaş al lor. Deci Iisus spune că TREBUIE să se nască din nou unui iudeu.

Dar cine erau iudeii? Iudeii sunt poporul din care Iisus Şi-a luat trupul Său de carne şi oase. Am putea spune că poporul evreu este “înrudit” cu Dumnezeu. Ne dăm noi seama ce înseamnă lucrul acesta?

Să nu uităm raporturile unice ale acestui popor cu Dumnezeu, începând cu eliberarea lor miraculoasă din Egipt. Aceste evenimente sunt unice în toată istoria neamului omenesc. Dumnezeu S-a coborât în Persoană pe muntele Sinai în faţa poporului iudeu, a stat de vorbă cu Moise pe munte “faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieşirea 33:11) şi a scris cu degetul Lui cele zece porunci pe două table de piatră. Avem, apoi, felul în care Dumnezeul Cerului şi al Pământului a locuit în mijlocul acestui popor prin preoţia levitică, sub care a fost construit cortul întâlnirii şi apoi vestitul Templu al lui Solomon. Întreg Vechiul Testament este plin de semne şi minuni dumnezeieşti.

Şi iată că acum vine Iisus şi-i spune acestui evreu că nu poate ajunge în cerul lui Dumnezeu decât pe poarta naşterii de sus, punându-l astfel la un loc cu toţi păgânii, cu sălbaticii din junglele nepătrunse şi cu cei mai decăzuţi oameni de pe Pământ.

Concluzia pe care vreau s-o punctez este aceasta: dacă pentru iudei, poporul ales al lui Dumnezeu, din care Şi-a luat trup omenesc Fiul lui Dumnezeu, dacă nici chiar pentru ei nu este o altă cale de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu decât calea naşterii de sus prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie, să fie oare o altă cale pentru noi cei care nici măcar nu facem parte din neamul lor?

  • „…baia naşterii celei de a doua…”

Ne-am ocupat până la punctul acesta de naşterea din apă şi din Duhul Sfânt, arătând că omul pământesc, carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea (1 Cor. 15:46-50), motiv pentru care este nevoie de naşterea din Duhul Sfânt. Aşa cum spune Mântuitorul în discuţia Lui cu Nicodim: Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Numai omul născut din Duhul Sfânt, numai acela poate avea părtăşie cu Dumnezeul care este Duh, prin Duhul Său Cel Sfânt (Ioan 4:24).

Am ajuns acum să ne ocupăm de expresia baia naşterii celei de a doua, aşa cum o găsim scrisă la Tit 3:5. Ce ar putea să însemne naşterea cea de a doua? Trebuie să înţelegem că dacă este vorba despre o a doua naştere înseamnă că aici ni se vorbeşte despre o naştere premergătoare acesteia. Şi care este aceea? Este naşterea firească din Adam cel făcut. Există deci o naştere firească din Adam cel făcut (pământesc, păcătos) şi o a doua naştere care este duhovnicească din Adam Cel născut, Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat. Urmează acum să ne ocupăm în continuare de raporturile dintre aceste două naşteri, încercând să evidenţiem felul în care omul, fiinţă cu voinţa liberă, este chemat să-şi aducă aportul său în cazul naşterii celei de a doua. Căci aşa cum am arătat mai sus, dacă în cazul venirii noastre pe lume Dumnezeu nu întreabă pe nimeni dacă vrea să se nască sau nu pe Pământ, când vine vorba de naşterea din Duhul Sfânt, pentru a avea parte de Împărăţia cerurilor, Dumnezeu cere consimţământul expres al fiecărei fiinţe omeneşti.

Se cere o mare atenţie în ce priveşte deosebirea dintre aceste două forme: naştere firească, naştere duhovnicească; naştere din Adam cel făcut, naştere din Adam Cel Născut. Adam cel făcut este din pământ, pământesc. Adam Cel Născut este din cer, ceresc. Întâi a venit cel firesc, apoi cel duhovnicesc (1 Cor. 15:46-50).

Dar cum se face trecerea de la o stare la cealaltă? Cum poate un om firesc să ajungă un om duhovnicesc? Cum poate un om care descinde din Adam cel făcut din ţărâna pământului să se nască (din nou) din Adam Cel Născut prin Duhul Sfânt, ceresc?

Iată întrebări cărora încercăm să le dăm răspunsuri cu texte din Scriptură. Dar, să nu uităm că un răspuns amplu la tematica aceasta reclamă un volum de explicaţii cu mult mai mare decât ne permite lucrarea de faţă. Ne vom rezuma, astfel, doar la câteva coordonate relevante pentru subiectul nostru.

Iisus este Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi (vezi Romani 8:29). Desigur, nu avem nici o problemă cu înţelegerea că El este Întâiul născut. Pe asta am lămurit-o mai sus. Întemeietori de sisteme religioase şi filozofice au fost destui atât înainte, cât şi după El. Dar toţi aceştia au fost şi sunt, fără excepţie, oameni pământeşti născuţi din Adam cel făcut din ţărâna pământului. Ei au fost oameni păcătoşi, făcuţi, pentru că s-au născut din cel făcut. Dar Iisus S-a născut de la Duhul Sfânt şi Şi-a luat trup omenesc, dar fără păcat, din Fecioara Maria. El deci este născut de la Duhul Sfânt. Fiind Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, a ajuns şi Om din om adevărat prin naşterea miraculoasă de la Duhul Sfânt. Şi pentru că prin naşterea aceasta Şi-a luat un trup omenesc din Fecioara Maria, El a devenit şi Om din om adevărat.

Dar cum stau lucrurile cu privire la fraţii aceştia ai Lui? Relaţia de frate nu se poate dobândi decât prin naşterea din aceeaşi sursă – şi asta ne este destul de limpede. Cum se poate atunci ca nişte oameni care fac parte din neamul păcătos al lui Adam cel făcut să se poată înfrăţi cu Omul Iisus Hristos din ceruri, Cel născut? Cum poţi ajunge să-ţi înlocuieşti originea din Adam (pământesc) cel  făcut, cu aceea a lui Adam (din ceruri) Cel născut?

Răspunsul la toate cele de mai sus este foarte scurt, alcătuit din două cuvinte: prin moarte.

  • Conceptul de moarte în Scriptură

Moartea, vorbind la modul general, înseamnă încetare, sfârşit, despărţire. Moartea unui om înseamnă despărţirea sufletului său de trup. Deci, în esenţă, moartea poate fi descrisă ca o despărţire. Ajungem să spunem astfel că în loc de moarte putem foarte bine să folosim sintagma “despărţit de”. Şi, aşa cum vom vedea în curând, moartea descrisă prin sintagma “despărţit de” ne va dezvălui taina schimbării originii noastre păcătoase cu originea dumnezeiască prin moartea faţă de noi înşine: despărţindu-ne de ceea ce vrem, ştim sau putem noi, pentru a primi ceea ce vrea, ştie şi poate Dumnezeu. Tocmai acesta este sensul comun al cuvântului moarte folosit în Scriptură. Şi ca să putem evidenţia cât mai clar  sensul acesta ne vom folosi de trei ilustraţii foarte grăitoare din Scriptură.

Prima o vom alege din episodul căderii omului în păcat, pe când se afla în grădina Edenului. Dumnezeu spusese acolo omului că în ziua în care va gusta din pomul oprit va muri negreşit (Facerea 2:17). Dar tot în cartea Facerea ni se face cunoscut că după izgonirea omului din Eden, Adam a trăit nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit (Facerea5:5). Deci aici ni se spune că abia apoi, după 930 de ani a murit. Cum rămâne atunci cu avertismentul lui Dumnezeu că Adam va muri chiar în ziua când va gusta din pom?

Păcătuirea lui Adam este relatată în capitolul 3 din Facerea. La versetul 23 ni se spune că Domnul Dumnezeu la scos pe Adam din grădina Edenului şi că apoi Adam a trăit 930 de ani. Toate acestea, puse în ordine cronologică ne duc la înţelegerea că moartea, în terminologia Scripturii, înseamnă, de fapt, “despărţit de” sau „scos din prezenţa”. Adam a murit prin aceea că a fost „despărţit de” Dumnezeu, izgonit fiind din prezenţa lui Dumnezeu în grădină. Şi dacă nu ar fi fost Domnul Iisus care să plătească cu moartea Lui, am fi rămas morţi în păcate şi fărădelegi, despărţiţi de Dumnezeu pentru veci.

A doua ilustraţie a sensului cuvântului moarte dat prin „despărţit de” îl luăm din descrierile cu privire la personajul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aflate pe paginile Scripturii. Aici trebuie să fim cu multă luare aminte asupra celor ce se vor spune, deoarece vorbim despre Acela care este Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, Fiul Tatălui, dar şi om din om adevărat. Şi voi prezenta două texte din Scriptură care  evidenţiază minunat sensul morţii ca fiind despărţire de cineva. În felul acesta noi ne putem schimba originea din omul Adam cel făcut, care este firesc, pământesc, cu originea din Omul Adam Cel născut, care este din cer, om din om adevărat, dar fără păcat.

În Epistola către Evrei 10:5-7, citim următoarele: „Drept aceea, intrând în lume (Iisus) zice (către Tatăl Său): ‘Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu Ţi-au plăcut; Atunci am zis: Iată vin, în sulul cărţii este scris despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule”. Vedem aici pe Fiul care, dorind să aducă jertfe şi prinosuri Tatălui, descoperă că voia Tatălui era, de fapt, să-I pregătească un trup omenesc şi să facă ispăşirea noastră de păcate. A renunţat atunci imediat la dorinţa Lui de a aduce jertfe şi prinosuri (chiar dacă această dorinţă era curată şi sfântă), pentru a face voia Tatălui. De aceea îl auzim în versetul 7 spunând cuvintele acestea minunate: „Atunci am zis: Iată vin… să fac voia Ta, Dumnezeule”. A murit astfel faţă de Sine prin însăşi despărţirea de dorinţa Sa, prin renunţarea la a face voia Sa proprie, ca să o poată împlini pe a Tatălui. Despărţindu-Se de dorinţa Lui curată şi sfântă de a aduce jertfe şi daruri numai pentru că voia Tatălui era să vină pe Pământ, El a murit faţă de voia Sa prin însuşi faptul că S-a “despărţit de” dorinţa Lui, ca să poată veni pe Pământ de dragul voii Tatălui.  Aceeaşi idee este exprimată şi în Evanghelia după Ioan 5:19: „A răspuns Iisus şi le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela (Tatăl Său), acestea le face şi Fiul întocmai”.

Dacă până acum au mai putut fi ceva dubii cu privire la înţelegerea că a muri faţă de tine însuţi înseamnă a nu mai face voia şi plăcerile tale, după ce am citat versetul acesta nu mai pot fi astfel de dubii. După ce am stabilit că Iisus a venit pe Pământ “despărţit de” Sine, murind faţă de Sine prin aceea că a primit să facă voia Tatălui în locul dorinţei Lui de a-I aduce daruri, aflăm din versetul de mai sus că El Şi-a trăit viaţa ca om pe Pământ în aceeaşi manieră, adică nimic de la Sine (cum El Însuşi ne spune la Ioan 5:19). Prin cuvintele: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, urmate, apoi, de: „căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai” Iisus nu ne spune altceva decât că El trăia “despărţit de” Sine, adică trăia mort faţă de Sine şi viu pentru ale Tatălui. Să luăm aminte că aici nu este vorba despre a face bine sau a nu face rău. Şi cine ar putea vorbi despre rău în cazul Omului Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat? Moartea, în terminologia Scripturii, nu are de-a face cu a te despărţi de cele rele pentru a face pe cele bune, ci moartea faţă de sine înseamnă “despărţit de tine”, adică nimic de la tine, nimic din cele ce vin de la tine însuţi sau din oricare altă sursă în afară de cele ce vin de la Dumnezeu. Dacă nici chiar Fiul lui Dumnezeu nu a făcut nimic de la Sine însuşi, atunci cine dintre muritori ar putea spera să fie atât de bun în sinea lui încât să nu mai fie nevoie să se lepede de sine? Se aude la tot pasul printre noi că trebuie să faci fapte bune ca să ajungi în raiul lui Dumnezeu.

Ca încheiere a acestui subiect, vreau să aduc o mărturie a lui Christos Yannaras, care defineşte moartea într-un mod asemănător: „Omul este persoană, chip al lui Dumnezeu, deoarece există ca posibilitate de răspuns la chemarea de dragoste a lui Dumnezeu. Prin funcţiile sale psiho-somatice, omul ‘administrează’ această posibilitate, răspunde pozitiv sau negativ la chemarea lui Dumnezeu, conduce existenţa sa la viaţă, care înseamnă relaţie, sau la moarte, care înseamnă separarea de Dumnezeu.[117]

  • Cum se realizează obiectivul naşterii din nou

Ne-am început capitolul acesta prin sublinierea faptului că intrarea în cerul lui Dumnezeu se poate face numai prin procesul naşterii de sus sau, cum spune textul de la Tit 3:5, prin baia naşterii celei de a doua. Am arătat apoi că până chiar şi Mântuitorul a luat chip de om pe calea naşterii de la Duhul Sfânt, pentru ca noi să putem deveni copii ai lui Dumnezeu tot pe aceeaşi cale, calea naşterii de la Duhul Sfânt. Am luat aminte în continuare că atunci când Dumnezeu L-a trimis pe Iisus pe Pământ a avut în vedere ca El să fie întâiul născut între mai mulţi fraţi (Romani 8:29). Aceste constatări duc acum la întrebarea: cum se poate ca Iisus Cel Născut din ceruri, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat, să se înfrăţească pe Pământ cu oamenii păcătoşi care-şi au originea în Adam cel firesc, cel păcătos, cel făcut din pământ? Şi am găsit răspunsul tot în viaţa Omului Iisus Hristos, în însuşi felul în care a venit şi, apoi, în felul în care a trăit El Personal aici pe Pământ: prin moarte (NIMIC de la Sine, vezi Evanghelia după Ioan 5:19).

După aceea am dezvoltat subiectul morţii din care am învăţat că moartea, de fapt, înseamnă „despărţit de”, înseamnă a sfârşi cu orice idei, gânduri, soluţii şi planuri personale pentru a împlini toate ideile, gândurile, soluţiile şi planurile lui Dumnezeu. Cum spunea mai sus şi Yannaras, moarte înseamnă detaşare de tot ce ţine de noi, de ale noastre sau de ale oricui altcuiva, la nivel de gând, voinţă şi înfăptuire. Şi mai mult chiar, cu prilejul acesta am înţeles că a muri faţă de tine nu înseamnă a face vreo selecţie oarecare asupra lucrurilor care vin din tine însuţi ca să te desparţi numai de unele lucruri care ar părea rele. Am stabilit că dacă Omul Iisus, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, dacă El nu a făcut NIMIC din Sine Însuşi, deşi orice ar fi făcut din Sine nu putea fi decât bun (Ioan 5:19), atunci moartea faţă de sine trebuie aplicată cu atât mai deplin în vieţile noastre care originăm din Adam cel păcătos.

Cred că în urma analizelor de mai sus nu vom mai avea nici o dificultate în înţelegerea versetului de la Romani 6:8: „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El”. Vrem să vieţuim cu Iisus? Vrem să avem parte cu Iisus la raiul lui Dumnezeu? Nu e altă cale decât calea morţii împreună cu Iisus, adică a trăirii despărţiţi de orice vine din noi înşine sau din oricare altă sursă din Univers, pentru a putea face numai voia Tatălui din cer. Iar acestea nu sunt cuvintele mele, nu sunt cuvintele vreunei oarecare fiinţe, ci sunt însuşi cuvintele lui Dumnezeu (vezi 2 Timotei 3:16)!

Iată, aşadar, care este calea rânduită de Dumnezeu, în vederea înlocuirii originii noastre de descendenţi ai lui Adam cel făcut din pământ cu aceea de descendenţi ai lui Adam Cel Născut din ceruri – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat. Oricine doreşte să păşească pe calea aceasta urmează să parcurgă următorii patru paşi:

             1. Primul pas constă în manifestarea acestei dorinţe printr-o rugăciune simplă înaintea Domnului Iisus care este prezent în tot locul şi care abia aşteaptă să ne audă. Este imperativ ca dorinţa aceasta să fie cunoscută înaintea lui Dumnezeu pentru că, să nu uităm!, dacă naşterea firească din Adam cel făcut din pământ a fost numai alegerea lui Dumnezeu, naşterea duhovnicească din Iisus Cel Născut din ceruri se face cu consimţământul nostru. Aceasta explică nenumăratele ocazii în care Îl auzim pe Mântuitorul spunând, într-un fel sau altul, cuvintele dacă voieşte cineva. El nu obligă pe nimeni. El a murit pentru toţi oamenii şi doreşte ca toţi oamenii să vină la pocăinţă (1 Timotei. 2:4). Dar, când vine vorba despre cei care vor beneficia din jertfa Sa adusă pentru toţi, ne spune clar şi răspicat că numai aceia care aleg să creadă (Ioan 3:16), numai aceia care aleg să moară împreună cu El (Romani 6:8), numai aceia vor avea parte de mântuirea Lui. Chiar şi teologii ortodocşi moderni spun acelaşi lucru. Spre exemplu, George Remete ne-a vorbit foarte pe înţeles despre mântuirea obiectivă şi cea subiectivă (vezi nota 98). Prin mântuirea obiectivă s-a referit la faptul că Iisus a murit pentru întreg neamul omenesc. Dar când vine vorba despre oamenii care vor beneficia de mântuirea obiectivă, teologul sus amintit a vorbit despre mântuirea subiectivă, referindu-se la faptul că numai acela care primeşte această mântuire prin propria sa alegere are parte de ea. Vreau deci să am parte cu El? Trebuie să-mi fac cunoscută dorinţa aceasta la modul concret, prin chemarea Numelui Său în viaţa mea.

             2. După ce mi-am mărturisit din toată inima dorinţa de a deveni frate cu Omul Iisus care este Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat, urmează cel de al doilea pas, aşa cum este descris la Ioan 1:11-13. Citim acolo că Iisus a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit (este vorba despre poporul evreu). Însă tuturor acelora care L-au primit, Dumnezeu le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, care de la Dumnezeu s-au născut. Aplicând astfel metoda morţii din Scriptură, exprimată prin formula “despărţit de”, mă voi lepăda, mă voi despărţi de TOT ce ştiu şi cred că aş putea să fac prin mine însumi pentru a intra în cer ca, astfel, golindu-mă desăvârşit de mine să-I pot face loc lui Hristos şi să mă umplu cu El. Adică voi urma calea pe care a urmat-o Hristos care n-a mai făcut NIMIC de la Sine (vezi Ioan 5:19). Încetând, deci, să mai caut vreo cale a faptelor sau să fac orice altceva în vederea moştenirii raiului, înseamnă că eu mă golesc de mine însumi (aşa cum S-a golit şi Iisus de Sine Însuşi nemaifăcând nimic de la Sine). Am să primesc în felul acesta moartea Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ca singurul mijloc de ispăşire a păcatelor mele. Şi încetând, astfel, să mai caut soluţii de la mine însumi voi ajunge să trăiesc moartea definită prin “despărţit de” mine. Ajuns la punctul în care trăiesc “despărţit de” mine, mă cufund de bună voie în moartea lui Hristos care a trăit “despărţit de” Sine Însuşi. Iar ca rezultat al morţii mele împreună cu Hristos urmează învierea mea împreună cu El la o viaţă nouă, devenind, astfel, fiu al lui Dumnezeu născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), originând astfel din Dumnezeu. Moartea împreună cu Hristos este alegerea mea; învierea împreună cu El este lucrarea Lui.

             3. În al treilea rând, deoarece procesul întreg al mântuirii include, deopotrivă, şi botezul ca urmare a credinţei, aşa cum ni-l prezintă Însuşi Mântuitorul la Evanghelia după Marcu 16:16 (vezi capitolul Botezul, tratat în cartea de faţă), voi mărturisi pentru lumea văzută prin apa botezului, ceea ce s-a produs prin credinţă înlăuntrul meu. Prin cufundarea în apă voi face cunoscut martorilor văzuţi şi nevăzuţi că m-am făcut una cu Iisus în moartea Lui, deplin conştient şi de bună voia mea (Romani 6:8), că am pus capăt originii mele din Adam cel făcut din ţărână prin aceea că, la fel ca şi Iisus trăiesc „despărţit de” mine însumi, ascultând de porunca Tatălui de a mă pocăi şi a mă boteza; iar prin ridicarea din apa botezului, voi declara în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi că am înviat la o viaţă nouă (2 Corinteni 5:17), că de-acum încolo îmi am originea în Hristos Cel Născut din Tatăl şi trăiesc, ca şi Iisus, potrivit devizei: NIMIC din mine însumi!

             4. Urmează acum al patrulea pas, care priveşte noua conduită de viaţă. Porunca Mântuitorului din Marcu 1:15 nu este numai pocăiţi-vă, ci, deopotrivă, şi credeţi în Evanghelie. Deci după pocăinţă şi botez urmează o viaţă pe care o voi trăi crezând şi împlinind Evanghelia. Şi pentru că sunt copil al lui Dumnezeu, nou-născut, la fel ca şi în viaţa biologică, urmează procesul de creştere. Iar procesul acesta de creştere are loc în cadrul unui grup de credincioşi care cred şi practică exclusiv ceea ce este scris în Sfintele Scripturi. Este normal să fie aşa. Raportându-ne la naşterea biologică, fătul a avut un anume fel de viaţă în pântecele mamei sale şi un altul, diferit de acesta, după ce a părăsit pântecele mamei. Fiind acum născut, va trăi în acest mediu atât de diferit de cel din pântecele mamei sale, pe cât este cerul diferit de Pământ. Tot aşa şi în cele spirituale. Un copil nou-născut la nivel de duh devine o făptură nouă (vezi 2 Corinteni 5:17) şi face parte dintr-o familie în sânul căreia primeşte ajutorul necesar creşterii. Ca şi copilul nou născut, un creştin născut din nou are nevoie de asistenţă permanentă în sânul unui grup de credincioşi. Nu poate trăi fără ei, după cum un nou născut biologic nu poate supravieţui de unul singur. Iar normele de viaţă din acest nou mediu diferă de vechiul mediu ca cerul de Pământ. Şi tocmai aceasta reclamă nevoia expresă ca această creştere în credinţă să aibă loc în mijlocul unui grup de credincioşi care respiră aerul Evangheliei, după cum fătul nou născut pe Terra respiră oxigenul din aer.

Iată, aşadar, calea pe care, din nişte fiinţe mârşave, păcătoase şi blestemate de Dumnezeu care ne avem originea în Adam cel făcut din ţărână, putem ajunge fii ai lui Dumnezeu cu originea în Omul Iisus Hristos Cel Născut, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat.

ƒ Naşterea de sus

                              în interpretarea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii,

şi a altor scriitori bisericeşti

             Adevăraţii ortodocşi din toate timpurile nu fac altceva decât să se alinieze desăvârşit cu adevărul venit prin descoperirea lui Hristos, adevăr vestit de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli. Ei merg atât de departe cu apărarea adevărului venit de la Dumnezeu prin descoperirea lui Hristos, încât socotesc că orice micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare aduse Sfintei Scripturi vin de la Diavolul sau, cum spun ei, este o însufleţire a Diavolului (vezi nota bibliografică 1).

Totuşi, deoarece o majoritate îngrijorător de mare a ortodocşilor sunt în necunoştinţă totală de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, îmi atribui ca sarcină de onoare să le slujesc sufletelor dumnealor aducându-le la cunoştinţă opiniile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât şi ale altor scriitori bisericeşti de-a lungul veacurilor în legătură cu naşterea din nou. Şi, păstrându-mi modelul de prezentare pe care l-am folosit pe tot parcursul cărţii, voi aduce spre întărire o bogăţie de date bibliografice începând cu cea mai timpurie perioadă a Părinţilor, respectiv perioada anului 50, în care a trăit Sf. Policarp, ucenicul Sf. Ioan Evanghelistul. Demn de toată luarea aminte în privinţa aceasta este şi menţiunea că aceste adevăruri de acum 2000 de ani sunt validate 100% şi propovăduite întocmai de către cei mai respectaţi şi mai luminaţi teologi ai zilelor noastre. Aş putea chiar spune că lucrarea de faţă este, până la un anumit punct, un fel de recenzie a celor două cărţi menţionate în titlu, respectiv Canonul Ortodoxiei[118]. Ne vom îndeletnici deci în continuare cu argumentarea nevoii imperative a naşterii din nou, fără de care nimeni nu va putea avea parte de cerul lui Dumnezeu, de data aceasta din perspectiva Sfintei Tradiţii Ortodoxe. Şi având în vedere că există o înlănţuire neasemuit de frumoasă şi armonioasă între spusele Sf. Părinţi sau a altor scriitori bisericeşti şi explicaţiile aduse din Scriptură, vă sugerez să recapitulaţi capitolul 2.

Sf. Chiril al Ierusalimului: „Naşterea voastră a avut loc o dată cu moartea voastră[119]. „Trupurile se nasc prin părinţii din astă lume, pe când sufletele se renasc prin credinţă.[120]

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu Se face şi Se numeşte Tată după har al acelora care au primit de bunăvoie naşterea din Duh.[121]

Sf. Macarie Cel Mare: „Dacă cineva nu este născut din Duh regesc şi divin, dacă n-a dobândit nobleţea regească şi cerească de fiu al lui Dumnezeu, nu poate purta mărgăritarul ceresc şi preţios, chipul luminii negrăite, care este Domnul.[122]

Cei ce s-au învrednicit să fie fii ai lui Dumnezeu născuţi de sus prin Duhul Sfânt, au în ei pe Hristos ce luminează întrânşii.[123]

Cei ce nu ştiu că au dobândit ceva ce nu aveau, aceia nici nu se află pe calea propăşirii.[124]

Creştinii sunt dintr-o altă lume; sunt fii ai Cerescului Adam, un neam nou, copii ai Duhului Sfânt, fraţi luminaţi ai lui Hristos; asemenea Tatălui lor.[125]

Pr. prof. Dumitru Stăniloae: „Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară a ţinut seama de neputinţa imanenţei umane de a se mântui prin ea însăşi, de a sparge în sus orizontul închis al umanului supus repetiţiei şi morţii, de a încadra pe toţi cei ce se nasc din Hristos după har în şirul celor‚ născuţi din Dumnezeu.[126]

Pr. conf. Dr. George Remete: „După învăţătura ortodoxă, mântuirea subiectivă sau îndreptarea (conf. Rom. 8:29) este o renaştere, o transformare spirituală reală a omului…”[127]

În concepţia ortodoxă, esenţa îndreptării este tocmai sfinţirea reală a omului, o viaţă nouă în Hristos. Sf. Scriptură arată limpede că iertarea păcatelor este urmată de ‚duhul înfierii’ şi o viaţă nouă în Hristos.[128]

Încheiem acum şirul mărturiilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu câteva comentarii ale unuia dintre cei mai respectaţi sfinţi, calificat de către ÎPS Sa Teoctist ca stâlp al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur:

Naşterea din nou este o a doua creaţie, căci din ceea ce nu eram am fost aduşi la ceea ce suntem. Ceea ce eram mai dinainte am murit, adică omul cel vechi, şi ceea ce am devenit nu eram mai înainte.[129]

Fiul lui Dumnezeu… S-a născut trupeşte, ca să te naşti tu duhovniceşte; S-a născut din femeie ca să încetezi tu a fi fiul femeii.[130]

Dacă cineva a crezut în Hristos, a venit într-o altă creaţie, căci s-a născut de sus prin Duhul.[131]

Un aliment alterat nu mai revine la forma iniţială, chiar dacă-i pui sare. Firii vechi degeaba îi pui sarea adevărului.[132]

Noi ne naştem din nou prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt ne plăsmuieşte. Dar această naştere nu e de la natură, ci din făgăduinţă dumnezeiască.[133]

Ne apropiem acum de încheierea explicării subiectului Naşterea de sus, analizat din ambele perspective  –  ale Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, împreună cu alţi scriitori bisericeşti. Nu putem decât să mulţumim lui Dumnezeu pentru toată călăuzirea pe care ne-a dat-o. Cum am spus mereu, este datoria şi privilegiul nostru să dăm dovadă de oameni mai buni la suflet, cum citim la Faptele Apostolilor 17:11,  astfel încât după ce isprăvim de parcurs gândurile de mai sus să le comparăm cu Sfintele Scripturi. După aceea vom cerceta şi scrierile Sfinţilor Părinţi, raportându-le din nou la Sfintele Scripturi, căci numai în felul acesta ne merităm din plin numele de adevăraţi creştini ortodocşi.

Capitolul 6

Preot şi preoţie

În capitolul acesta urmează să ne ocupăm de înţelegerea punctului de vedere asupra statutului de preot şi, respectiv, a slujbei preoţiei, analizate din perspectivele doctrinei Ortodoxe. Spunând din perspectivele doctrinei Ortodoxe nu excludem nicidecum punctul de vedere al Scripturii. Dimpotrivă, pentru că adevărata noastră credinţă Ortodoxă are ca bază descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli şi întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice, punctul de vedere al Ortodoxiei nu poate fi cu nimic abătut de la cel al Sfintei Scripturi. Mai mult, dacă amintim şi canonul Părinţilor Bisericii potrivit căruia orice micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare aduse Sfintei Scripturi sunt văzute ca însufleţire a diavolului, atunci chiar nu mai putem face vreo deosebire între punctele de credinţă ale Ortodoxiei şi cele ale Sfintei Scripturi.

    Ce spune Scriptura preot şi preoţie

Rămânând fideli liniei pe care o urmăm în parcursul acestei cărţi, vom apela mai întâi la fundamentul credinţei noastre ortodoxe, Sfânta Scriptură, şi vom începe cu analiza a ceea ce are de spus Scriptura privitor la poziţia de preot şi slujba preoţiei prin următoarele două texte:

Apocalipsa 5:9-10Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul; Şi i-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ.

1 Petru 2:9 „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată.”

Le vom lua acum pe rând şi le vom analiza atât cât lumina Duhului Sfânt al lui Dumnezeu ne va călăuzi.

  • Preot

În textul citat mai sus din Apocalipsa, apostolul Ioan ne relatează un episod interesant. Cel ce şedea pe scaunul de domnie ţinea în mână o carte pecetluită cu şapte peceţi şi, pentru că nimeni nu se găsea vrednic să o deschidă, Ioan a început să plângă. Dar în timp ce plângea, unul din cei 24 de bătrâni care şedeau şi ei pe scaunele lor de domnie i-a adus vestea bună că s-a găsit Cineva care să deschidă cartea, iar Acel Cineva era Leul din seminţia lui Iuda, pe care Ioan îl vede ca pe Mielul ce părea junghiat. În timp ce Mielul s-a apropiat şi a luat cartea din mâna Celui ce şedea pe scaunul de domnie, Ioan a auzit deodată o cântare cântată de un cor despre care se spune că era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Toţi aceştia slăveau şi măreau pe Mielul care a fost găsit vrednic să ia cartea din mâna Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi să-i rupă peceţile, pentru că prin sângele Lui a răscumpărat pentru Dumnezeu oameni din orice seminţie şi i-a făcut preoţi pentru Dumnezeu.

Ce desprindem din tabloul de mai sus? Înţelegem că lucrarea de răscumpărare a oamenilor şi promovarea lor la statutul de preoţi este în totalitate atribuită Mielului, Fiul lui Dumnezeu şi că, foarte important!, El i-a făcut pe TOŢI deopotrivă şi fără nici un criteriu discriminatoriu preoţi pentru Dumnezeu. Aşa citim în textul de mai sus: „…ai răscumpărat… şi i-ai făcut… preoţi.” Mielul lui Dumnezeu i-a răscumpărat pe oameni; apoi tot El, Mielul, i-a făcut şi preoţi Dumnezeului nostru, ca ei să împărăţească pe Pământ.

Vrea cineva să ceară socoteală Fiului lui Dumnezeu pentru că El a făcut preoţi pentru Dumnezeu pe TOŢI cei ce au fost răscumpăraţi prin sângele Lui din mijlocul neamului omenesc? Are cineva obiecţii legate de faptul că Fiul lui Dumnezeu i-a făcut pe TOŢI cei răscumpăraţi de El preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său?

Dacă şi eu am fost spălat cu sângele scump al Mielului şi am fost astfel răscumpărat de El, are cineva ceva de comentat la hotărârea lui Dumnezeu de a mă fi făcut preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt? Sunt eu preot pentru că mă numesc preot sau sunt preot pentru că m-a făcut Fiul lui Dumnezeu preot (bineînţeles, m-a făcut preot numai pentru că am primit să fiu trecut prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie)? Şi chiar dacă nu aş vorbi despre mine ca fiind preot, încetez eu să mai fiu ceea ce Fiul lui Dumnezeu m-a făcut, adică preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt? Iar dacă oamenilor nu le place să audă că eu sunt preot al lui Dumnezeu făcut astfel de către Fiul lui Dumnezeu, va înceta statutul meu de preot înaintea lui Dumnezeu?

Astfel stau lucrurile cu privire la orice om din neamul lui Adam care, prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie, a primit să fie răscumpărat de Iisus Hristos şi făcut preot pentru Dumnezeul Său.

Îmi amintesc un episod din viaţa lui Napoleon: împăratul se afla pe un câmp de instrucţie în jurul unui batalion de armată. La un moment dat a scăpat frâul calului din mână iar calul, de cum s-a simţit liber, a pornit într-un galop care a pus viaţa împăratului în mare pericol. Însă, la un moment dat, a ieşit din rândul soldaţilor un ţăran care, foarte priceput, a reuşit să pună mâna pe căpăstrul calului, să-l domolească şi să salveze astfel viaţa împăratului. Împăratul l-a privit şi i-a spus aceste cuvinte: “Treci la loc, căpitane!” Ţăranul, cum a auzit acestea, a pornit în pas alergător la locul unde erau adunaţi căpitanii armatei şi a luat loc între ei. Desigur, cum l-au văzut căpitanii au început să-l apostrofeze şi să-l alunge dintre ei. Cu ce credeţi însă că i-a potolit soldatul? Le-a spus aceste cuvinte: “Împăratul a poruncit aşa!” Astfel a ajuns ţăranul, care era un simplu soldat, să fie căpitan în armata lui Napoleon.

Ne întoarcem la versetele de mai sus şi să vedem din nou cine sunt cei chemaţi la preoţie, dar, de data aceasta, din textul de la 1 Petru. Apostolul Petru ne spune aici că voi. Cine sunt aceşti voi? Nu mai încape îndoială, aceşti voi trebuie să fie cei cărora le este adresată epistola! Şi cui îi este adresată epistola? Primele versete ne aduc lămurirea prin aceste cuvinte: “către cei aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos…” Nu-i aşa că Iisus Hristos i-a făcut preoţi pentru Dumnezeu pe aceia pe care i-a răscumpărat cu scumpul Său sânge? Voi, voi care aţi fost aleşi după ştiinţa lui Dumnezeu, prin stropirea cu sângele lui Iisus Hristos, voi care aţi primit această alegere prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie, voi TOŢI sunteţi făcuţi preoţi de Acela care v-a răscumpărat!

  • Preoţie

După ce am stabilit că un adevărat credincios al lui Dumnezeu nu numai că este preot al lui Dumnezeu, ci chiar în vederea aceasta a fost răscumpărat de către Fiul lui Dumnezeu, ne vom ocupa de slujba preoţiei. Pentru că este lesne de înţeles că preoţia este slujba la care este chemat preotul, vom stabili în ce constă slujirea preoţească şi ce anume i-a dat Mântuitorul de lucru aceluia pe care l-a făcut preot pentru Dumnezeu.

Dar să luăm aminte, aici nu vorbim despre preot şi preoţie în termenii cu care suntem noi, oamenii, obişnuiţi. Între noi, oamenii, despre preot şi preoţie se vorbeşte orice, numai adevărul Scripturii nu este arătat cum trebuie. Multe se pun pe seama preotului şi preoţiei când vine vorba despre cultele religioase care se înmulţesc pe Pământ ca ciupercile după ploaie! Şi fiecare vine cu învăţătura lui. Noi însă ne ocupăm aici cu ceea ce spune Scriptura despre chemarea preotului şi slujba preoţiei. Ca adevăraţi ortodocşi, noi ne ţinem strâns de dreptarul credinţei noastre, Sfânta Scriptură, şi de-acolo ne luăm învăţătura cu privire la toate cele privitoare la Dumnezeu şi, respectiv, la chemarea de preot şi slujba preoţiei.

În textul citat mai sus ni se spune că noi suntem “seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”. Înţelegem că suntem agonisiţi de Dumnezeu, dar cu ce scop? „Ca să vestiţi”. Suntem, deci, chemaţi să vestim bunătăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”. Noi suntem obişnuiţi să auzim că preoţii trebuie să poarte anumite straie foarte deosebite de ale celorlalţi creştini, să li se acorde drepturi şi cinste deosebite, că trebuie să oficieze anumite slujbe, să vestească doctrina denominaţiunii creştine din care fac parte, să îndeplinească ritualuri, obiceiuri şi coduri de viaţă. Însă Cuvântul ne arată aici că adevărata chemare a preotului este să vestească!

Aşadar, chemarea creştinului făcut preot al lui Dumnezeu de către Hristos este să vestească puterile minunate ale lui Dumnezeu, nu lucrurile, învăţăturile şi doctrinele religioase ale oamenilor de pe Pământ! Acesta este cel mai simplu criteriu după care poţi face distincţia între un preot făcut preot de către Iisus Hristos pentru Dumnezeu şi un preot făcut preot de către oameni pentru religia din care face parte. Adevăratul preot făcut preot pentru Dumnezeu de către Fiul lui Dumnezeu va vesti puterile minunate ale Celui ce l-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, fără a se depărta de adevărul Scripturii. Căci dacă e vorba că el vesteşte puterile şi bunătăţile Celui ce l-a chemat la preoţie, adică ale lui Dumnezeu, cum ar putea să se depărteze de Scriptura lui Dumnezeu, singura care îi descoperă puterile şi bunătăţile Celui ce l-a chemat, adică ale lui Dumnezeu?

Pentru cei familiarizaţi cu limba în care a fost scris N.T., este cunoscut că termenul hiereus pentru cuvântul preot nu apare niciodată în legătură cu vreo funcţie în Biserica lui Hristos. El este folosit numai în următoarele situaţii: în legătură cu Domnul Iisus Hristos ca Mare Preot (la Evrei 5:5-6); în legătură cu toţi creştinii ca fiind preoţi (la 1 Petru 2:5 şi 9, Apocalipsa 1:6, 5:10); cu preoţii iudei şi cu preoţii păgâni (Faptele Apostolilor 14:13). Acest lucru este confirmat şi de Vasile Mihoc, un teolog român: „Termenul Hiereus (preot) nu este folosit niciodată în N.T. pentru desemnarea membrilor ierarhiei bisericeşti. Primii creştini au dat preoţilor alte denumiri...”[134]

În ceea ce priveşte slujba preoţiei trebuie să se ştie de asemenea foarte bine că în tot Noul Testament nu se găseşte nici o menţiune a preoţiei ca o slujbă specială a unei anumite categorii de creştini, aşa cum stăteau lucrurile în economia Vechiului Testament la poporul evreu (vom întâlni mai jos afirmaţia aceasta făcută şi de scrierile ortodoxe). În Biserica lui Hristos, Duhul Sfânt nu a instituit nici o ierarhie prin care ceilalţi să fie conduşi. Cum să fie ierarhie în trup? Care dintre mădulare să fie mai mare? Capul este cel care conduce, iar capul este unul. În trupul lui Hristos, Capul este Hristos. Nu pot fi două capete.

Desigur, sunt încă multe alte lucruri de spus în privinţa acestui subiect. Noi însă ne oprim numai asupra textelor enumerate mai sus. Motivul pentru care am ales aceste două texte din 1 Petru şi Apocalipsa are de-a face cu faptul că textele acestea sunt citate în literatura ortodoxă (o să vorbim imediat mai jos despre asta). Iar dacă luăm în calcul mărturia lui George Remete (în cazul Sfintei Scripturi, valoarea şi autoritatea unei afirmaţii este absolută, indiferent de câte ori este susţinută în Biblie, chiar şi dacă e semnalată într-un singur loc, vezi nota bibliografică 55), atunci nici nu trebuie să ne mai îngrijorăm cu privire la o interpretare diferită a Cuvântului în legătură cu statutul şi slujba preoţiei. Astfel că ne vom opri aici cu lămuririle asupra statutului şi slujbei preoţiei privite din perspectiva Scripturii.

‚ Ce au de spus Părinţii Bisericii şi alţi scriitori bisericeşti

despre preot şi preoţie

S-a amintit deja pe parcursul cărţii noastre de mai multe ori că adevăraţii creştini ortodocşi nici n-ar mai avea nevoie să li se demonstreze cu bibliografie faptul că Părinţii Bisericii, împreună cu alţi scriitori bisericeşti care iubesc pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui, nu au nici de adăugat, nici de scos, şi nici atât de comentat, cu privire la adevărul Scripturii. Aşa cum vom vedea imediat, Părinţii Bisericii şi scriitorii bisericeşti nu fac altceva decât să stabilească canoanele în funcţie de adevărul Scripturii, aşa cum ne-a fost ea adusă prin descoperirea lui Hristos şi propovăduită de sfinţii Lui Apostoli. Vom aminti numai câteva din mărturiile lor:

Gherontie Ghenoiu: “Sunt două feluri de preoţii: una care se dă prin hirotonie, adică prin punerea mâinilor şi prin rugăciunile episcopului… iar cea de a doua preoţia lăuntrică, duhovnicească sau obştească, despre care ap. Petru zice la 1 Petru 2:9Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor al Său dobândit, ca să vestiţi în afară virtuţile Celui Care v-a chemat din întuneric la minunata Lui lumină.[135]

Origen: „Nu ştii, oare, că preoţia este dată tuturor credincioşilor, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu? Ascultă ce spune Petru: ‘Voi sunteţi neam ales, împărăţie preoţească, neam sfânt, popor agonisit’ – 1 Petru 2:9. Ai deci preoţia fiindcă eşti neam preoţesc. De aceea eşti dator să aduci lui Dumnezeu jertfa de laudă, jertfa rugăciunilor, jertfa milei, jertfa curăţeniei, jertfa dreptăţii, jertfa sfinţeniei. Dar ca să le aduci pe acestea cum se cuvine îţi trebuie să le pui în învelişurile omeneşti, deosebite de hainele comune celorlalţi oameni şi să ai neapărat focul dumnezeiesc care este dat oamenilor de Dumnezeu – Luca 12:49. Căci dacă nu este acesta ci ne folosim de altul şi contrariu acestui foc, adică al celui care se preface în înger de lumină (2 Cor. 11:14), pătimim, fără îndoială, aceleaşi îndurate de Nadab şi Abihu…

Altarul inimii în care se sfinţeşte Hristos – 1 Petru 3:15, şi pe care fiecare creştin, imitându-l îşi aduce jertfele sale spirituale – 1 Petru 2:5. Nu vreau să te miri că acest templu este deschis numai preoţilor. Căci toţi care sunt unşi cu ungerea Duhului Sfânt au fost făcuţi preoţi, precum zice şi Petru către toată Biserica – 1 Petru 2:9. Deci, toţi sunteţi neam preoţesc, şi de aceea vă apropiaţi de cele sfinte. Dar şi fiecare din noi are în sine jertfa consumării a arderii de tot şi însuşi aprinde jertfa sa pe altarul inimii, ca să ardă totdeauna. Dacă eu voi renunţa la toate pe care le posed şi voi lua crucea mea ca să urmez pe Hristos, am adus jertfa arderii de tot la altarul lui Dumnezeu...”[136]

Preot prof. Dr. Ion Bria: „Fiecare creştin are o demnitate preoţească şi are acces direct la obiectul preoţiei...”[137]

Preot profesor Dumitru Stăniloae (I): “Toţi cei ce se jertfesc sau se dăruiesc Persoanei supreme sunt preoţi şi se sfinţesc prin oferirea lor lui Dumnezeu.[138]

Preot profesor Dumitru Stăniloae (II): “Preoţia lui Hristos în Biserică prin preoţia generală. În felul acesta toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi sau şi ai altor oameni, dar fără o răspundere formală pentru comunitatea bisericească. După Sfinţii Părinţi, omul este în acelaşi timp împărat, prooroc şi preot ca şi Hristos: împărat, în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot, din cauza autojertfirii; prooroc, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti. Rugăciunile pe care le fac credincioşii personal şi viaţa de jertfă pe care o practică pentru ei înşişi şi în relaţiile lor cu alţii îşi iau puterea din aducerea continuă a jertfei lui Hristos şi din împărtăşirea de ea.[139]

Vasile Mihoc, un teolog român: „Termenul Hiereus (preot) nu este folosit niciodată în N.T. pentru desemnarea membrilor ierarhiei bisericeşti. Primii creştini au dat preoţilor alte denumiri...” (vezi nota 132).

Ne oprim la punctul acesta cu mărturiile aduse de către scriitorii bisericeşti ai ortodoxiei privind înţelegerea pe care o are Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe referitor la preot şi preoţie. Ne bucurăm să facem constatarea şi de data aceasta că adevărata noastră credinţă ortodoxă îşi are rădăcinile adânc înfipte în descoperirea lui Hristos propovăduită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli şi întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice. Apoi ne bucurăm să constatăm şi faptul că marii teologi ortodocşi ai zilelor noastre ţin cu tot atâta sfinţenie la Sfânta Tradiţie, ca şi Sfinţii Părinţi de la care o moştenim. Domnul Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi aceia care urmează neabătut descoperirea lui Hristos aşa cum ne este lăsată pe paginile Sfintei Scripturi, cât şi pe aceia care, înţelegându-şi chemarea de preoţi, se îndeletnicesc cu vestirea puterilor minunate ale lui Dumnezeu care ne-a chemat din întuneric la lumina Lui minunată! Amin!

Capitolul 7

Închinarea şi Iconologia

I. Închinarea

Am ajuns aici la capitolul în care vom vorbi despre subiectul Închinare. Cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu, şi sub călăuzirea Duhului Său Cel Sfânt care ne vorbeşte prin Sfânta Scriptură, vom căuta pe parcursul acestui capitol să aflăm care este adevăratul fel de închinare cerut de Dumnezeu, cum şi cui trebuie să ne închinăm. Vom învăţa, în acelaşi timp, şi cum trebuie să ne raportăm la închinarea pe care ne-ar aduce-o nouă o fiinţă omenească. Potrivit schemei de desfăşurare a discuţiilor pe care ne-am propus-o încă de la începutul acestei cărţi, mai întâi ne vom apropia de Sfânta Scriptură şi vom analiza subiectul Închinare din perspectiva lui Dumnezeu, aşa cum ne-a rânduit-o El pe paginile Scripturii Sale. După aceea vom aduce şi mărturiile mai multor scriitori bisericeşti dintre care, desigur, nu vor lipsi cele ale Părinţilor Bisericii, ca să luăm notă de felul cum văd şi ei închinarea datorată lui Dumnezeu, Făcătorul nostru.

Generalităţi

A fi creştin înseamnă a fi închinătorul Dumnezeului cerului şi al pământului şi a îndemna şi pe alţii să se închine Lui. Închinarea pe care omul trebuie s-o aducă lui Dumnezeu este dincolo de orice lege sau tipic. Dacă este sinceră, Dumnezeu primeşte închinarea cu plăcere. El primeşte chiar şi o închinare care din lipsă de cunoştinţă este nepotrivită, dacă este adusă cu toată inima dar, pe aceasta numai până la o vreme, până când închinătorul ia cunoştinţă de adevăratul fel de închinare pe care-l aşteaptă de la noi. Să nu pierdem niciodată din vedere că Dumnezeu este duh, iar cine se închină Lui trebuie să i se-nchine în duh şi în adevăr.

Aşa cum am afirmat mai sus, dacă cineva are dorinţa sinceră şi curată să i se închine lui Dumnezeu şi se închină greşit pentru că nu cunoaşte adevăratul fel de închinare, Domnul îl va primi până la o vreme şi nu va întârzia să-l lumineze cu privire la adevăratul fel de închinare. Avem un exemplu elocvent în privinţa aceasta: famenul etiopian din Faptele Apostolilor, capitolul 8. Chiar aşternerea acestor gânduri din cartea respectivă poate fi privită tot ca un răspuns pentru aceia care, deşi nu se închină aşa cum cere Scriptura, fac totuşi lucrul acesta cu inimă sinceră şi curată. Iată că acum, toţi aceştia care citesc rândurile de faţă, vor avea posibilitatea să afle care este adevăratul fel de închinare cerut de Dumnezeu.

Închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu nu poate fi oricum, chiar dacă El o primeşte oricum, până la o vreme, din partea celor sinceri şi neştiutori. Prin rândurile de faţă vom analiza tocmai aspectul acesta. Textul de la Evrei 12:28-29 ne arată cum trebuie să fie închinarea pe care i-o aducem lui Dumnezeu prin cuvintele „să aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială, pentru că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Să luăm aminte că aici, de altfel în nici o altă parte a Scripturii, nu se aminteşte nici măcar aluziv închinarea prin semnul crucii făcut cu mâna! Cine ar fi acela atât de necugetat încât să nu ia aminte la felul său de închinare, dacă e vorba că Dumnezeul Căruia i se închină este un foc mistuitor? Vom vorbi acum despre trăsăturile acestea enumerate în textul amintit pe care trebuie să le îndeplinească închinarea adusă Dumnezeului care este un foc mistuitor, spunând însă mai întâi câteva cuvinte în plus despre închinare.

DEX-ul dă mai multe definiţii acestui cuvânt, din care vom enumera pe următoarele: rugăciune, consacrare, capitulare, a manifesta o atitudine de recunoaştere a superiorităţii sau puterii cuiva; a se supune, a se declara învins. Luând aminte la înţelesurile acestea pe care le are cuvântul închinare putem înţelege imediat cât de diferită este practica închinării prin semnul crucii făcut cu mâna, faţă de adevărata însemnătate a cuvântului închinare. A te închina înseamnă a lua o anumită atitudine a sufletului faţă de Dumnezeu, pe care ţi-o exprimi concret prin anumite fapte şi practici, a face efectiv ceva în relaţie cu Dumnezeu la nivelul duhului. Putem începe, spre exemplu, cu a ne declara învinşi în faţa lui Dumnezeu, aşa cum ne indică sensul adevărat al cuvântului închinare. Dacă dăm atenţie chiar şi numai acestei singure însemnătăţi a închinării, vom avea un mare câştig din împărtăşirea gândurilor care urmează prin aceea că, declarându-ne învinşi în faţa lui Dumnezeu, vom pune punct oricărei opinii personale pe care am fi avut-o noi înşine cu privire la închinare şi vom accepta necondiţionat porunca Aceluia în faţa Căruia ne-am declarat învinşi.

Iată încă un gând care ne va ajuta să pricepem şi mai lămurit felul în care trebuie şi se cuvine să ne închinăm lui Dumnezeu. Istoria poporului român relatează un trist episod al neamului nostru de pe vremea când ţara noastră era închinată turcilor, Imperiului Otoman. Şi prin faptul că ţara noastră era închinată turcilor toată lumea înţelegea că românii recunoşteau supremaţia Imperiului Otoman asupra lor, că se supuneau de bună voie şi acceptau orice condiţii, biruri şi poveri ar fi cerut turcii de la ei. Nu era vorba aici despre semne şi simboluri, ci despre acţiuni concrete ale românilor faţă de turci – cum era aceea că trebuiau să dea turcilor anual bani, oi, cereale ş.a. Dacă acesta este sensul cuvântului închinare arătat în DEX cât şi uzanţa lui în cazul relaţiei dintre români şi Imperiul Otoman, cum s-a ajuns la a se considera un simplu semn făcut cu mâna ca fiind închinare adusă lui Dumnezeu?

Dacă luăm seama la avertizarea Scripturii din Evrei 12:28-29 pe care am citat-o mai sus, şi anume că lui Dumnezeu trebuie să-i aducem „o închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială, pentru că Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”, care creştin dintre noi nu se va cutremura la gândul că până acum nu ne-am interesat asupra felului în care arată o închinare plăcută lui Dumnezeu, adusă cu evlavie şi cu sfială? Iată motivul serios care trebuie să ne determine în a lăsa deoparte orice înţelesuri am vrea noi să dăm acestei practici şi să ne grăbim să aflăm din partea lui Dumnezeu care este închinarea plăcută Lui. Şi – să nu uităm! – Dumnezeu este un foc mistuitor.

             a) Închinarea pe care ne-o cere Dumnezeu trebuie să fie, mai întâi, plăcută. Dacă e vorba că închinarea noastră trebuie să fie plăcută, cui se cere să-i fie plăcută? Mie celui care o aduc sau Aceluia căruia i-o aduc? Şi pentru că închinarea mea trebuie să-I fie plăcută Aceluia Căruia i-o aduc, atunci trebuie să încetez cu orice considerare a felului meu de închinare închipuit de mine şi care m-ar face pe mine să mă simt mai bine sau mai puţin bine; apoi, trebuie să mă îndrept cu totul spre Dumnezeul Căruia i-o aduc, ca să aflu cum Îi devine plăcută Lui.

             b) A doua condiţie specificată de Dumnezeul Căruia îi aducem închinarea este că trebuie să fie făcută cu evlavie. Însemnătatea acestui cuvânt ne este redat de DEX prin smerenie; cuvioşie; cucernicie; atitudine de respect şi duioşie faţă de cineva; pietate. Aceste sensuri sunt suficient de concludente pentru a ne face să ne oprim puţin şi să ne analizăm felul de închinare pe care-l practicăm faţă de Dumnezeu. Trebuie să înlăturăm din felul nostru de a ne închina tot ceea ce nu corespunde cu cerinţele lui Dumnezeu şi să începem de-acum încolo să-I aducem lui Dumnezeu închinarea pe care o cere El – dacă chiar vrem să ne închinăm Lui. A ne închina cu evlavie înseamnă tocmai manifestarea acestui sentiment de respect faţă de Acela Căruia ne închinăm, prin supunerea faţă de cerinţele Lui. Cu alte cuvinte, se cere să ne interesăm dacă prin semnul crucii făcut cu mâna întrunim condiţia de evlavie arătată prin respect şi duioşie faţă de Dumnezeu, smerenie faţă de El.

             c) A treia condiţie pe care trebuie să o întrunească închinarea ca să fie bine primită înaintea lui Dumnezeu este să fie făcută cu sfială. Ce înseamnă sfială? Este lipsă de încredere în sine, lipsă de îndrăzneală; sentiment de ruşine, de jenă faţă de cineva, teamă, sfiiciune.

Este oare felul nostru de închinare pe care-l practicăm prin semnul crucii cu mâna făcut într-o atitudine şi purtare sfioasă faţă de Dumnezeu, este o închinare făcută într-un  sentiment de lipsă de încredere în sine, adică de neîncredere în părerea noastră personală privitoare la semnul crucii făcut cu mâna? Este oare felul nostru de închinare pe care-l practicăm prin semnul crucii cu mâna caracterizat de un simţământ de lipsă de îndrăzneală, adică lipsit de îndrăzneala de a mă închina fără să iau seama la condiţiile puse de Dumnezeu; sau de sentiment de ruşine, de jenă faţă de cineva, anume faţă de Dumnezeu privind felul în care mă închin Lui? Să nu uităm, Dumnezeu este un foc mistuitor!

Răspunsul şi-l va da fiecare în dreptul său. În ceea ce ne priveşte, noi vrem cu tot dinadinsul să învăţăm acum, împreună, cum să putem aduce lui Dumnezeu închinarea plăcută Lui, cu evlavie şi cu sfială. Vom începe astfel prin a ne apleca asupra Cuvântului lui Dumnezeu ca să învăţăm din el.

‚  Închinarea aşa cum este prezentată

            pe paginile Sfintelor Scripturi

Căutând să aflăm felul în care ne cere Domnul Dumnezeu închinarea noastră, spre care sursă ne-am putea îndrepta mai bine decât spre Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos? Cine altul ne-ar putea face cunoscută mai bine voia Dumnezeului Tată din ceruri decât Dumnezeu Fiul, care ne-a vizitat aici, jos, pe Pământ, luând un trup ca al nostru (dar fără păcat)? Şi, mai departe, unde am putea găsi spusele şi învăţăturile Fiului lui Dumnezeu decât în Sfânta Scriptură, care este insuflată de Dumnezeu, Tatăl Său?[140]

Iată-ne, aşadar, în toată siguranţa cu privire la aflarea voii lui Dumnezeu în legătură cu închinarea pe care i-o datorăm. Oricare creştin care venerează Sfânta Scriptură, orice credincios care crede în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, va primi cu bucurie învăţătura de la Evanghelia după Ioan 4:23-24 (în versiunea îngrijită de Bartolomeu Anania): „Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca-n duh şi-n adevăr să I se închine.

Ne ocupăm mai întâi de partea istorică a versetului, deci de contextul în care sunt plasate aceste cuvinte. Capitolul 4 din Evanghelia după Ioan ne face martorii dialogului Mântuitorului cu o femeie din Samaria privind adevărata închinare cerută de Dumnezeu, cât şi locul unde trebuie adusă. Samaria era o cetate care pentru evrei avea o reputaţie mai rea decât a tuturor celorlalte neamuri de pe Pământ. Cetatea aceasta aparţinuse iniţial împărăţiei de nord a lui Israel. Ea fusese cumpărată de împăratul Omri în anul 879 î.Hr. pentru doi talanţi de argint de la Şemer, domnul muntelui Samariei. Dar la anul 722 î.e.n., sub domnia împăratului Osea peste Israel, Samaria a fost cucerită de Salmanasar, regele Asiriei. După cucerirea Samariei, împăratul Salmanasar a dus pe Israel în robie şi a adus oameni păgâni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim, pe care i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Dar pentru că oamenii aceştia slujeau dumnezeilor lor falşi şi nu se închinau Dumnezeului lui Israel, Dumnezeu a trimis nişte lei care-i omorau. Atunci s-au speriat foarte tare, au adus lucrul acesta la cunoştinţa împăratului Asiriei cu rugămintea de a le trimite nişte preoţi şi oameni din Israel care să le arate cum trebuie să se teamă de Dumnezeul lui Israel. Şi, în felul acesta, s-a ajuns la situaţia în care Samaria a devenit un amestec de evrei şi neamuri străine. Tocmai acest amestec a făcut ca evreii să-i socotească pe samariteni mai demni de dispreţuit decât toate celelalte naţiuni de pe Pământ. Pe de altă parte, samaritenii se socoteau că sunt descendenţi ai lui Avraam.

Acesta este istoricul cetăţii din care provenea femeia, interlocutoarea Domnului Iisus în dialogul care a avut loc la fântâna lui Iacov despre adevăratul fel de închinare şi adevăraţii închinători plăcuţi lui Dumnezeu.

Să ne ocupăm mai departe de porunca Dumnezeului Hristos cu privire la închinarea poruncită de Dumnezeu Tatăl, aşa cum ne este prezentată în textul de la Ioan 4:23-24: „Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca-n duh şi-n adevăr să I se închine.

Versetele acestea ne conduc la trei idei asupra cărora ne vom opri pe rând: 1.categoriile de închinători, 2.cine sunt adevăraţii închinători şi 3.închinarea în duh şi în adevăr.

  • Sunt mai multe categorii de închinători?

În lume sunt multe categorii de închinători şi, tocmai de aceea, vă îndemnăm să luaţi aminte la ceea ce ni se spune prin expresia „astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Căci, făcându-ne cunoscute condiţiile pe care trebuie să le împlinească adevăraţii închinători căutaţi de Dumnezeu, devenim conştienţi de faptul că există mai multe categorii de închinători, dintre care doar una singură este primită înaintea lui Dumnezeu şi chiar căutată de El, numai unii dintre ei sunt închinători adevăraţi – restul sunt închinători falşi! Spunându-ne explicit care sunt adevăraţii închinători, deducem automat că sunt şi alte categorii de închinători care nu sunt închinători adevăraţi şi care nu sunt căutaţi şi primiţi de Tatăl. Ei se închină într-un fel considerat drept în ochii lor, dar nu şi în ochii lui Dumnezeu, fără să le pese dacă Dumnezeu primeşte sau nu închinarea lor. Şi aceasta nu din pricină că Dumnezeu n-ar fi vrut să le descopere şi lor adevăratul fel de închinare plăcut Lui, ci, dimpotrivă, pentru că ei nu vor să se intereseze şi să asculte care este adevăratul fel de închinare poruncit de Dumnezeu.

Să nu pierdem din vedere niciodată faptul că omul are voinţa liberă. Dacă omul nu vrea să afle voia lui Dumnezeu cu privire la dreapta închinare, Dumnezeu nu i Se impune, ci îl lasă la mintea lui fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.[141] Bineînţeles, aceasta este adevărat numai cu referire la cei cărora Dumnezeu le descoperă adevăratul fel de închinare pe care-l aşteaptă din partea lor, dar ei ţin mai mult la ceea ce le place şi la ceea ce au moştenit de la alţi oameni.

Consider că detaliul acesta este destul de serios încât să ne facă să ne cercetăm cu grijă dacă suntem sau nu suntem parte din categoria de închinători căutaţi de Dumnezeu. Trebuie să-L păstrăm pe Dumnezeu în cunoştinţa noastră[142] cu privire la modul de închinare căci, altfel, oricât de zeloşi am fi noi în închinarea adusă lui Dumnezeu, vom fi lăsaţi să ne închinăm aşa cum nu se cuvine[143].

Aşadar există numai un singur fel de închinare şi, respectiv, o singură categorie de închinători pe care-i caută şi-i primeşte Dumnezeu Tatăl ca aducându-I închinarea cerută de El. Este adevărat că noi moştenim un anumit fel de închinare pomenit în rândul poporului. Dar oare câţi dintre noi ne-am pus întrebarea asupra felului în care ne închinăm, dacă este sau nu cel primit de Dumnezeul Căruia îi aducem închinare?

Iată de ce insist atât de mult asupra detaliului pe care ni-l comunică Mântuitorul privind închinarea. Toţi ortodocşii şi catolicii îşi fac semnul crucii – măcar în momentele foarte critice ale vieţii. Eu nu zic acum că lucrul acesta este rău, atâta vreme cât este făcut cu inimă sinceră şi din lipsă de cunoştinţă a adevăratului fel de închinare dorit de Dumnezeu Tatăl. Fac această afirmaţie pe temeiul textului de la Faptele Apostolilor 17:30, unde ni se arată că Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă. În acelaşi text însă, chiar în acelaşi verset, Dumnezeu porunceşte acum ca oamenii de pretutindeni care aud vestea Cuvântului Lui să se pocăiască, adică să se întoarcă la Dumnezeu; iar în cazul nostru, în întoarcerea la Dumnezeu se include, printre altele, şi părăsirea vechiului fel de închinare pomenit în popor, pentru ca apoi să învăţăm noul fel de închinare din spusele Mântuitorului – singurul care este primit de Dumnezeu. Doar astfel putem ajunge în categoria de închinători adevăraţi şi căutaţi de Dumnezeu!

Oare facem şi noi parte din rândul categoriei de adevăraţi închinători pe care îi caută şi-i primeşte Dumnezeu?

  • Cine sunt adevăraţii închinători?

Ne întoarcem acum din nou la textul din Ioan 4:23-24. Acolo aflăm cine sunt aceşti adevăraţi închinători pe care-i caută Tatăl. În chiar versetul 23, Mântuitorul ne spune că închinătorii pe care-i caută Dumnezeu sunt cei care se închină în duh şi în adevăr. În capitolul Generalităţi am învăţat ce fel de închinare ne cere Dumnezeu, ce însuşiri trebuie să îndeplinească închinarea pentru a ajunge la El.[144] În textul de la Evanghelia după Ioan aflăm cum trebuie să ne închinăm, cum să o practicăm.

În timp ce Scriptura nu vorbeşte nicăieri despre semnul crucii făcut cu mâna, iată că aici ne vorbeşte Însuşi Mântuitorul, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, despre felul cum ne cere Dumnezeu să ne închinăm. Poate oricine să caute în orice traducere a Bibliei, nu va găsi nicăieri menţionat semnul crucii făcut cu mâna ca semn de închinare. Aşa cum am spus şi mai sus, cei care fac semnul acesta din neştiinţă nu s-au făcut vinovaţi până la momentul de faţă. Dar din clipa aceasta când aud şi iau cunoştinţă de cuvintele Mântuitorului cu privire la adevăratul fel de închinare primit de Dumnezeu, dacă şi de-acum încolo mai practică închinarea neconformă cu cea indicată de Iisus pe paginile Scripturii, toţi aceştia trebuie să se pregătească să fie judecaţi de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 17:30), după cuvintele lui Iisus (Ioan 12:48) din Evanghelia după Ioan 4:23-24. Nu găsim nici un fel de menţionare a închinării cu mâna în învăţătura dată femeii samaritence asupra felului în care trebuie să se închine şi nu găsim în toată Scriptura o astfel de însemnare cu privire la închinare.

Aşadar, adevăraţii închinători se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr.[145] Acestea sunt cuvintele Mântuitorului, nu ale altcuiva, şi sunt scrise pe paginile Scripturii insuflate de Dumnezeul Căruia i se aduce închinarea, Scriptură aşezată la loc de cinste pe altarul Bisericii Ortodoxe. Iar în ziua judecăţii, oamenii care nesocotesc cuvintele Mântuitorului şi nu ţin cont de ele vor fi judecaţi potrivit acestor cuvinte ale Lui.[146] Asta înseamnă că de azi înainte suntem răspunzători în problema închinării şi că avem datoria să ne conformăm cuvintelor Mântuitorului din Evanghelia lui Ioan 4:23-24.

  • Închinarea în duh şi în adevăr.

 

       În duh

Omul este o trinitate – duh, suflet şi trup. Nu ne lansăm acum în lămuririle asupra alcătuirii trinitare a omului deoarece depăşeşte subiectul acestei cărţi. Vom menţiona doar că omul este, în esenţă, o entitate spirituală. Trupul de carne din afară joacă rolul de îmbrăcăminte pentru partea lui spirituală, la fel după cum hainele noastre ne îmbracă trupurile. Ar fi frumos să putem aprofunda planul pe care L-a avut Dumnezeu în vedere atunci când a încorporat în fiinţa umană, respectiv în trupul material, elemente fizice şi chimice conţinute în planeta pe care trăim. Acum stabilim numai faptul că Dumnezeu, fiind duh (Ioan 4:24), Se va întâlni cu omul în duhul omului. Tocmai de aceea l-a făcut Dumnezeu pe om după asemănarea Sa pentru ca, înzestrându-l cu duh, să se poată întâlni cu el la nivel de duh. La Zaharia 12:1 (Anania) găsim scris că Dumnezeu a plăsmuit duhul omului în el. Apoi, descoperim în Noul Testament menţionarea trinităţii fiinţei umane în mai multe locuri, din care amintesc: 1Tesaloniceni 5:23 – “Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”. Duhul este acea parte a fiinţei umane unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu care este Duh; sufletul este partea fiinţei umane care găzduieşte intelectul, voinţa şi sentimentele; iar trupul este vehiculul care le poartă prin lumea materială.

Iisus vorbeşte aici deci despre închinarea în duh. Felul acesta de închinare exclude participarea oricărei laturi din alcătuirea materială a omului (vom auzi acelaşi lucru mai jos şi de la Evagrie Monahul). Omul spiritual se va întâlni cu Dumnezeul spiritual în compartimentul spiritual cel mai lăuntric al fiinţei sale, în spirit (în duh). Acolo şi numai acolo va aduce omul adevărata închinare pe care o doreşte Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în această parte a fiinţei umane şi, prin Duhul Lui Cel Sfânt, ne luminează drumul către patria cerească. Prin naşterea din nou, despre care am vorbit în capitolul precedent, omul primeşte în duhul său pe Duhul Sfânt. Prin mintea înnoită de Duhul Sfânt (Romani 12:2), creştinul născut din Dumnezeu învaţă să deosebească impulsurile venite din fiinţa lui cea veche, carnală (Romani 8:5-10), de cele venite din partea Duhului Cel Sfânt al lui Dumnezeu care locuieşte în duhul său.

Prin facultăţile minţii lui înnoite, creştinul va face întotdeauna o selecţie între îndemnurile venite din partea firii carnale (firea cea veche, eul său care locuieşte în suflet), de cele venite din Duhul Sfânt care locuieşte în duhul său. Şi plecându-se astfel în faţa îndemnurilor primite de la Duhul Sfânt, va putea aduce închinarea cerută de Dumnezeu în duh. Cum ar putea Dumnezeul Cel de trei ori sfânt să primească ceva adus de omul păcătos, dacă nu i-ar fi adusă prin Duhul Său Cel Sfânt? Numai acela care ascultă de îndemnurile Duhului Cel Sfânt al lui Dumnezeu care locuieşte în duhul lui va putea face voia cea bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu (Rom. 12:2), şi astfel va aduce dreapta închinare în duh.

       În adevăr

Am ajuns acum la a doua condiţie pe care trebuie s-o întrunească o închinare dacă vrea să fie primită înaintea lui Dumnezeu şi care să plaseze pe închinător în categoria celor căutaţi de Dumnezeu ca închinători. Este vorba despre închinarea nu numai în duh, ci şi în adevăr.

În rugăciunea Sa domnească Mântuitorul spune aceste cuvinte „[Tată] Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Aceasta înseamnă că cine vrea să se închine cu adevărat lui Dumnezeu, trebuie să se închine potrivit poruncilor Sale aflate pe paginile Scripturii – căci Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuitorul spune la Ioan 4:23-24 „în adevăr” şi aici tot El afirmă despre Cuvântul lui Dumnezeu că „este adevărul”. Iar arhimandritul Vasilios ne spune[147]Iisus este Cuvântul, deci direct Persoana Lui este Cuvântul, ceea ce înseamnă că închinarea trebuie făcută cu adevărat potrivit poruncilor Lui. Acelaşi autor spune mai departe că dacă Biserica există, aşa cum o cere Hristos, atunci ea dă şi mărturia ei. Să renunţăm aşadar la TOATE părerile şi consideraţiile în privinţa închinării care originează din noi sau din oricare altă sursă şi, dacă am găsit scris în Scriptură că felul de închinare pe care-l cere Dumnezeu este semnul crucii făcut cu mâna, atunci aşa să facem! În cazul acesta, înseamnă că ne închinăm aşa cum ne cere Dumnezeu, adică în adevăr, potrivit cu Cuvântul Său, cu Însuşi Fiul Său care este Cuvântul. Dar dacă adevărul lui Dumnezeu, adică Sfânta Sa Scriptură, nu arată nicăieri că închinarea cerută de El este aceea făcută cu mâna şi pentru că Însuşi Iisus nu arată aşa ceva în Ioan 4:23-24, în cazul acesta, continuând să facem semnul crucii cu mâna, ieşim de bunăvoie  din categoria închinătorilor adevăraţi care se închină lui Dumnezeu în adevăr! Ne vom închina mai departe dar oricui altcuiva, însă nu lui Dumnezeu!

Iată deci cât de simple sunt învăţăturile Mântuitorului cu privire la felul de închinare aşteptat de Dumnezeu, cât şi cu privire la adevăraţii închinători pe care îi caută Dumnezeu. Cine are urechi de auzit să audă şi cine are inimă de primit să primească!

ƒ   Semnul crucii făcut cu mâna (în semn de închinare), analizat din perspectiva Scripturii

Acest subiect îi va surprinde pe toţi ortodocşii pentru care semnul acesta este cel mai scump dintre toate ritualurile prin care-şi exprimă credinţa lor în Dumnezeu.

Eu am spus mereu şi continui să amintesc că lămuririle care se găsesc pe paginile acestei lucrări nu se adresează tuturor ortodocşilor, ci numai acelora care sunt cu adevărat ortodocşi care ţin la credinţa cea adevărată adusă prin descoperirea lui Hristos, vestită dumnezeieştilor şi sfinţilor Lui Apostoli şi întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice. Numai acestora le sunt adresate lămuririle aşternute pe paginile acestei cărţi, cât şi acelea care urmează de-acum înainte. Astfel, toţi cei care ne ţinem strâns de învăţăturile Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe, aşa cum ne-a fost ea lăsată de înaintaşii noştri potrivit descoperirii lui Hristos, descoperite sfinţilor şi dumnezeieştilor Lui Apostoli şi întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice, ne vom apropia acum de descoperirea lui Hristos înscrisă de Duhul Cel Sfânt pe paginile Scripturii şi vom cugeta împreună asupra acestei învăţături foarte răspândite în popor cu privire la semnul crucii făcut cu mâna.

Începem prin a face cunoscut că închinarea sub forma semnului crucii făcut cu mâna NU-ŞI ARE ORIGINEA ÎN NICI UNA DIN TOATE VERSIUNILE SFINTEI SCRIPTURI care ne sunt azi disponibile – ne referim la acelea conforme cu originalul grec. Oricare versiune ar dori cineva să consulte, nici una nu vorbeşte nicăieri şi în nici un fel, nici măcar prin aluzie, despre semnul crucii făcut cu mâna. Este adevărat că există anumite interpretări, dar fără nici un sprijin în Sfânta Scriptură. Pe acestea însă le lăsăm în seama acelora care au cutezat să le facă. Cei care au curajul să treacă peste cele scrise, adăugând anumite presupuneri la Cuvântul lui Dumnezeu, se fac vinovaţi de păcatul înfierat de Scriptură la 1 Corinteni 4:6 prin cuvintele apostolului Pavel: fraţilor… învăţaţi din pilda noastră, să nu treceţi peste ce e scris...”

Tot cu referire la respectarea textului Sfintei Scripturi vreau să vă reamintesc că noi, adevăraţii ortodocşi, ţinem cu toată străşnicia la integritatea desăvârşită a textului Sfintei Scripturi, aşa după cum ne învaţă Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 prin cuvintele: „Şi ţinem mărturisirea pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită Credinţa Ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, şi s-a pus de bunăvoie anatemei veşnice, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum n-ar fi vorbit drept în Scripturi, şi prin Sinoadele ecumeniceÎn paragraful 1, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi stabileşte un principiu şi un fapt: Învăţătura Bisericii creştine trebuie păstrată curată, aşa cum ne-a fost lăsată de Mântuitorul, transmisă de Sfinţii Apostoli, de Părinţi şi de sinoade. Cu toate acestea, diavolul a găsit instrumente, care au turnat otrava ereziei în apa cea limpede a învăţăturii ortodoxe.[148]

Iar pentru aceia care doresc să afle în ce fel a găsit diavolul instrumente care au turnat otrava ereziei în apa cea limpede a învăţăturii ortodoxe am să-l citez pe sf. Ipolit Romanul (secolul 2 d.Hr.): “Numeroase erezii s-au înmulţit pentru că conducătorii unor grupări creştine nu au voit să predice învăţătura apostolilor, ci au făcut ce au voit după plăcerea lor, şi nu ceea ce trebuie.[149]

Revenind deci la subiectul nostru, facem din nou cunoscut că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre facerea semnului crucii cu mâna – desigur, ne referim aici la porunci pe care le găsim înscrise pe paginile Noului Testament, adresate specific Bisericii lui Hristos. În timp ce Vechiul Testament se ocupă de istoria poporului pământesc al lui Dumnezeu, Noul Testament se ocupă de istoria poporului duhovnicesc al lui Dumnezeu – Biserica – al cărei început este marcat de pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii. Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu a avut grijă să ne lase porunci clare, specifice, simple cu privire la toate tainele care se cer a fi săvârşite în Biserica Nou Testamentală. După cum Templul din Ierusalim, simbolul Bisericii de azi, a fost construit după scrisoarea insuflată de la Domnul şi după cum l-a luminat Dumnezeu pe împăratul David pentru toate lucrările zidirii (1 Paralipomena 28:19), la fel a fost şi cu privire la construirea Bisericii lui Hristos din pietre vii (1 Petru 2:5). S-ar putea oare ca tocmai Biserica lui Hristos, al cărei cap este El (Coloseni 1:18), să fie construită după modele alese la bunul plac al oamenilor?! Nici vorbă de aşa ceva!

Duhul Sfânt S-a îngrijit să ne dea în scris pe paginile Noului Testament toate poruncile necesare la mântuirea şi creşterea noastră spirituală (Ioan 20:31; 2 Timotei 3:16), porunci din care lipseşte însă cu desăvârşire închinarea prin semnul crucii făcut cu mâna.

Care este concluzia finală? Orice ortodox care nu vrea să se aşeze sub anatema Duhului Sfânt şi a Părinţilor Bisericii va rămâne strict la textul scris al Scripturii, care nu indică nicăieri nimic în legătură cu semnul crucii făcut cu mâna. Iar cât priveşte faptul că, aşa cum spune literal Canonul amintit mai sus, “diavolul a găsit instrumente, care au turnat otrava ereziei în apa cea limpede a învăţăturii ortodoxe”, adevăratul ortodox se fereşte de orice otravă aruncată de Satana în “apa cea limpede a învăţăturii ortodoxe” prin interpretări tendenţioase ale Sfintei Scripturi.

  • Dar este atât de frumos! Şi ce e rău în asta?!

Satana nu cedează uşor terenul pe care l-a câştigat. După ce-şi dă el seama că nu primim învăţăturile abătute de la adevăr, vine cu o altă tactică.

Auzi pe mulţi spunând „e adevărat, Scriptura nu vorbeşte nicăieri despre închinarea prin semnul crucii făcut cu mâna. Dar este atât de plăcut lui Dumnezeu şi arată aşa de frumos să amintim crucea Mântuitorului prin semnul făcut cu mâna! Ce poate fi rău în lucrul acesta?!”

La astfel de raţionamente există o multitudine de versete din Biblie cu care am putea răspunde. Amintim însă numai pe cel din 1 Corinteni 4:6 unde ni se porunceşte să NU trecem peste ce este scris! Chiar dacă ar fi vorba despre cele mai sincere şi curate simţăminte ale noastre, atâta vreme cât vrem să-I aducem ceva care izvorăşte din firea noastră veche, Dumnezeu este la fel de mânios împotriva noastră ca şi împotriva lui Satan.

Sunt mai multe dovezi în privinţa aceasta prin care dovedim că Dumnezeu nu este interesat în NIMIC care vine din partea noastră. La foarte puţină vreme după instaurarea lor în slujbă, doi fii ai marelui preot Aaron au vrut să dovedească zelul lor faţă de Dumnezeu aducând foc pe altarul de tămâie la propria lor iniţiativă (Levitic 10). Ei erau îmbrăcaţi în îmbrăcămintea preoţească poruncită de Dumnezeu, aşezaţi în slujbă şi sfinţiţi după toate rânduielile lui Dumnezeu, iar focul pe care l-au adus pe altar era adus în cădelniţe sfinţite de Dumnezeu, pe altarul sfinţit de Dumnezeu şi cu tămâie făcută după toate poruncile lui Dumnezeu. Toate erau aşa cum le poruncise Dumnezeu! Atunci care a fost cauza pentru care Dumnezeu S-a mâniat atât de tare pe ei încât i-a mistuit pe loc cu un foc venit din cer?! Preoţii aceştia au adus focul pe altar din iniţiativa lor, nu la porunca lui Dumnezeu! Numai pentru atât i-a mistuit mânia lui Dumnezeu?! Da, numai pentru atât! Dumnezeu nu avea nevoie de dovezile lor de zel, ci de ascultarea lor. Neascultarea a fost păcatul care l-a izgonit şi pe Adam din grădina Edenului. Dumnezeu preţuieşte ascultarea mai mult decât jertfele. În Cartea Întâi a Regilor 15:22 (Anania) este scris că „ascultarea e mai bună decât o jertfă bună”. De aceea şi Iisus a spus: „nimic de la Mine Însumi, ci numai de la Tatăl” (Ioan 5:19).

Cât cu privire la a nu trece peste ce este scris, o să mai amintim acum şi un alt motiv puternic pentru care noi, adevăraţii ortodocşi, NU trecem peste ceea ce este scris. Pe acesta îl vom lua din Sfânta noastră Tradiţie ortodoxă, aşa cum o moştenim de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi cum ne este păstrată cu atâta sfinţenie de toţi slujitorii Bisericii de-a lungul vremurilor, culminând cu luminatele feţe de teologi ortodocşi contemporani. Dintre aceştia amintesc pe Ion N. Floca, autorul citatului menţionat la nota bibliografică 148.

Acolo citim că orice adăugire, orice micşorare şi orice schimbare oarecare a textului Sfintei Scripturi este socotită drept însufleţirea diavolului. Autorul pune pe cel care o practică sub anatema veşnică, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt. Pronumele nehotărât orice include totul, deci şi argumentul emoţional prezentat de unii, cum am arătat mai sus. Oricât de nevinovat ne-ar apare gândul acesta, oricât de plăcută ne-ar fi imaginea făurită de adăugirea a ceva la Scriptură, alterarea Scripturii prin adăugarea acestei practici, nu ne poate scăpa şi nu ne va scuti niciodată de culpa anatemei veşnice, pentru blestem împotriva Duhului Sfânt.  Aici este vorba de orice: orice gând, oricât de înălţător şi oricât de frumos, care originează din afara Scripturii.

Şi, pentru că suntem la capitolul unde analizăm închinarea din perspectiva biblică, aduc o altă mărturie, de data aceasta a arhimandritului Vasilios, care zdruncină din temelii orice mod de argumentare bazat pe cele mai altruiste simţiri umane. Când vine vorba despre ceea ce are de spus Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, autorul citat ne prezintă următoarele concluzii demne de toată luarea aminte din partea oricărui om care vrea cu adevărat să aibă parte cu Iisus Hristos, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Parafrazând spusele Mântuitorului, “Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33), autorul sus amintit ne face cunoscut că „important nu este ca noi să împlinim proiectul pe care ni l-am propus să-l realizăm, ci ca Duhul Sfânt să facă cu noi şi în noi ceea ce El vrea şi când vrea, indiferent dacă acest lucru ar părea sau chiar ar fi catastrofa proiectelor noastre şi a hotărârilor noastre bune.[150] Iată ce spune această înaltă faţă bisericească cu privire la intenţiile noastre, chiar şi cele bune, când vine vorba despre a trece peste poruncile Duhului Sfânt! Iar cine vrea să cunoască valoarea acestui mare teolog contemporan poate citi Cuvântul înainte la cartea amintită, semnat de către Episcopul Kallistos al Diokleiei.

  • Închinarea în faţa oamenilor şi a îngerilor

După ce am înţeles că a face semnul crucii nu înseamnă sub nici o formă semnul de respect pe care-l aşteaptă Dumnezeu din partea făpturii Sale, pare de prisos să mai discutăm închinarea care se aduce feţelor bisericeşti. Dacă nici Dumnezeu nu primeşte semnul crucii făcut cu mâna (pentru că nu l-a cerut), cum să facem lucrul acesta faţă de oamenii de pe Pământ, oricât de sfinţi şi de deosebiţi ne-ar părea ei?! Şi apoi, ne cere Dumnezeu să ne închinăm oamenilor sfinţi sau chiar îngerilor?

Ca model al felului cum trebuie să ne raportăm la închinarea care se practică între oameni vom apela la una dintre cele mai convingătoare mărturii ale Apostolului Petru. În cartea Faptele Apostolilor, capitolul 10, ni se prezintă convertirea primului om dintre neamuri (ne referim la perioada imediat următoare pogorârii Duhului Sfânt) – sutaşul Corneliu. După ce Petru primeşte porunca Duhului Sfânt să însoţească pe trimişii sutaşului Corneliu, ajunge la casa acestuia însoţit de trimişii lui. La versetele 25-26 (Anania), citim că atunci „când a fost să intre Petru, Corneliu l-a întâmpinat şi i s-a închinat căzându-i la picioare. Iar Petru l-a ridicat zicându-i: ‘Ridică-te!, şi eu sunt om.

Cine era Apostolul Petru? Apostolul acesta are nişte merite care-l fac deosebit chiar printre ceilalţi Apostoli – înţelegem acest lucru din informaţiile care ne sunt lăsate pe paginile Scripturii. Petru este acela care a primit descoperiri dumnezeieşti direct de la Dumnezeu din cer (Matei 16:17), a avut parte de vedenia cu masa coborâtă din cer (Faptele Apostolilor 10:11). Apoi, în cele mai multe situaţii în care Domnul lua cu El pe unii dintre Apostoli pentru lucrări mai speciale, aflăm că unul dintre cei trei era întotdeauna Petru. Chiar şi cu prilejul măreţei schimbări la faţă a Mântuitorului, înainte de patima Sa, dintre toţi ucenicii numai Petru, Iacov şi Ioan au fost luaţi ca martori pe muntele schimbării la faţă. Aşadar, Petru nu este numai unul din rândul „dumnezeieştilor şi sfinţilor Apostoli ai Domnului” care au fost chemaţi de Dumnezeu să ne vestească descoperirea lui Hristos, ci, mai mult decât atât, deţine un loc de seamă chiar în ceata ucenicilor Domnului. Iată cum acest dumnezeiesc şi sfânt Apostol al Domnului, atunci când păgânul Corneliu îi cade la picioare să i se-nchine, îl ridică în picioare şi-i spune că nu trebuie să facă asta deoarece şi el, Petru, este tot om ca şi el. Şi, să nu uităm!, Petru este unul din aceia care stau la temelia Bisericii lui Hristos (Matei 16:18). Petru deci îi spune foarte simplu că şi el este om. Atât, nimic mai mult.

Nu vi se pare incredibilă scena aceasta? Apostolul acesta al lui Hristos are nişte merite deosebite chiar în ceata ucenicilor Domnului. El a mâncat şi a băut timp de 3 ani şi jumătate cu Iisus Omul, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, şi L-a văzut chiar şi în hainele Lui Dumnezeieşti pe muntele schimbării la faţă. El a avut parte de descoperiri directe făcute de Dumnezeul cerului şi al Pământului. Omul acesta din poporul ales al lui Dumnezeu, care este ales a doua oară în calitatea de Apostol şi care stă la temelia Bisericii lui Hristos, se aşează el însuşi acum în rând cu păgânul Corneliu!

Să luăm bine seama la Cuvântul lui Dumnezeu! Atunci când vine vorba de închinare, aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu. Tot Mântuitorul, cu prilejul ispitirii din pustie, ne face cunoscut că închinarea se cuvine numai lui Dumnezeu, prin cuvintele: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti” (Luca 4:8). Vom vedea imediat cum nici chiar îngerii nu primesc închinarea. Deocamdată însă vorbim despre faptul că, dacă unul din Apostolii cei mai de seamă ai Domnului, care întrunea toate meritele arătate mai sus (şi încă altele nespecificate aici din motive de spaţiu), dacă nici măcar el nu a primit închinarea din partea unui om – deşi acela era un păgân, care altul dintre reprezentanţii speciei umane ar putea avea acest drept?! Cine se mai poate pune alături de Petru (nu vorbim despre apostoli, ci despre restul omenirii)? Şi chiar dacă ar fi cineva care ar pretinde că are merite asemănătoare cu ale lui Petru, ar putea să pretindă sau să primească închinarea unui semen al său, lucru pe care Petru nu l-a acceptat?!

Rămâne ca fiecare cititor al acestor rânduri să tragă concluziile de rigoare cu privire la închinarea în faţa oamenilor.

Am amintit mai sus că nici măcar îngerii nu primesc închinarea. Asta este chiar mai interesant decât faptul că oamenii nu trebuie să primească închinare. Îngerii, care sunt făpturi dumnezeieşti sfinte, care nu cunosc păcatul şi care văd necurmat faţa lui Dumnezeu, care locuiesc în cerurile sfinte şi în comuniune cu Dumnezeu, nici ei nu primesc închinare! Aceasta aflăm din cartea Apocalipsa 19:9-10 şi 22:8-9 (Anania). În ambele locuri găsim aceeaşi scenă: Ioan Evanghelistul încearcă să se închine îngerului care fusese trimis să-i facă descoperirile respective. Vedem cum îngerul, după ce Ioan se aruncă la picioarele lui ca să i se închine, îi spune: Vezi să nu faci asta!… Lui Dumnezeu închină-te”. Iar în al doilea loc Ioan ne descrie scena prin cuvintele: “Şi eu, Ioan… când am auzit şi-am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Dar el mi-a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi… Lui Dumnezeu închină-te!“

Mai e oare nevoie de comentarii cu privire la obiceiul de a ne închina făpturilor omeneşti şi chiar îngerilor?

„ Ce spun scriitorii bisericeşti, mai vechi şi mai noi,

         despre închinare şi

        despre semnul crucii făcut cu mâna

După ce am demonstrat mai sus că Scriptura nu vorbeşte nicăieri despre semnul crucii făcut cu mâna ca semn de închinare adusă lui Dumnezeu, vom prezenta acum în continuare comentarii ale unor scriitori bisericeşti pe marginea acestui subiect, în afară de cei deja menţionaţi ocazional până la punctul acesta. Şi vom proceda astfel pentru a se înţelege suficient de limpede că practica aceasta nu este străină numai faţă de Scriptură, ci şi, deopotrivă, faţă de învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Am vorbit deja până aici despre mărturii din partea scriitorilor Bisericii, printre care am adus şi Canoanele Bisericii, reproduse în lucrarea lui Ioan N. Floca. Vom mai adăuga acum încă alte câteva mărturii care să întărească dovezile aduse de slujitorii Bisericii împotriva oricărei abateri de la linia Scripturii, oricât de curată şi binevenită ne-ar părea a fi. Să citim cu atenţie mesajele pe care ni le transmit slujitorii Bisericii cu privire la închinarea în duh şi în adevăr, luând aminte, deopotrivă, şi la marea grijă pe care o manifestă ei toţi faţă de învăţăturile Sfintelor Scripturi:

Dumitru Stăniloae[151]: “Numai spiritul uman e fereastră sau uşă prin care pătrunde natura în planul infinităţii şi al libertăţii dumnezeieşti”.

Cartea de Învăţătură Creştină Ortodoxă[152] tălmăceşte întâia poruncă a decalogului din Ieşirea 20:2-3 (Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de Mine), prin următoarele comentarii: “Dumnezeu a dat această poruncă oamenilor lumii vechi… Dar porunca ne priveşte şi pe noi credincioşii, ca să ne închinăm lui Dumnezeu, singurului Dumnezeu ‘în duh şi în adevăr’, că şi Tatăl astfel îi doreşte pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24). ‘Unul este Dumnezeu’ (Matei 19:17; Marcu 10:18). În El trebuie să credem, să nădăjduim… Credinţa într-un singur Dumnezeu înseamnă şi păzirea învăţăturii descoperite de El…”

Evagrie Monahul[153]: „Dacă vrei să te rogi în duh, nimic să nu iei de la trup şi nu vei avea nori care să-ţi facă umbră în vremea rugăciunii”.

Tertulian[154]: „Dacă s-ar cere o motivare biblică pentru semnul crucii, ea nu s-ar putea găsi. Începutul îl are în tradiţie…”

Sorin Dumitrescu[155]: “Riscul credinciosului ortodox este să ajungă să fie hipnotizat de Ortodoxie şi astfel să ajungă s-o iubească mai mult decât pe Hristos”.

Preotul profesor Ion Buga[156], în contextul unor comentarii la adresa pulsului ortodoxiei contemporane face această observaţie:

“În ultimă analiză, sensul suprem al Întrupării lui Hristos este cel liturgic; El a venit pentru a răspunde la întrebarea esenţială unde să ne închinăm (Ioan 4,20), iar răspunsul vizează tocmai formalismul ucigător şi mutaţia închinării “în duh şi în adevăr”. Dar muntele formalismului ameninţă necontenit adevărata închinare…

Preot Prof. Dr. Ion Bria[157] explică termenul Cult prin următoarele comentarii cărora le voi da citire. Aici avem de-a face cu Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române. Ascultând comentariile care urmează veţi constata dreapta învăţătură care se află pe paginile acestui manual cu privire la adevăratul fel de închinare recunoscut de Ortodoxie (sublinierile îmi aparţin): “Apostolul Pavel numeşte celebrarea credinţei prin acte de adorare (logiki latreia, vezi Romani 12:1) drept slujire cuvântătoare (Noul Testament, 1982), închinare duhovnicească (Biblia, 1988) sau închinăciune înţeleaptă (Gala Galaction), în sensul de reorganizare a cugetului şi conduitei după exigenţele, imperativele şi disciplina Evangheliei. Aceasta înseamnă cultul cu mintea: a orienta, a dărui şi a încredinţa viaţa lui Dumnezeu: ‘Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăruim’. Cultul sau închinarea trebuie să se facă în Duh şi adevăr. ‘Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca-n duh şi-n adevăr să I se închine’. Iisus pronunţa aceste cuvinte în contextul convorbirii Sale cu femeia din Samaria, al cărei subiect este cultul la templu şi adorarea lui Dumnezeu. Expresia ‘În Duh’ poate să însemneze aici în contextul întâlnirii personale cu Dumnezeul cel viu, sau în prezenţa şi în comuniunea Duhului Sfânt care se va da creştinilor tocmai pentru a-i antrena în slujirea lui Dumnezeu… Cultul înseamnă deci a sta în faţa şi în ambianţa Duhului; el este un act de întâlnire şi de sărbătoare… ‘În adevăr’ poate să fie înţeles aici în totală ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, urmând lui Iisus care nu a avut alt scop decât acela de a împlini opera Tatălui (Ioan 5:42). Cultul este în fond un act de ascultare, de disciplină şi de orientare a întregii vieţi, potrivit credinţei, descoperită în Duhul Sfânt. De aceea, în cult, nu săvârşirea riturilor exterioare este partea cea mai importantă, ci aşezarea conştientă şi liberă a credinciosului într-o comuniune dependentă de Dumnezeu, în care recunoaşte centrul vieţii sale. ‘În adevăr’ înseamnă deci, a te fixa fără echivoc pentru unica sursă a vieţii, Dumnezeu, a alege fără ezitare ‘calea’ lui Hristos, adică a fi credincios adevărului, a trăi după adevăr (III Ioan 3-4).”[158]

Nu sunt mărturiile acestea tocmai ceea ce lămuream noi în capitolul Generalităţi cu privire la închinare? Nu sunt aceste mărturii o încununare desăvârşită a tot ceea ce s-a spus mai sus cu privire la adevărata închinare dorită şi primită de Dumnezeu?

Iată-ne ajunşi acum la încheierea subiectului Închinarea. Rugăciunea noastră este ca Dumnezeul care S-a îndurat de noi şi ne-a făcut cunoscut felul în care trebuie să ne închinăm Lui să ne ajute să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară, ca să putem alerga cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte (Evrei 12:1), să alergăm pe calea ascultării de Iisus. Să nu lăsăm ca muntele formalismului care ameninţă necontenit adevărata închinare şi formele moarte instituite de oameni să ia locul adevăratei închinări în duh şi în adevăr. Să nu uităm, aceste îndemnuri puternice nu vin numai din partea Sfintei Scripturi, deşi aceasta este mai mult decât suficient! Ele ne vin, deopotrivă, şi din partea adevăraţilor slujitori ai Bisericii. De asemenea, este demn de toată luarea aminte că acestea sunt învăţăturile care se predau în seminariile teologice ortodoxe. Chiar cadrele didactice care pregătesc slujitorii altarelor bisericii sunt aceia care ne roagă fierbinte să nu lăsăm ca muntele formalismului să dărâme adevărata închinare rânduită de Dumnezeu în duh şi în adevăr.

Să lepădăm, deci, tot ceea ce este străin de Iisus în felul nostru de închinare şi să-I aducem închinarea cuvenită Lui: o închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială! Căci numai Lui i se cuvine slavă, cinste şi închinare, de-acum şi în vecii vecilor, Amin!

 

II. Iconologia

 

             Capitolul acesta ne oferă lămuriri asupra subiectului Iconologie, pe care-l vom trata ataşat în cadrul capitolului Închinare. Am ales încorporarea Iconologiei în cadrul Închinării dat fiind raportul dintre ele. Astfel că, dacă vrem  să beneficiem de pe urma lămuririlor asupra acestor două subiecte, nici n-am fi putut proceda altfel decât explicându-le pe fiecare în parte şi în ordinea pe care am ales-o.

După ce am căpătat lumină asupra a ceea ce este închinarea din perspectiva lui Dumnezeu, cât şi potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii, ne va fi uşor să discutăm aspectele iconologiei. Aşa cum am văzut deja mai sus, nici măcar la îngerii lui Dumnezeu din cer, care sunt fiinţe dumnezeieşti şi care locuiesc în cerul lui Dumnezeu în jurul tronului Său şi văd pururea faţa Lui, nici chiar lor nu ne este îngăduit să ne închinăm (Apocalipsa 19:10; 22:9). Atunci, cine ar mai putea îndrăzni să se gândească a se închina la nişte făpturi vinovate ale lui Dumnezeu, la oamenii păcătoşi de  pe Pământ sau, mai ales, la nişte lucrări fără viaţă, ieşite din mâinile lor de oameni păcătoşi?!

 Generalităţi

Voi aduce, pentru început, doar câteva mărturii pentru a linişti pe toţi cei care, cunoscând foarte puţin sau chiar nimic din învăţăturile moştenite de la înaintaşii noştri în materie de icoane, sunt deranjaţi numai când aud că punem în discuţie închinarea la icoane. Vrem să rămânem fideli credinţei noastre, Sfintei Scripturi şi, în acelaşi timp, învăţăturilor şi canoanelor moştenite de la Părinţii Bisericii. Vom apela pentru aceasta la citarea unor surse autorizate care confirmă că acest cult al icoanelor îşi are originea în învăţături care sunt simple porunci omeneşti (Marcu 7:7).

Preotul profesor dr. Ion Bria: „Atitudinea Bisericii faţă de cultul icoanelor s-a precizat cu timpul… Cel care a fixat teologia icoanei în forma ei clasică a fost Sf. Ioan Damaschin (cca 730-760)… Sinodul al VII-ea ecumenic (Niceea, Bithinia, 787), cu contribuţia patriarhului Tarasie (784-806), fixează învăţătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor…[159]

Bizanţul este locul de obârşie al icoanei.” [160]

Noi decidem ca să se picteze de acum încolo în icoane, în locul vechiului miel, trăsăturile umane ale lui Hristos, Dumnezeul nostru…” [161]

După ce am înţeles că icoanele sunt invenţiile oamenilor, neavând nimic comun cu învăţătura Sfintei Scripturi (şi vom avea pe parcursul mesajului mai multe dovezi în privinţa aceasta), trebuie să învăţăm de la Părinţii Bisericii şi alţi scriitori bisericeşti, mai vechi şi mai noi, felul în care trebuie să ne raportăm la orice învăţătură care este de origine omenească:

Tertulian din Cartagina:Nouă însă nu ne este îngăduit să introducem nimic după bunul-plac, dar nici să alegem ceea ce ar introduce cineva după bunul lui plac. Noi avem întemeietori/învăţători (autores) pe apostolii Domnului, care n-au ales ei înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să-l introducă, ci au însemnat cu credinţă neamurilor învăţătura (disciplinam) primită de la Hristos. Astfel, chiar dacă un înger din cer ne-ar vesti o altă evanghelie i se va spune de către noi: anatema! (Gal. 1:8).[162] Şi lucrurile stau astfel deoarece, aşa cum ne spune şi George Remete, „Adevărul şi Raţiunea lui Dumnezeu sunt originea şi temeiul adevărului, şi al raţiunii umane…[163]

Irineu Duvlea: „Doar crezând şi raportându-ne la Dumnezeu, la slava Acestuia, şi nu la părerea semenilor despre noi, putem fi credincioşi cu adevărat. Doar astfel nu pierim, ci avem viaţa veşnică (Ioan 3:16).[164]

Sf. Ignatie: „Fiţi surzi, dar, când cineva vă vorbeşte altceva decât de Hristos, Cel din neamul lui David, Cel din Maria, Care cu adevărat S-a născut, a mâncat şi a băut, Care cu adevărat a fost răstignit şi a înviat din morţi, înviindu-L pe El, Tatăl Lui…” [165]

Ne mărginim, pentru început, numai la aceste câteva mărturii culese din tezaurul literaturii ortodoxe care ne încredinţează fără echivoc că subiectul de faţă merită, într-adevăr, toată atenţia. Căci, dacă nici măcar învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei noastre Tradiţii n-o vom respecta, ce altă practică ne-ar mai putea califica drept creştini ortodocşi? Iată de ce trebuie să dăm toată luarea aminte acestor gânduri. Căci cultul icoanelor, apărând mai târziu şi fiind înfiinţat de oameni, aşa cum atestă documentele istorice citate mai sus (şi altele care vor fi citate în continuare), se exclude automat din “descoperirea lui Hristos” care este temelia Crezului nostru ortodox. Iar învăţăturile care nu fac parte din descoperirea lui Hristos, ci sunt de provenienţă umană, se cer respinse cu aceeaşi hotărâre cu care Mântuitorul l-a mustrat pe sfântul Apostol Petru. Citim astfel la Evanghelia după Matei 16:23 că Apostolul Petru încerca odată să-L oprească pe Mântuitorul din drumul spre jertfa supremă. Deşi putem înţelege destul de limpede că Petru era animat de gânduri pline de iubire faţă de Învăţătorul său, citim uimiţi cuvintele tăioase cu care îl mustră Mântuitorul: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu Sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.

Şi pentru că Mântuitorul vorbeşte aici despre gândurile oamenilor, iar noi arătam cu dovezi incontestabile ale Părinţilor Bisericii că icoanele sunt exact gândurile oamenilor, am amintit episodul acesta tocmai pentru a sublinia odată în plus felul în care trebuie să primim şi noi toate îndemnurile şi învăţăturile oamenilor, inclusiv închinarea la icoane. Chiar dacă ar veni din partea celor mai eminente minţi ale speciei umane, chiar dacă ar veni şi de la unul ca Sfântul Petru, cel care este parte din temelia Bisericii lui Hristos (Efeseni 2:20), dacă nu este gândul lui Hristos, ci al unui om, îl respingem cu aceeaşi hotărâre cu care am respinge un gând venit direct de la Satana!

Acestea nu sunt decât gânduri de-ale oamenilor. Când vine vorba despre gânduri privitoare la lucrurile lui Dumnezeu, dar care originează de la oameni, acestea trebuie respinse exact aşa cum respingem orice vine de la diavolul. Iar dacă în felul acesta trebuie să respingem gândurile unor oameni, chiar şi ca Petru, care era mânat de cele mai alese sentimente faţă de Mântuitorul său, cu cât mai multă hotărâre trebuie să le respingem pe cele care vin din partea unora care, desfiinţând cuvântul lui Dumnezeu[166], vor să-L „cinstească pe Dumnezeu doar cu buzele, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor!”[167] O astfel de practică, spune Mântuitorul mai departe în aceste versete, este zadarnică. Tocmai de zădărnicia aceasta căutăm noi să ne ferim, tratând cultul icoanelor din perspectiva Cuvântului lui Dumnezeu şi apoi prin prisma scriitorilor bisericeşti şi a Părinţilor Bisericii.

‚ Lămuriri

Începem capitolul acesta prin câteva lămuriri asupra a ceea ce este icoana. Potrivit DEX-ului cuvântul icoană are următoarele înţelesuri:

– Imagine pictată sau, mai rar, sculptată, care reprezintă diferite divinităţi sau scene cu temă religioasă şi care serveşte ca obiect de cult;

– Obiect de cult ce reprezintă un tablou cu chipuri de sfinţi sau cu scene din Biblie;

– Imagine pictată care reprezintă un sfânt;

– Imagine, portret, reprezentare;

– Semn (~ reprezentând divinitatea); Imagine, Înfăţişare, Reprezentare, Viziune.

În Biblia ortodoxă, la cartea Deuteronomul 4:12-23 (Anania), citim următoarele învăţături cu privire la icoane: „Iar Domnul v-a grăit din mijlocul focului… dar vreo asemănare n-aţi văzut; nimic, în afară de glas… de vreme ce n-aţi văzut vreo asemănare atunci când Domnul v-a grăit la Horeb, în munte, din mijlocul focului, să nu cădeţi în nelegiuirea de a vă face vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare, nici vreo asemănare, fie ea bărbătească sau femeiască (Romani 1:23), nici asemănarea vreunei fiare din cele ce sunt pe pământ, nici asemănarea vreunei păsări înaripate care zboară sub cer (Romani 1:23), nici asemănarea vreunei vieţuitoare ce se târăşte pe pământ, nici asemănarea vreunui peşte din apele de sub pământ.”

O altă observaţie pe care o ridică unii adepţi ai închinării la icoane priveşte faptul că aceste interdicţii sunt date poporului evreu din vechime, nu şi nouă, neamurilor. Lucrurile însă nu stau deloc astfel, deoarece exact acelaşi cuvânt asemănare este menţionat şi în Noul Testament la Romani 1:22-25 (Anania): „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios au preschimbat-o în asemănarea chipului omului celui stricăcios… De aceea Dumnezeu i-a predat necurăţiei, după poftele inimii lor, ca să-şi necinstească trupurile ei între ei, ca unii care au preschimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi i-au slujit făpturii în locul Făcătorului, Cel ce este binecuvântat în veci, amin!” (Deşi, ca argument, ar fi fost suficientă numai citarea versetului 23, am citat tot contextul legat de asemănare pentru a aviza pe cei interesaţi de pericolul la care duce abaterea de la porunca Domnului cu privire la a ne feri de tot ceea ce înseamnă aici, şi în toată Scriptura, asemănarea).

Biblia Anania[168] oferă următorul comentariu pe marginea înţelesului original al cuvântului asemănare din Strong’s Concordance (H8544): „homoioma = ceea ce seamănă cu cineva sau ceva; imagine. Deseori tradus prin ‘formă’, chip’”.

Ceea ce ne reţine atenţia are de-a face cu faptul că icoana reprezintă, în primul rând, o imagine. Iar Biblia Ortodoxă, de asemenea, nu se abate de la adevărul acesta în traducerea Vechiului şi Noului Testament.

Patru din cele cinci definiţii de mai sus descriu icoana ca pe o imagine. Imaginea cuprinde în sine, aşa după cum vom vedea imediat în rândurile următoare, TOT ceea ce poate fi perceptibil cu unul din cele cinci simţuri ale fiinţei umane, în timp ce credinţa este dovedirea lucrurilor celor nevăzute[169]. Prin urmare, icoanele, care sunt imagini perceptibile cu unul din cele cinci simţuri ale noastre, nu au nimic comun cu credinţa noastră care este dovedirea lucrurilor celor nevăzute, descoperite nouă de Hristos.

Aşadar, tot ceea ce este reflectare de tip senzorial, reproducere a unui obiect, formă de reprezentare în conştiinţă a realităţii înconjurătoare pe baza senzaţiilor dobândite cu ajutorul simţurilor şi reprezentare plastică a unei fiinţe, prin desen etc., toate acestea şi altele asemănătoare cu ele care sunt introduse în slujirea lui Dumnezeu se includ în definiţia icoane. Este imperativ să ne însuşim cu toată temeinicia aceste definiţii enunţate mai sus şi care ne dau înţelesurile cuvântului icoană; căci numai în felul acesta vom putea cuprinde cu adevărat porunca lui Dumnezeu asupra închinării la icoane. Toate semnificaţiile acestea le vom găsi în Sfânta Scriptură ca descriind icoana şi, respectiv, porunca lui Dumnezeu cu privire la icoane.

Dacă nu înţelegem suficient de limpede ce este icoana din perspectiva lui Dumnezeu, deopotrivă în alcătuirea şi în semnificaţia ei, atunci nu vom putea înţelege bine nici gândul lui Dumnezeu. Este ca şi când, spre exemplu, pe o sticluţă care ar conţine cianură de potasiu (o combinaţie chimică extrem de otrăvitoare) am pune o etichetă pe care am scrie Conţinut care s-ar putea să facă rău, în loc să scriem cu litere mari şi cât mai impresionante Otravă mortală! Din nefericire, tocmai aceasta a fost calea pe care răul acesta mare al cultului icoanelor şi-a făcut intrarea în creştinism. Unii creştini, lăsând la o parte Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii lor[170] şi predicând astfel ce au voit după plăcerea lor şi nu ceea ce trebuie[171], au început să caute explicaţii după logica omenească, pentru îndreptăţirea introducerii în creştinism a unei practici vehement condamnată de Dumnezeu.

Să nu uităm cazul apostolului Petru. Raţiunea care l-a împins la dorinţa de a-L opri pe Mântuitorul de la jertfa supremă ţinea de logica lui, omenească, de dragostea sa firească faţă de Învăţătorul său, dusă până la extrem. Dar chiar dacă el era total inconştient de insinuarea gândurilor Satanei aici, care căuta să se folosească de cele mai nobile, mai gingaşe şi mai alese sentimente de dragoste ale lui faţă de Mântuitorul, Iisus l-a mustrat atât de aspru, cum n-a mai mustrat pe niciunul dintre ucenicii Lui. I-a zis: înapoia Mea Satano (Matei 16:23)! Ne putem imagina uimirea de pe faţa lui Petru auzindu-L pe Mântuitorul că-l cheamă drept Satano! Nici măcar nu i-a zis slujitor al Satanei, ci i-a zis direct Satano! Mântuitorul n-a ţinut cont de nici unul din alesele lui sentimente şi nici de dragostea lui arzătoare din care izvora această grijă, ci l-a tratat cu cea mai nemiloasă şi mai neîmpăcată împotrivire, adresându-i-se direct ca şi Satanei. Aşa stau lucrurile, aşa ne este arătat în Scriptură, acestea sunt cuvintele care au ieşit direct de pe buzele Mântuitorului! Prin aceasta Mântuitorul vrea să ne arate cum sunt primite în cer gândurile noastre omeneşti – fie ele şi cele mai nobile şi mai doritoare de bine sau frumos.

Am amintit acest episod pentru a înţelege şi noi că, oricât de înălţătoare ni s-ar părea anumite practici religioase – aşa cum este şi cultul icoanelor – dacă sunt izvorâte din logica umană, nu putem auzi din partea Mântuitorului alte cuvinte decât acelea pe care le-a auzit Apostolul Petru. Căci, aşa cum spuneam mai sus, Mântuitorul n-a primit nici chiar din partea lui Petru dovada celor mai alese şi pure simţăminte de afecţiune izvorâte din natura lui umană. Cum ne-am putea aştepta ca El să primească închinarea izvorâtă din firea noastră umană pe care i-am aduce-o noi, cei care nu ne putem pune alături de acest Apostol de seamă al Domnului?

ƒ Ce are de spus Scriptura despre icoane şi închinarea la icoane

Înainte de a purcede la aducerea textelor care tratează acest subiect, vreau să amintesc încă o dată un element pe care ortodocşii practicanţi ai închinării la icoane l-au pierdut din vedere: în timp ce am copiat de la evrei o sumedenie de practici şi obiceiuri, pe altele le ignorăm sau chiar le încălcăm în mod flagrant – aşa cum este cazul închinării la icoane.

Acelaşi Dumnezeu care a rânduit îmbrăcămintea preoţească la evrei, acelaşi Dumnezeu care a rânduit întreţinerea preoţilor poruncind poporului ce daruri în alimente şi bani să le fie făcute, acelaşi Dumnezeu a hotărât şi regulile de care trebuie să ţină seamă cu privire la închinarea la icoane. Iar dacă noi, ortodocşii, ne-am supus rânduielilor iudaice privitoare la îmbrăcămintea preoţească şi la darurile de mâncare cuvenite preoţilor, recunoscând prin aceasta pe Dumnezeul evreilor ca pe Dumnezeul nostru, de ce nu-L mai recunoaştem pe Dumnezeul evreilor ca pe Dumnezeul nostru şi în celelalte rânduieli stabilite tot evreilor, respectiv în cele legate de cultul icoanelor?!

Adevărul că evreii au fost duşmani neîmpăcaţi ai icoanelor ne-o dovedeşte chiar şi istoria, de exemplu:

Iosif Flavius, vestitul istoric evreu (†96 d.Hr.): „Este contra Legii de a avea în temple icoane sau tablouri, sau orice reprezentare de fiinţe vii.[172]

Tacitus, istoric latin (†120 d.Hr.): „Iudeii nu pun nici un fel de chipuri în oraşele lor. Ei n-au nici un fel de statui pentru a lăuda pe regii lor, nici pentru a onora pe cezari.[173]

Iată acum ce ne spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură cu privire la închinarea la icoane (toate versetele sunt citate din versiunea Anania):

Ieşirea 20:4: „Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ.

Deuteronomul 4:12, 15-18, 23: „Iar Domnul v-a grăit din mijlocul focului; glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, dar vreo asemănare n-aţi văzut; nimic, în afară de glas. Păziţi-vă cu străşnicie sufletele; de vreme ce n-aţi văzut vreo asemănare atunci când Domnul v-a grăit la Horeb, în munte, din mijlocul focului, să nu cădeţi în nelegiuirea de a vă face vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare, nici vreo asemănare, fie ea bărbătească sau femeiască, nici asemănarea vreunei fiare din cele ce sunt pe pământ, nici asemănarea vreunei păsări înaripate care zboară sub cer, nici asemănarea vreunei vieţuitoare ce se târăşte pe pământ, nici asemănarea vreunui peşte din apele de sub pământ… Luaţi aminte asupră-vă, ca nu cumva să uitaţi legământul pe care Domnul, Dumnezeul vostru, l-a încheiat cu voi, şi să nu vă faceţi chip cioplit asemănător cu ceva din cele pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-a poruncit [să nu le asemeni].”

Deuteronomul 5:8-9: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos…”

Deuteronomul 27:15: „Blestemat să fie omul care va face chip cioplit sau turnat – urâciune înaintea Domnului, lucru de mână de meşter – şi-l va pune-n loc ascuns! Şi, răspunzând întregul popor, va zice: Amin!

Leviticul 26:1: „Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite; nici stâlp să nu vă ridicaţi; în ţara voastră să nu puneţi piatră-n semn de veghe ca să vă închinaţi ei!; căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!

Romani 1:22-23:Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios au preschimbat-o în asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al patrupedelor şi al târâtoarelor.

Poruncile acestea ale lui Dumnezeu cu privire la atitudinea creştinilor faţă de icoane sunt scrise în Sfânta Scriptură, care este aşezată la locul ei de cinste pe altarul Bisericii. Am ţinut neapărat să se cunoască acest detaliu pentru a se cunoaşte că învăţăturile pe care le veţi găsi aşternute pe paginile acestei lucrări sunt conforme şi neabătute cu nimic de la ceea ce stă scris pe paginile sfinte ale Sfintei Scripturi, aşezată la locul ei de cinste pe toate altarele bisericilor ortodoxe.

Dumnezeu a acordat un spaţiu mare acestei teme în Cartea Sa şi, prin tot felul de cuvinte şi asemănări, a căutat să imprime cât mai puternic în mintea credincioşilor Săi cât de mult urăşte El închinarea la ceea ce în Deuteronomul 27:15 numeşte lucru de mână de meşter – adică tot ceea ce este produs al omului. Şi tot aici pune sub blestem dumnezeiesc pe oricine se îndeletniceşte cu un lucru de mână de meşter, adică cu orice lucrare care originează de jos, de pe Pământ. Iar din textul de la Romani 1:22-23 aflăm că Dumnezeu îi numeşte, pur şi simplu, nebuni pe aceia care au preschimbat slava Dumnezeului nestricăcios în asemănarea chipului omului celui stricăcios. Dumnezeu este împotriva oricărei lucrări ieşite din mâna omului care pretinde că îl reprezintă pe Dumnezeu, pe Fiul sau pe sfinţii Lui, numindu-le pur şi simplu urâciune înaintea Domnului.

Cine are urechi de auzit, să audă! Şi cine are inimă de înţeles, să înţeleagă!

Poate că printre cititorii acestor rânduri se vor găsi mulţi care au practicat această închinare la lucru de mână de meşter şi, auzind acum că aceasta este o urâciune înaintea Domnului şi o nebunie, se vor îngrozi la judecata care-i aşteaptă. Am un cuvânt bun pentru toţi aceştia care sunt sensibili faţă de avertismentele lui Dumnezeu. Stă scris la cartea Faptele Apostolilor 17:30 că „Dumnezeu trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască…”

Aşadar, toţi aceia care s-au închinat la icoane până acum făcând acest lucru din neştiinţă să nu se teamă! Să se pocăiască de aceste practici înaintea lui Dumnezeu, să le părăsească imediat, iar Dumnezeu nu le va mai ţine în seamă ceea ce au făcut din neştiinţă! Dar aceia care au aflat azi că închinarea la un lucru ieşit din mâna omului este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi vor continua să o facă, să nu se aştepte să fie primiţi de către Dumnezeul împotriva căruia în mod conştient păcătuiesc făcând ceea ce El priveşte ca o urâciune!

„ Ce are de spus Sfânta Tradiţie Ortodoxă

                                       despre cultul icoanelor

Întrucât, aşa cum arătat deja mai sus, subiectul acesta este foarte sensibil, mă voi grăbi să prezint unul dintre cele mai noi şi mai pline de autoritate documente ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe, care dovedeşte fără echivoc adevărata poziţie a Ortodoxiei în materie de iconologie şi orice alte învăţături care nu au la bază descoperirea lui Hristos, făcută sfinţilor şi dumnezeieştilor Lui Apostoli, adică Sfânta Scriptură. Iar documentul acesta capătă cu atât mai multă valoare şi autoritate cu cât este editat şi recunoscut de cele mai competente şi autorizate foruri contemporane ale cultului creştin ortodox, prin republicarea lor cu numai doi ani în urmă, în 2008. Se confirmă deci ceea ce spune şi pr. prof. dr. Dumitru Popescu: „În decursul acestui secol, teologia românească s-a întors la izvoarele patristice, liberându-se de influenţele străine…”[174] Iar noi, la rândul nostru, tocmai aceasta căutăm să împlinim prin scrierea de faţă – întoarcerea la izvoarele patristice, liberându-ne cu adevărat de izvoarele străine, adică de învăţăturile care vin de la oameni.

Iată alte câteva mărturii culese din bogatul tezaur al literaturii ortodoxe, din care aflăm care este originea acestor practici de cult străine de Sfânta Scriptură, cine le-a introdus în creştinism, când şi cu ce prilej, cât şi felul în care sunt ele privite de sfinţi.

Preot profesor Ene Branişte: „În tot cursul primelor trei veacuri, cultul Bisericii nu s-a dezvoltat din pricina prigoanelor, şi a rămas la simplitatea şi puţinătatea formelor externe de până aici (adică cele de pe timpul apostolilor n.r.)… Către sfârşitul acestei epoci (sec. III) apar cele dintâi încercări de a sistematiza şi reglementa rânduiala serviciilor divine… La Sinoadele Ecumenice din Efes (anul 431) şi Calcedon (451) se pun bazele dogmei mariologice, stabilind atributele de Pururea Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu, ale Maicii Domnului.[175]

Minciu Felix (†225), scriitor latin: „Dacă n-avem temple şi altare credeţi că ascundem ceva? Cum aş putea reprezenta pe Dumnezeu când, dacă ai socoti bine, însuşi omul este reprezentarea lui Dumnezeu? Ce temple să-I ridic, când întreaga lume făcută de mâinile Lui nu L-ar putea cuprinde? Voi putea închide într-un mic templu puterea unei măriri atât de nemăsurate? Să nu-L cinstim în gândul nostru? Să nu-L divinizăm mai bine în inimile noastre? Gândul curat şi conştiinţa sănătoasă sunt cele mai bune jertfe care I Se pot aduce… Dumnezeul pe care-L adorăm noi nu-L arătăm, căci nu-L vedem, şi de aceea-L credem pentru că suntem liberi  să-L simţim şi fără să-L putem vedea. Nu-L vedem noi în faptele Lui?”[176]

Aristide din Atena (sec. II), filozof grec, pe care Fericitul Ieronim îl descrie ca „Foarte elocvent şi ucenic al lui Hristos sub vechea-i haină”: „El (Dumnezeu) nu este un nume, căci tot ce are nume este părtaş creaturii; un chip nu are, nici legătura organelor, căci cine le posedă pe acestea este părtaş lucrului creat… Cerul nu-L poate cuprinde, căci cerul şi toate cele văzute şi nevăzute sunt create de El.[177]

Tertulian (†240), scriitor latin: „Dacă Dumnezeu interzice să se facă orice reprezentare, cu atât mai mult interzice reprezentarea chipului Său. Autorul adevărului nu iubeşte ceea ce este fals; tot ce se plăsmuieşte în ochii Lui este o falsificare.[178]

Clement Alexandrinul (†215), învăţător creştin, pune, de asemenea, în lumină măreţia, infinitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, care depăşeşte orice reprezentare materială: „Căci icoana lui Dumnezeu este Logosul divin şi omul cel fără de păcat; iar chipul omenesc al icoanei lui Dumnezeu este mintea[179]. Tot în Stromata[180], scrie: „A venera Fiinţa spirituală prin materie înseamnă a o necinsti, pentru că o pricepem prin simţuri – nu prin credinţă. Oare nu este frumos şi drept să nu circumscriem (adică să nu mărginim, să nu încadrăm) într-un loc oarecare pe Cel care-I fără de margini, şi nici să cuprindem în <temple făcute de mâini omeneşti> pe Cel care cuprinde toate? Care lucru ieşit din mâna cioplitorilor de lemn, a cioplitorilor în piatră şi din meseria unui lucrător, poate ieşi un sfânt?… Nu e ridicol, oare, ca omul, care, după cum spun filozofii este <jucăria lui Dumnezeu> (spusa lui Platon în Legile, VII, 803 C), să facă pe Dumnezeu, şi Dumnezeu să ajungă jucăria meseriei lui? Pentru că un lucru făcut este asemenea şi identic cu materialul din care a fost făcut; un obiect de fildeş este fildeşul elefantului, un obiect de aur este aur… Deci nu sunt sfinte şi dumnezeieşti lucrurile pe care le fac meseriile.”[181] Şi tot acelaşi autor spune mai departe într-o altă Stromată: „Eu nu numesc biserică locul, ci adunarea celor aleşi. Adunarea celor aleşi este un templu, pentru că primeşte în el măreaţa vrednicie a lui Dumnezeu. În Biserică este consacrată o fiinţă vrednică de mult preţ; este consacrată Celui Care e vrednic de totul.” [182]

Origen (†254) relatează obiecţiile sale făcute la insinuările filozofului Cels care obiecta creştinilor că evită să construiască altare, statui şi temple. Iar el le răspunde astfel: „Nu fugim de statui şi de temple, dar ne ruşinăm să zidim dăruitorului întregii vieţi temple neînsufleţite şi moarte” [183]. Zice el, în alt loc: „E lucru nebunesc nu numai să te-nchini, ci şi să laşi să se înţeleagă de cei mai mulţi că tu ai face aşa ceva de dragul mulţimilor; căci în sufletul celor ce cinstesc pe Dumnezeu cu toată evlavia nu se găseşte nici un loc pentru minciună. De aceea noi ne ferim să ne închinăm la chipuri cioplite… Noi nu credem că chipurile cioplite (icoanele) ar putea reproduce înfăţişarea lui Dumnezeu, deoarece este cu neputinţă să redai o fiinţă care este nevăzută şi lipsită de trup… Pe Dumnezeu Cel fără de trup şi invizibil, nu-L putem mărgini în spaţiu.”[184] Şi tot el spune: „Oare la creştini, sufletul omului drept nu-i un altar? Jertfele cele adevărate, miresmele cele adevărate, nu-s rugăciunile ce se înalţă dintr-o inimă curată? Sfaturile plăcute Domnului, nu-s virtuţile al căror model îl găsim în cel dintâi născut al oricărei făpturi?” [185]

I. Rămureanu: „În Biserica primară nu se poate vorbi despre reprezentarea chipului Mântuitorului. Creştinii din primele secole s-au ferit să înfăţişeze sau să picteze chipul lui Hristos… Ei trăiau în permanenta prezenţă spirituală a lui Hristos şi mult timp n-au simţit necesitatea unei reprezentări plastice, exterioare, a Mântuitorului.[186]

Serghei Bulgakoff, vorbind despre tradiţie spunea ceva asemănător: „Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană.”[187]

Iconom Petre Vintilescu: „Nu se îngăduia în primele zile ale Bisericii creştine înfăţişarea lui Dumnezeu în vreo imagine, oricât ar fi fost de eterizată şi de ideală…”[188]

Preot dr. Nicolae V. Dură: „Epoca apostolică nu avea neapărată nevoie de icoane, pentru că amintirea Celui Întrupat mărturisea nemijlocit despre existenţa Sa, iar Cuvântul Evangheliei propovăduit la toate neamurile lumii de atunci păstra încă vie prezenţa Sa… Primele imagini ale iconografiei creştine ce au putut fi găsite, apar în jurul anului 200 pe mormintele martirilor. Sunt imagini din Vechiul Testament… Îndeobşte recunoscut, că, cel puţin din secolul al IV-lea, se poate constata şi atesta în chip documentar şi cinstirea sau cultul icoanelor.[189]

Teologul Sever Mureşianu: Dintru început pictura veche creştină nu a cutezat să facă decât numai simboale… şi decoraţiuni arhitectonice, şi numai încet, încet, cu multă rezervă s-a strecurat în ea figuraţiunea omenească.[190]

Origen, scriitor creştin din sec. 3: Celsus socoteşte că şi noi adorăm pe câte unul care a fost dat morţii sau pe câte un prizonier de război, cum fac geţii care cinstesc pe Zalmoxis, cei din Cilicia pe Mopsos, cei din Acarnania pe Amfiloh. Noi vom dovedi că această comparaţie nu are nici un temei. Popoarele amintite au înălţat temple şi statui celor pomeniţi. Noi însă refuzăm să aducem divinităţii o asemenea cinstire, potrivită numai demonilor, legaţi, nu ştiu cum, de un loc pe care fie că l-au ocupat, fie că îl locuiesc prin ceremonii religioase sau prin vrăjitorii. În schimb, nu ne putem minuna îndeajuns în faţa lui Iisus, Care ne-a înălţat de la ce cade sub simţuri, care sunt nu numai stricăcioase, ci condamnate să se descompună, şi ne-a îndreptat gândurile spre a cinsti numai pe Dumnezeu, Stăpânul tuturor, pe o cale dreaptă, prin rugăciunile pe care I le aducem prin Cel care este Mijlocitor între natura Celui nenăscut şi între lumea tuturor celor create, Care ne aduce binefacerile Tatălui, ducându-ne sub forma Marelui Preot, rugăciunile îndreptate spre Dumnezeu, Stăpânul tuturor.”[191]

Lista cu mărturiile acelora care au apărat cu sfinţenie principiile de temelie ale dreptei noastre credinţe ortodoxe în materie de iconologie este lungă. Eu am să mă opresc aici, după ce am să aduc încă o mărturie foarte interesantă care prezintă nişte argumente demne de luat în seamă. Este vorba despre un document istoric elaborat de împăratul Constantin Copronim, cu prilejul Sinodului de la 753 în care a ridicat problema închinării la icoane. Documentul constă din opt articole, prin care-şi justifică alinierea cu Scriptura. Încălcarea acestui edict atrăgea anatemizarea oricui făcea sau se închina la icoane. Iată-le:

1) Dacă cineva cutează să înfăţişeze cu culori materiale icoana dumnezeiască a Cuvântului după întrupare;

2) Dacă, pe motivul întrupării cineva încearcă să reprezinte în culori materiale şi în icoane, care amintesc omul, usia şi ipostasul Cuvântului care nu poate să fie reprezentat, chiar după întrupare;

3) Dacă îndrăzneşte cineva să reprezinte într-o icoană unirea ipostatică a celor două naturi şi, numind-o icoana lui Hristos, săvârşeşte astfel în chip mincinos amestecul celor două naturi;

4) Dacă cineva desparte de persoana Cuvântului trupul, cu care este unit şi vrea să reprezinte acest trup prin vreo icoană;

5) Dacă cineva împarte pe Hristos în două persoane şi vrea să reprezinte pe cel care S-a născut din fecioară şi nu acceptă, prin urmare, decât o unire relativă a naturilor;

6) Dacă cineva înfăţişează printr-o icoană trupul îndumnezeit prin unirea sa cu Cuvântul şi separă astfel trupul de firea dumnezeiască;

7) Dacă vrea cineva să reprezinte, cu sprijinul culorilor materiale, pe Dumnezeu – Cuvântul care, deşi Dumnezeu a primit totuşi în Persoana Sa chip de rob, dacă cineva vrea să-L reprezinte sub o formă pur omenească şi pretinde a-L despărţi astfel de nedespărţita dumnezeire, introducând astfel o a patra persoana în Sf. Treime;

8) Dacă cineva vrea să înfăţişeze sub culori materiale pe sfinţi în icoane fără viaţă, care nu sunt de nici un folos – căci această cugetare este mincinoasă şi vine de la demoni – şi nu se sileşte mai ales să-şi amintească virtuţile acestor sfinţi, imitându-i într-un chip viu – ANATEMA! [192]

Aceasta este, aşadar, adevărata poziţie a Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe cu privire la orice învăţături, obiceiuri sau practici introduse în creştinism de către cineva după bunul lui plac, inclusiv închinarea la icoane. Noi, creştinii ortodocşi din toate vremurile cât şi cei de azi, avem întemeietori/învăţători (autores) pe apostolii Domnului, care n-au ales ei înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să-l introducă, ci au însemnat cu credinţă neamurilor învăţătura (disciplinam) primită de la Hristos (vezi nota 162). Şi, prin însăşi faptul că aceste învăţături, care datează din vremurile cele mai timpurii ale Bisericii primare, sunt păzite cu străşnicie şi ţinute la locul cel mai de cinste de către cele mai competente foruri ale Ortodoxiei zilelor noastre, putem să declarăm cu şi mai multă tărie că aceasta este adevărata noastră credinţă ortodoxă – descoperirea lui Hristos, credinţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii!

Să ne întoarcem la izvoarele patristice ale credinţei noastre, înrădăcinându-ne adânc în Cuvântul lui Dumnezeu! Cât de mult se veselesc toţi cei ce-şi au sălaşul în Tine, spune Psalmul 86:7! Să ne facem sălaşul în Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, primindu-L pe Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn al vieţilor noastre şi pe Duhul Sfânt, tălmăcitorul şi împlinitorul în noi a toată voia sfântă a lui Dumnezeu, spre slava Lui şi fericirea noastră veşnică! Amin.

 

Capitolul 8

Cultul sfinţilor şi învăţătura despre moaşte.

Mântuirea după moarte

 Generalităţi

La începutul acestui nou capitol doresc să amintesc cititorilor că noi discutăm aici despre Sfânta Tradiţie Ortodoxă, aşa cum este ea cinstită şi respectată de teologii ortodocşi moderni, de minţile cu adevărat luminate ale slujitorilor Bisericii zilelor noastre. În acelaşi timp, căutăm să ne ţinem strâns de cuvintele Mântuitorului, pentru a nu cădea în păcatul ţinerii unor datini şi porunci omeneşti, păcat înfierat de către Mântuitorul la cartea Marcu 7:7-9. Este adevărat, Mântuitorul explică aici că degeaba este cinstit numai cu buzele în timp ce inima noastră este departe de El (Matei 15:8), dar asta este treaba strict personală a fiecărui creştin în parte. Dacă Dumnezeu ne lasă libertate deplină să facem alegerea între a urma poruncile Lui sau a urma poruncile oamenilor, cine aş fi eu să atentez la libertatea celor care ar alege urmarea poruncilor omeneşti?!

‚ Ce spune Sfânta Scriptură despre cultul morţilor,

şi despre moaşte

Ne vom apropia acum de Sfânta Scriptură – dreptarul credinţei noastre ortodoxe, în care găsim descoperirea lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli – ca să aflăm de acolo adevărata învăţătură despre cultul morţilor şi despre moaşte. După aceea, potrivit schemei după care este alcătuită cartea de faţă, vom lua aminte la opiniile Părinţilor Bisericii şi ale altor scriitori bisericeşti. Dacă aducem şi mărturiile scriitorilor bisericeşti alături de cele ale Scripturii, nu facem asta ca şi cum am avea nevoie de aprobările oamenilor cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Noi procedăm astfel pentru a arăta cât de dreaptă este credinţa noastră ortodoxă cea adevărată, primind cu toată inima şi cu tot sufletul învăţăturile nealterate ale lui Dumnezeu. Şi chiar dacă, să presupunem, aş încerca să vorbesc despre Părinţii Bisericii ca fiind o autoritate alături de cea a lui Dumnezeu, ei ar fi primii care m-ar corija. Sfinţii Părinţi ar fi primii oameni care m-ar anatemiza pe toţi vecii dacă aş îndrăzni să-i pun pe ei, oameni muritori, alături de autoritatea lui Dumnezeu. Singurul om recunoscut de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca fiind demn de încredere, de supunere, de închinare şi de adorare este Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, Care Şi-a luat trup omenesc dar fără păcat din Prea Curata Fecioară Maria. Aşa cum i-am citat deja în titlu, Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu recunosc nici un alt fel de temei al credinţei ortodoxe decât descoperirea lui Hristos, Sfânta Scriptură întărită de Sfintele Sinoade (vezi nota 1).

Pornind chiar de la începutul Scripturii, am să amintesc că Legea lui Moise n-a instituit nici un cult al morţilor pentru că un om mort, un cadavru, era pentru evrei o sursă de necurăţie. Şi deoarece lucrurile stau astfel, pentru că Scriptura nu ne dă nici un fel de învăţături privind cultul morţilor sau al moaştelor, o să arătăm mai degrabă ce nu zice Scriptura în legătură cu cultul morţilor. Căci, aşa cum am spus, nu se găsesc nicăieri pe paginile întregii Scripturi nici un fel de porunci privind cultul morţilor. Mai mult, pentru că la evrei cadavrul era o sursă de necurăţie, atingerea de un mort, fie om sau animal, atrăgea necurăţia asupra celui ce s-a atins de cadavru, după care trebuiau îndeplinite nişte ritualuri de curăţire impuse de Dumnezeu (care erau simbolul unor adevăruri duhovniceşti de mai târziu, când urma să vină Hristos). Preoţii sau nazireii nu aveau voie să se întineze venind în contact cu un mort, nici chiar dacă ar fi fost părinţii sau fraţii şi surorile lor (Numeri 6:6-8).

Tot  Vechiul Testament, constatăm că umplerea unei cetăţi cu morţi era un mijloc de a atrage necurăţia asupra acelei cetăţi – Ezechiel 9:7: „Apoi le-a zis: ‘Întinaţi templul, umpleţi curţile cu ucişi şi ieşiţi!” Din acest text tragem concluzia că un cadavru adus într-o biserică, cu scopul de a ocroti un oraş sau o regiune, este o urâciune şi o spurcăciune înaintea lui Dumnezeu. Aşa arată aici porunca care vine chiar de la Dumnezeu, cu privire la spurcarea templului. Dacă cineva vrea să rămână lângă un mort nu face decât să se spurce, oricine ar fi mortul. O altă dovadă în sprijinul acestei învăţături este oraşul Tiberiada. Împăratul Tiberiu, cel care a fondat acest oraş, necunoscând obiceiurile evreieşti a încorporat în el şi cimitire, ceea ce a făcut ca oraşul să fie cu greu populat, pentru că evreii nu voiau să locuiască în apropierea cimitirelor.

Legea lui Moise mai cerea ca cei ce se întorceau de la război, înainte de a intra în tabără, să se curăţească timp de şapte zile, fiindcă pe câmpul de luptă s-au atins de cadavre – Isaia 9:5: „Încălţămintea cea zgomotoasă de om războinic şi haina cea stropită de sânge vor fi aruncate în foc şi mistuite de flăcări.” În toate împrejurările şi în toate circumstanţele, mortul era un cadavru pe care evreii căutau să-l îngroape cât mai repede posibil. Chiar şi în vremurile noastre, evreii îşi îngroapă morţii în ziua când au murit.

Ortodoxia a copiat rânduieli şi obiceiuri care-şi au rădăcina în religia poporului evreu, luate din Vechiul Testament. Iată ce ne spune în privinţa aceasta teologul ortodox Nicolae Neaga: „Datina aducerii pruncului la patruzeci de zile de către mama la biserică, se bazează pe Levitic 12:2-8… Tămâia, simbolul rugăciunii, se bazează pe orânduirea veche… Slujba înmormântării e împletită aproape exclusiv cu floricele din câmpul biblic al Vechiul Testament. Ierarhia o aflăm în Vechiul Testament gata organizată. Cea creştină e după tipul sacerdoţiului vechi. Multe părţi ale veşmintelor au aceeaşi semnificaţie. Mitra arhierească e după formă şi simbol înrudită cu mitra arhiereilor biblici… Liturghia, vecernia, utrenia, toate îşi au rădăcina în Vechiul Testament. Părţile principale ale bisericii sunt întocmite pe baza veche... Vechiul Testament nu-şi dezminte rolul său creator… totdeauna este prezent.[193]

Aşadar, dacă e vorba că recunoaştem meritele poporului evreu ca fiind poporul lui Dumnezeu până la punctul de a ne conforma lor prin obiceiurile împrumutate de la ei, de ce nu rămânem şi la ritualurile practicate de ei în ceea ce priveşte cultul morţilor? Dacă Vechiul Testament este TOTDEAUNA prezent în viaţa şi practicile ortodoxe, de ce nu se vede prezent şi în ce priveşte cultul morţilor şi al moaştelor? Dacă este aşa cum spune preotul profesor Nicolae Neaga şi Slujba înmormântării e împletită aproape exclusiv cu floricele din câmpul biblic al Vechiul Testament, întrebăm: în care parte din câmpul biblic al Vechiul Testament se întâlnesc obiceiurile practicate de ortodoxia de azi la slujbele de înmormântare?

Prima înmormântare notată în Noul Testament este aceea a martirului Ştefan. Tot ceea ce ni se arată aici este că „nişte bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut mare plângere pentru el” (Faptele Apostolilor 8:2). Cuvântul Domnului nu spune nimic despre câte vămi au fost făcute pentru odihna sufletului lui Ştefan, câte pomeni, câte prosoape ş.a.m.d. Ştefan era unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai timpului şi, cu toate acestea, a fost înmormântat fără nici un fel de ceremonial pompos. La evrei, poporul ales al lui Dumnezeu de la care ne vine mântuirea (Ioan 4:22), înmormântarea este simplă, aşa cum s-a arătat mai sus, vorbind despre Vechiul Testament. La fel se spune şi despre Anania (Faptele Apostolilor 5:6) şi despre nevasta lui (versetul 10): „Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat.” Nu se vorbeşte despre nici o pomană şi despre nici un parastas. Pentru că mântuirea neamurilor vine de la evrei Noul Testament, în care se vorbeşte despre mântuirea noastră, a continuat exact aceleaşi obiceiuri ale evreilor din vremea Vechiului Testament. Asta ar fi trebuit să nu uităm noi, ortodocşii. Pentru că la iudei înmormântarea era simplă, aşa au continuat-o şi creştinii Noului Testament din Biserica primară. Oare noi să avem alte obiceiuri? Da, pot fi, dar nu la noi, creştinii ortodocşi!

Mai presus de toate acestea, trebuie să ţinem cont de faptul că Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu ne lasă nici un fel de învăţături scrise privind cultul morţilor. Cum ar fi putut să ne lase astfel de învăţături în timp ce, pe de altă parte, ne învaţă la Evrei 9:27 că după moarte vine judecata? Mântuitorul i-a spus tâlharului de pe cruce: „Adevărat grăiesc ţie: Azi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). Bogatului care a ajuns în locuinţa morţilor nu i s-a mai acordat nici un fel de şansă de a avea parte la un loc cu Avraam, ca rezultat al rugăciunilor celor rămaşi pe pământ. Avraam i-a spus că „între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16:26). Nu i-a mai rămas bogatului nici o şansă, pentru toată eternitatea. Puteau să se tot roage cei de pe Pământ pentru el, cine i-ar fi ascultat? Cu ce l-ar fi putut ajuta pe bogat rugăciunile celor de pe Pământ, dacă prăpastia aceea fusese făcută de Dumnezeu atât de mare încât nimeni să nu o poată trece? Şi, atenţie!, bogatul ne este arătat în locuinţa morţilor imediat după moartea lui.

Am făcut acest comentariu pentru a se înţelege că este o singură moarte şi o singură judecată, care este decisivă pentru toată eternitatea, aşa cum arată Sfânta Scriptura la Evrei 9:27.

Mergând înapoi la obiceiurile practicate în Scriptura Vechiului Testament, am să amintesc că dacă la păgâni era instituită o tehnică a pomenirii celor decedaţi şi aducerea de ofrande la mormintele lor, Legea lui Moise e clară în acest domeniu. Atunci când se aducea zeciuiala în templu, cel ce o aducea trebuia să declare (sublinierile îmi aparţin): „Din ele în întristare n-am mâncat, din ele întru necurăţie n-am cheltuit, din ele celui mort eu nu i-am dat; de glasul Domnului, Dumnezeului meu, am ascultat, după cum Tu mi-ai poruncit am făcut” (Deuteronom 26:14 Anania).

Aici se arată care este porunca lui Dumnezeu cu privire la cultul morţilor prin cuvintele: „celui mort eu nu i-am dat, după cum Tu, Doamne, mi-ai poruncit”. Aşadar, o mâncare dată ca pomană pentru un mort e un lucru necurat înaintea lui Dumnezeu, este făcut împotriva poruncii Lui şi, prin urmare, nu e nici primit înaintea Domnului, aşa cum arată versetul mai sus citat. Iar mortul nici atât n-o mănâncă. Înţelegem că dacă Dumnezeu priveşte ca o scârbă pomenile făcute la morţi, iar morţii nici atât nu mai mănâncă pentru că sunt ei mâncaţi de viermi, pomenile sunt de provenienţă păgână. Ele sunt importate în creştinism de la zeii păgâni, urâte de Dumnezeu şi pedepsite cu asprime la vremea cuvenită.

Cultul zeului Baal era interzis pentru Israel şi interdicţia era motivată prin intolerabila sacrificare a copiilor. Corespondentul acestui zeu era Hadad, un alt zeu al vremii adorat în Babilon. În Noul Testament zeul acesta apare sub numele de Belzebut, ceea ce înseamnă diavol, satan. De aceea Dumnezeu i-a şi pedepsit pe evrei atunci când au mâncat vite jertfite pentru cei morţi (Psalmul 106:28). Tot în versetul acesta se arată şi că Dumnezeu S-a mâniat pe aceia care au mâncat jertfele morţilor şi chiar a omorât pe mulţi dintre ei din cauza aceasta.

Este necesar să înţelegem cât mai corect cum priveşte Dumnezeu pomenile făcute în numele morţilor. Şi să nu uităm, evreilor „li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2), Iisus a fost evreu, primii creştini au fost evrei şi nu le putem atribui practici de care ei se îngrozeau.

Odată cu trecerea din viaţa aceasta, soarta ne este pecetluită pentru toţi vecii, fără putinţă de schimbare. Potrivit învăţăturii pe care o avem în descoperirea lui Hristos, un om care a plecat din lumea aceasta ia cu sine tot bagajul de fapte bune sau rele pe care le-a făcut în timpul vieţii când trăia pe Pământ. Tocmai adevărul acesta ni-l comunică textul de la Apocalipsa 14:13 (Anania): „Fericiţi sunt morţii care de-acum înainte mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor îi însoţesc.“ Mai avem, tot în Noul Testament, o altă dovadă care ne lămureşte fără nici un pic de confuzie că, după ce ai trecut din viaţa aceasta, soarta îţi este pecetluită pentru toată veşnicia: pilda lui Lazăr şi a bogatului (Luca 16), amintită deja mai sus. Acolo ni se arată că bogatul a trecut în veşnicie fără ca în timpul vieţii sale pe Pământ să se îngrijească de legătura lui cu Dumnezeu. A mai putut face el ceva pentru a-şi schimba soarta veşnică? Ne spune Mântuitorul că i-ar mai fi fost oferită bogatului vreo şansă de a fi izbăvit din văpaia în care groaznic se chinuia? Nu. Şi nici cu privire la fraţii lui care au rămas pe Pământ n-a mai putut fi ajutat. Atunci când l-a rugat pe Avraam să trimită pe cineva din morţi la fraţii lui de pe Pământ, i s-a spus că nu se poate. Avraam i-a făcut cunoscut bogatului că celor vii, rămaşi pe Pământ, Dumnezeu le-a pus la dispoziţie Legea lui Moise. Dacă ei nu vor asculta de Legea lui Moise, nu vor asculta nici chiar dacă cineva ar învia din morţi şi le-ar vesti lucrurile acestea. Astfel, Mântuitorul ne arată că numai aici, pe Pământ, se poate alege soarta de dincolo de mormânt. Dacă cineva vrea să aibă parte de locul în care a ajuns Lazăr trebuie să ia aminte la Cuvântul lui Dumnezeu acum, cât se află încă în viaţă.

  • Judecata, sau judecăţile?

Urmează să analizăm o altă învăţătură a Scripturii lui Dumnezeu, greşit interpretată de învăţăturile oamenilor de pe Pământ. Doctrina aceasta a oamenilor ne învaţă că poţi să trăieşti aici, pe Pământ, fără grija veşniciei, pentru că după ce mori se vor ruga pentru tine cei rămaşi în urma ta şi vei ajunge, totuşi, în rai, ca urmare a mijlocirii lor. Urmează să aflăm acum învăţăturile Scripturii cu privire la acest subiect. Vom căuta să aflăm direct din poruncile lui Dumnezeu, adică Sfânta Scriptură, dacă El a rânduit ca cei de pe Pământ să cumpere un loc în rai cu bani, prin rugăciunile preoţilor sau ale altor sfinţi, prin pomeni sau alte lucruri de felul acesta, fie pentru sine, fie pentru un alt om care a murit şi se află în locul de chin. Vom afla, de asemenea, şi dacă după moarte se va mai putea face vreodată schimbarea din iad în rai.

Câte judecăţi sunt? Sunt mai multe judecăţi sau numai una singură? Pentru aceasta vom deschide Biblia la Evrei 9:27-28 şi vom citi aceste versete în câteva traduceri, după cum urmează:

Biblia de la 1688: „Şi după cum iaste rînduit oamenilor o dată a muri, iară după aceasta judecata e, Aşa şi Hristos, odată aducându-Se ca a multora păcate a rădica…”

Biblia de la 1988: „Şi precum este rânduit o dată oamenilor să moară, iar după aceea să fie judecata, Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus odată jertfă, ca să ridice păcatele multora…

Biblia Anania: „Şi aşa cum oamenilor le este rânduit ca o singură dată să moară – după care e judecata, tot astfel şi Hristos, după ce o singură dată a fost adus jertfă ca să ridice păcatele multora, …

Biblia King James: „And as it is appointed unto men once to die, but after this the judgment, So Christ was, once offered to bear the sins of many…”

Trei observaţii demne de toată luarea aminte se cer semnalate cu privire la similitudinea textelor mai sus citate din cele cinci traduceri ale Bibliei. Prima observaţie se referă la menţiunea unei singure judecăţi, a doua la o singură jertfă lui Hristos, a treia la faptul că a fost adusă o singură dată. Se poate observa aici o relaţie între aceste expresii prin cuvintele de legătură „tot aşa”. Cuvintele de legătură tot aşa întăresc valoarea menţiunii unei singure judecăţi, prin temeinicia celorlalte două locuri unde se vorbeşte despre o singură jertfă a lui Hristos şi a faptului că a fost adusă o singură dată. Omul moare o singură dată şi este judecat o singură dată, tot aşa după cum Hristos a murit o singură dată şi a făcut ispăşirea o singură dată. Nu este în toată Scriptura nici un fel de aluzie prin care să se înţeleagă că sunt două judecăţi. Toate textele de mai sus vorbesc despre judecata, una singură, nu judecăţi, adică două, nici atât mai multe. Mai mult, Biblia lui Cantacuzino face specificaţia că judecata e, deci la singular. La fel şi versiunea Anania.

Şi pentru că ne aflăm acum la capitolul în care vorbim despre cultul morţilor, trebuie să acordăm un loc deosebit şi învăţăturii potrivit căreia un mort care nu s-a pocăit în viaţa aceasta poate să ajungă totuşi în rai după ce a murit, graţie rugăciunilor de mijlocire a celor care au rămas în viaţă pe Pământ.

Vom începe prin a aminti din nou învăţătura Mântuitorului dată cu prilejul pildei lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv din Luca 16:26. Îl întâlnim acolo pe Avraam din rai, părinte al tuturor celor ce cred (Romani 4:11), explicându-i bogatului care se afla în locul de chin că “între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” Mărturia aceasta a părintelui tuturor celor ce cred, care ne vorbeşte de dincolo de mormânt şi pe care ne-o relatează Fiul lui Dumnezeu, ne demonstrează adevărul că după moarte omul ajunge în locul pe care şi l-a pregătit când era încă pe Pământ şi că, odată ajuns în unul din cele două locuri, în rai sau în iad, nu-şi va mai putea schimba locul acesta niciodată, în veci de veci. Între cele două locuri, locul de fericire al raiului şi locul de chin al iadului, este o prăpastie mare, aşa încât nimeni să nu poată trece de la un loc la altul – nici măcar Avraam nu mai poate trece această prăpastie, chiar dacă ar vrea. Mărturia lui Avraam, de dincolo de mormânt, nu ne lasă nici un fel de speranţă că această prăpastie s-ar putea face vreodată mai mică. De-aici trebuie să înţelegem că, şi dacă ar mai fi fost mai multe judecăţi aşa cum pretind învăţăturile omeneşti, prăpastia aceasta rămâne mai departe de netrecut. Bogatul care a ajuns în locul de chin nu se va mai putea muta niciodată în rai!

  • Slujba de Mijlocitor şi de mijlocitori

Al doilea element care se cere limpezit se referă la practicarea rugăciunii de mijlocire pentru cei morţi – subiect pe care-l vom trata într-un cadru mai elaborat. Mai întâi trebuie să vorbim despre rugăciunea de mijlocire a credincioşilor pentru păcătoşi şi necredincioşi prin aducerea lor în faţa lui Iisus. După aceea vom vorbi despre rugăciunea Mijlocitorului Hristos pentru întreg neamul omenesc făcută înaintea lui Dumnezeu pe temeiul jertfei Lui răscumpărătoare. Dacă ar trebui să definim aceste două tipuri de mijlocire în numai câteva cuvinte, am putea spune astfel: mijlocirea credincioşilor pentru oameni se mărgineşte la a aduce aminte lui Dumnezeu de nevoile lor (fie ale păcătoşilor, fie ale credincioşilor); mijlocirea lui Hristos înaintea lui Dumnezeu priveşte răscumpărarea păcătoşilor din pierzare şi păcat, în temeiul preţului plătit de El la Golgota şi, după caz, reabilitarea credincioşilor căzuţi în vreun păcat oarecare. Despre aceste două tipuri de mijlocire vom vorbi în continuare.

Lăsând la o parte imposibilitatea trecerii din locul de chin la locul de fericire, despre care am vorbit deja până aici, să vedem acum ce spune Scriptura despre slujba de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Căci dacă se poate susţine cu argumente că Dumnezeu mută pe cei din iad în rai ca urmare a mijlocirii oamenilor vii de pe Pământ, atunci ni se cere să înţelegem cât de adevărată este învăţătura cu privire la slujirea omului ca mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Mijlocitorul Hristos a plătit plata păcatului nostru prin moartea Sa şi ne-a făcut copii ai lui Dumnezeu ispăşindu-ne păcatele prin sângele Său sfânt. Astfel face Hristos mijlocirea pentru noi, plătind preţul cerut de Dreptatea şi Sfinţenia lui Dumnezeu. Dar ce au de oferit lui Dumnezeu oamenii care se pogoară din Adam cel păcătos, ce preţ oferă ei lui Dumnezeu atunci când mijlocesc pentru răscumpărarea unui păcătos? Este adevărat că, odată ce am învăţat din pilda lui Lazăr şi a bogatului că, după ce a murit, omul nu-şi mai poate schimba locul în care-şi va petrece veşnicia, nici n-ar mai fi nevoie să vorbim despre mijlocirea celor vii de  pe Pământ pentru morţii care s-au săvârşit din viaţă.

Iată ce spune Scriptura despre mijlocire:

Faptele Apostolilor 4:10-12 (Anania): „Iisus Hristos Nazarineanul… întru nimeni altul nu este mântuirea, căci sub cer nu este dat între oameni nici un alt nume întru care noi trebuie să ne mântuim.”

1 Timotei 2:5-6 (Anania): „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus, Cel ce S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi…”

Este imperativ să se facă distincţia între cele două categorii de mijlocire. Credincioşii mijlocesc prin rugăciuni, aducând pe oameni la picioarele Mijlocitorului în vederea mântuirii lor, dar aceasta numai în timpul vieţii. Odată aduşi prin rugăciuni înaintea Lui, numai El,  Mijlocitorul Iisus Hristos, este Acela care face lucrarea de mijlocire înaintea lui Dumnezeu, pentru că numai El, fiind şi om şi Dumnezeu, a putut plăti plata păcatului şi ne-a putut îndumnezei. Scriptura vorbeşte insistent despre nevoia de a ne ruga unii pentru alţii. Dar, atenţie!, aici nu este vorba despre lucrarea de mântuire a păcătoşilor, deoarece expresia unul pentru altul (Iacov 5:16) se referă la noi, credincioşii, care suntem deja primiţi înaintea Lui ca urmare a mijlocirii Fiului Său. Biblia arată foarte desluşit că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi (Ioan 9:31). Deci aici nu se tratează rugăciunea în vederea mântuirii, ci se vorbeşte despre lucrarea de a ne sprijini unul pe altul în nevoile noastre spirituale.

Este adevărat că vindecarea paraliticului din Marcu 2, purtat de cei patru prieteni ai săi pe un pat şi aşezat înaintea Mântuitorului, ne încurajează foarte mult la a purta în rugăciune înaintea Domnului pe cei nemântuiţi din jurul nostru, cu scopul de a fi mântuiţi şi ei. Lucrul acesta este necesar şi este bine primit înaintea Domnului.[194] Dar trebuie să dăm toată luarea aminte la deosebirea fundamentală dintre slujba de (1) Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni prin sângele Sfânt vărsat ca satisfacere a Dreptăţii dumnezeieşti împotriva păcatului, şi (2) slujba de purtare pe „braţe” de rugăciune a oamenilor, cum a fost cazul slăbănogului purtat de braţele prietenilor săi . Aceste două slujbe sunt tot atât de departe una de alta pe cât este Cerul departe de Pământ. Cum zice şi Isaia 55:9: „Cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.

În continuare vom trata mai pe larg fiecare dintre cele două feluri de mijlocire:

             1) Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni face o lucrare de împăcare între cele două părţi: Dumnezeul Cel Sfânt şi omul păcătos. Într-o parte este Dumnezeul Cel Sfânt, a cărui dreptate cere răzbunarea ofensei aduse prin păcatul omului, iar în cealaltă parte este omul vinovat, condamnat la pieire veşnică de la faţa lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu este crudă, neîmpăcată, necruţătoare. Nimeni şi nimic n-o poate răzbuna în afară de sânge, dar sânge sfânt. Şi de ce sânge sfânt? Pentru că păcatul atentase la sfinţenia lui Dumnezeu, iar sfinţenia lui Dumnezeu nu putea fi împăcată decât tot cu sfinţenie dumnezeiască. Omul şi-a primit plata păcatului săvârşit prin moarte – alungarea lui pe veci de la faţa lui Dumnezeu – dar slava lui Dumnezeu nu putea fi împăcată prin aceasta. De aceea a trebuit să fie vărsat sângele Fiului Omului.

Se vorbeşte des despre posibilitatea de a „cumpăra” un loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru cei interesaţi în cunoaşterea preţului pe care-l cere Dumnezeu, amintim textul de la 1 Timotei 2:5-6 (Anania): „Cel ce S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi…” Numai cu acest preţ se poate „cumpăra” un loc în raiul lui Dumnezeu pregătit nouă, oamenilor. Pot oamenii păcătoşi de pe Pământ să ofere ei lui Dumnezeu acest preţ de răscumpărare în vederea morţilor pentru care se roagă?

Vorbind mai departe despre slujba de mijlocire a Mântuitorului, vom face observaţia că Mijlocitorul aduce sângele Său sfânt (acesta fiind preţul cerut de Dumnezeu), vărsat pentru păcătosul care vrea să-l accepte şi, în felul acesta, poate avea loc reconcilierea între Dumnezeul Cel Sfânt şi omul cel păcătos. Dumnezeul Cel Sfânt poate primi acum pe păcătosul vinovat care acceptă spălarea păcatelor sale cu sângele sfânt al lui Iisus, căci NUMAI SÂNGELE SFÂNT AL LUI IISUS are trecere înaintea Dumnezeului Cel Sfânt. Acesta este preţul pe care-l cere El – şi nu se va târgui cu nimeni asupra acestui preţ.

Aceasta este slujba exclusivă a Mântuitorului Hristos. Numai El, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat întrupat în umanitate, a putut oferi preţul sângelui Său sfânt Dumnezeului Celui Sfânt şi Drept; numai El, om din om adevărat (dar fără păcat), a putut să ne îndumnezeiască pe noi, oamenii, făcându-ne astfel copii ai lui Dumnezeu – desigur, numai pe aceia care primesc adăpostul sângelui lui Iisus.

Să mai luăm aminte la un alt adevăr. În cartea Ieşirea 32:33, Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise: „Pe acela care a greşit înaintea mea îl voi şterge din cartea Mea.” Ce am putea zice despre o persoană care nu s-a pocăit cât era pe Pământ şi moare, iar Dumnezeu a hotărât ca acea persoană să fie ştearsă din cartea Lui pentru că a refuzat harul pocăinţei?! Îşi va putea schimba Dumnezeu hotărârea numai ca urmare a slujbei ce i se face acelei persoane coborâte în mormânt? Cine i-ar putea porunci lui Dumnezeu să-Şi schimbe hotărârea?

Înţelegem, astfel, de ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu că Iisus Hristos este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El este singurul Mijlocitor, deoarece numai sângele Lui sfânt poate plăti pătarea sfinţeniei lui Dumnezeu comisă prin păcat. Aşa cum spune şi o carte[195], „raiul se dobândeşte prin Iisus Hristos, Domnul nostru.” Dar să nu uităm că dobândirea raiului prin Iisus este posibilă numai pentru aceia care Îl acceptă pe Iisus ca Răscumpărător, ca Mijlocitor al lor între ei şi Dumnezeu, în vremea cât sunt încă în viaţă. Îi vom auzi pe Sfinţii Părinţi spunând acelaşi lucru.

            2) Când însă trebuie ca noi, credincioşii, să ne rugăm pentru mântuirea celor păcătoşi şi să-i aducem înaintea Mijlocitorului între Dumnezeu şi  oameni, aceasta este slujba noastră, a acelora care am fost spălaţi prin baia naşterii celei de a doua (Tit 3:5), prin pocăinţă urmată de credinţa în Evanghelie (Marcu 1:15) şi botez (Marcu 16:16). Ca unii care am fost deja acoperiţi de sângele sfânt al Mijlocitorului atunci când ne-am pocăit, ne-am botezat şi am crezut în Evanghelie, putem acum să ne rugăm pentru cei din jurul nostru. Putem să cerem lui Dumnezeu să-i călăuzească şi pe ei pe drumul pocăinţei dar, aşa cum s-a spus în nenumărate rânduri, aceasta se poate numai atâta vreme cât cei pentru care ne rugăm sunt încă în viaţă şi pot accepta liberi şi conştienţi jertfa Singurului Mijlocitor între Dumnezeu şi ei.

Încă o observaţie demnă de toată luarea aminte în cadrul acestui subiect se referă la faptul că rugăciunea este o trăsătură caracteristică fiecărui credincios în mod egal, fără nici un fel de deosebire. Fiecare credincios care a trecut prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie are dreptul înaintea lui Dumnezeu să se roage pentru cei din jurul lui ca să capete şi ei mântuirea. Un credincios are dreptul şi obligaţia de preot să se roage lui Dumnezeu. Potrivit învăţăturii noastre ortodoxe, fiecare credincios are preoţia lui Dumnezeu pe care o primeşte atunci când se întoarce la Dumnezeu, aşa cum ne este arătat la 1 Petru 2:9. Pentru că fiecare credincios are această preoţie, aşa cum se arată în învăţătura ortodoxă, fiecare credincios are dreptul şi obligaţia la slujba de preot, respectiv la rugăciunea pentru cei din jur.

Deosebirea dintre slujba marelui preot, care, în zilele noastre, este Hristos (Evrei 4:14) şi a preoţilor care suntem noi, credincioşii Lui, se vede în slujbele Vechiului Testament. La cartea Ieşirea 30:10 ni se arată că Aaron, care era mare preot (întruchipând pe Marele Preot Iisus Hristos din perioada nou testamentară), făcea ispăşire pe coarnele altarului şi ispăşirea aceasta o făcea o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă. El intra singur în Sfânta Sfintelor, în faţa lui Dumnezeu, şi făcea ispăşirea. Ceilalţi, fiii lui, erau preoţii de rând (aceştia suntem noi!) care aduceau jertfele şi toate celelalte dar, atenţie!, numai el, Aaron, intra odată pe an înaintea lui Dumnezeu şi făcea ispăşire. Slujba aceasta a Singurului Mijlocitor dintre Dumnezeu şi oameni este arătată în Evrei 9:11-14: „Dar Hristos, Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, venind prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit – nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta – a intrat o dată pentru totdeauna în sfânta-sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându-ne nouă răscumpărare veşnică. Fiindcă dacă sângele de ţapi şi de tauri şi cenuşa de junică, stropindu-i pe cei întinaţi, îi sfinţeşte prin curăţirea trupului, atunci sângele lui Hristos, cel ce fără prihană prin veşnic Duh I s-a adus lui Dumnezeu, cu cât mai mult va curăţi conştiinţa voastră de faptele cele moarte, ca să-I slujiţi Dumnezeului-Celui-Viu!

Iată, deci, felul în care aici ni se arată că Hristos, ca Marele Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, venind prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit – nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta – a intrat o dată pentru totdeauna în sfânta-sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându-ne nouă răscumpărare veşnică. Iar noi, ceilalţi, care suntem răscumpăraţii Lui, facem slujba de preoţi, aşa cum este descrisă în cartea Leviticului din Vechiul Testament, rugându-ne pentru cei din jurul nostru. Iar ceea ce facem noi este exact slujba celor patru prieteni ai slăbănogului din Marcu 2. Cei patru au purtat pe prietenul lor slăbănog pe un pat şi l-au adus în faţa Domnului Iisus. Ei însă nu l-au putut vindeca. Dacă ar fi putut face ei slujba vindecării nu s-ar mai fi chinuit să-l poarte o cale, poate, destul de lungă şi apoi să-l pogoare prin acoperiş în casa omului unde se afla Iisus. Ei nu l-au putut vindeca şi, tocmai de aceea, l-au adus în faţa Aceluia care avea puterea de vindecare. Slujba lor a fost, în modul cel mai simplu, purtarea prietenului pe braţe înaintea Vindecătorului.

De asemenea, se vede aici că slăbănogul a primit în mod cu totul conştient slujba de vindecare a Mântuitorului prin aceea că, la porunca Mântuitorului, s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a plecat acasă. Prietenii doar l-au adus înaintea Vindecătorului. Când s-a pus însă problema acceptării lucrării făcute de Vindecător, aici a intrat în scenă aportul slăbănogului. Mântuitorul a dat porunca iar slăbănogul a fost acela care a ascultat porunca Mântuitorului şi apoi a împlinit-o – nu prietenii care-l aduseseră!

În acelaşi fel îi purtăm şi noi pe cei nemântuiţi pe braţele rugăciunilor noastre şi-i aducem înaintea lui Iisus ca El să-i vindece, pentru că doar el poate să Se prezinte înaintea lui Dumnezeu în locul acelor păcătoşi şi să-i mântuiască. Iar după ce i-am adus în rugăciune înaintea Lui, îi lăsăm acolo ca ei să primească sau să respingă mântuirea Vindecătorului. Totul rămâne pe mai departe între cel prezentat lui Iisus prin rugăciune şi Mântuitorul înaintea căruia e adus.

Aceasta este rugăciunea care ni se cere nouă să o facem pentru cei pierduţi. Necredincioşii nu pot face această slujbă, la fel după cum nişte slăbănogi lungiţi pe paturile lor de boală n-ar fi putut purta pe slăbănogul acela înaintea lui Iisus. Numai noi putem face slujba aceasta, noi cei care am fost ridicaţi de Mântuitorul din patul stării noastre de păcat şi pierzare! Noi putem şi noi îi vom aduce înaintea lui Iisus! Apoi El va face restul, pentru că numai El poate plăti înaintea lui Dumnezeu preţul sângelui sfânt, vărsat pentru spălarea păcatelor. Noi suntem chemaţi să ne rugăm în Numele Lui iar El va lucra, aşa cum El Însuşi ne învaţă la Ioan 14:13-14: „Şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face,  pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face

Aceasta este deci deosebirea dintre slujba Mijlocitorului Hristos între Dumnezeu şi oameni şi slujba noastră, a păcătoşilor mântuiţi, de a purta pe „braţe” de rugăciune pe cei pierduţi la tronul de milă şi îndurare al lui Dumnezeu.

Rugăciunea este nu numai privilegiul, ci şi obligaţia de onoare a fiecărui credincios, pentru că fiecare credincios Îl are ca Mântuitor pe Fiul lui Dumnezeu. Nu există nici un fel de ierarhie în domeniul rugăciunii, după cum am arătat şi mai sus. Pavel, cel era “chemat să fie Apostol al lui Isus Hristos” (1 Corinteni 1:1), apelează la rugăciunile acelora care au venit la mântuire prin el, dovedind prin aceasta că, atunci când vine vorba despre mijlocire înaintea Mântuitorului, aceasta este partea egală a FIECĂRUI credincios. Scriptura ne învaţă că privilegiul rugăciunii de mijlocire, este partea FIECĂRUIA în mod egal. De ce? Pentru că rugăciunea este făcută în Numele Mijlocitorului Iisus. Vindecarea slăbănogului a fost lucrarea lui Iisus, nu a acelora care l-au purtat.

De aceea, numai Mântuitorul poate mijloci la Tatăl pentru neamul păcătos ca să aducă iertarea acelora pe care noi îi aducem la El pe „braţele” rugăciunii. Tocmai asta ne demonstrează şi marele Apostol al neamurilor, Pavel, atunci când solicita rugăciunile copiilor lui (Efeseni 6:19) pe care el i-a născut în Evanghelie (1 Cor. 4:15). Pavel înţelegea foarte bine că nici chiar el nu are un drept mai mare la tronul milei lui Dumnezeu decât cei aduşi la mântuire prin el. Prin aceasta înţelegem că rugăciunile noastre nu-şi trag puterea din meritele noastre înaintea lui Dumnezeu, ci din meritele Mântuitorului în numele Căruia ne rugăm.

Aşadar, Pavel este singurul om din vremea harului care „a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:4). Tot Pavel este şi singurul om pe urmele căruia Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu ne porunceşte în Sfânta Scriptură de două ori să călcăm (1 Corinteni 4:16 şi 1 Corinteni 11:1). Cu toate aceste merite unice în rândul celor din vremea harului, nici chiar el nu-şi atribuie merite superioare faţă de ceilalţi credincioşi atunci când este vorba despre mijlocirea înaintea lui Dumnezeu în Numele lui Iisus.

Am arătat până aici că adevărata noastră credinţă ortodoxă, clădită pe descoperirea lui Hristos, care a venit de la evrei şi a fost continuată în Biserica Lui, nu are nici un fel de tangenţă cu cultul morţilor şi al moaştelor. Există o bogată literatură care arată cu lux de amănunte provenienţa păgână a fiecărui obicei din cultul morţilor, dar acest subiect nu face parte din tema cărţii noastre. Tema centrală a cărţii de faţă este să evidenţieze bazele adevăratei noastre credinţe ortodoxe de la originea lor, atât potrivit Sfintei Scripturi, cât şi potrivit Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe, al cărei început îl are în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

ƒ    Ce spun scriitorii bisericeşti de-a lungul veacurilor despre mântuirea de după moarte şi cultul morţilor

Pentru că urmează să ne îndeletnicim cu citatele Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti, vom face un scurt comentariu privitor la un alt punct sensibil. Vom vedea în curând o listă a câtorva Părinţi ai Bisericii şi scriitori bisericeşti care se aliniază adevărului Scripturii cu privire la o singură judecată şi la un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. În acelaşi timp, există scriitori care au luat, mai mult sau mai puţin, poziţia ereticilor. Orice ortodox care acceptă temelia adevăratei noastre credinţe ortodoxe va trece de partea acelor citate care se aliniază descoperirii lui Hristos, adică Sfintei Scripturi. Noi avem datoria să semnalăm învăţăturile abătute de la Cuvânt şi, aşa cum ni se porunceşte la 2 Ioan 1:10-11, să nu le primim şi nici să nu le zicem bun venit. Chiar şi atunci când vom întâlni un scriitor care a oscilat în scrierile sale adoptând, câteodată, ambele poziţii, noi vom lua ceea ce a scris potrivit cu dreptarul adevăratei noastre credinţe ortodoxe. Toţi suntem oameni şi toţi greşim în multe chipuri (Iacov 3:2). Nu ne-au învăţat chiar ei, scriitorii bisericeşti, să nu luăm nimic nici chiar de la ei dacă nu este întemeiat pe adevărul Sfintei Scripturi?! Chiar ei ne-au învăţat să fim selectivi la citirea scrierilor lor, aşa după cum ne îndeamnă Sf. Chiril al Ierusalimului:  „Nici chiar pe mine, care-ţi vorbesc acestea, să nu mă crezi dacă nu vei primi din Dumnezeieştile Scripturi dovada celor ce-ţi vorbesc. Mântuirea noastră constă în dovezile Dumnezeieştilor Scripturi.”[196] Căci aşa cum ne învaţă şi Ioan Zăgrean, „toate învăţăturile greşite cu privire la o învăţătură de credinţă sunt erezii”, iar „anumite credinţe şi practici religioase deşarte, care sunt rămăşiţe ale vechilor religii păgâne şi care nu pot fi puse de acord cu religia creştină, sunt superstiţii”[197]. De aceea ne îndeamnă Sf. Chril al Ierusalimului să nu luăm vreo învăţătură, nici chiar dintre ale lui, care n-ar fi întemeiată pe Sfintele Scripturi. Iar prin aceasta el nu face decât să se alinieze cu porunca lui Dumnezeu de a asculta mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Faptele Apostolilor 5:29). Cei care Îl cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, dar trăiesc după învăţături şi porunci omeneşti sunt arătaţi de Mântuitorul ca urmându-L în zadar (Marcu 7:7).

În cadrul acestui capitol vom aduce, aşadar, mărturiile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât şi a altor scriitori bisericeşti care demonstrează că, privind înţelegerea cultului morţilor şi a moaştelor, Sfânta Tradiţie Ortodoxă cea adevărată este aliniată în mod desăvârşit cu dreptarul credinţei noastre – Sfânta Scriptură. Cum ar fi putut fi altfel? Oare nu sunt ei, Părinţii Bisericii aceia care au anatemizat pe oricine aduce o micşorare, o adăugire sau vreo schimbare oarecare Sfintei Scripturi socotind-o ca fiind însufleţirea diavolului, aşa cum am arătat chiar în titlul acestei cărţi?! Tocmai cu aceste mărturii ale lor ne vom îndeletnici pe parcursul capitolului de faţă punând la dispoziţia cititorilor un material bibliografic detailat:

Clement din Roma: „Să ne pocăim cât timp suntem pe Pământ…. să ne pocăim cu toată inima noastră de orice am făcut aici în trup, ca să putem fi mântuiţi de Domnul, câtă vreme avem încă oportunitatea să ne pocăim. Căci după ce am plecat din lumea aceasta nu vom mai fi în stare să ne pocăim (vezi Luca 16:19-31). Câtă vreme avem ocazia să fim vindecaţi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, Medicul, şi să-I plătim taxa ce o cere. Ce taxă? Pocăinţa dintr-o inimă sinceră, căci El cunoaşte mai dinainte toate lucrurile şi ştie şi ce este în inimile noastre.[198]

Iustin Martirul: „Afirm că… nepocăindu-se înainte de moarte NU se pot mântui întru nimic…”[199]

Sf. Ioan Damaschin, vorbind despre moarte, o asemăna cu căderea îngerilor: „Precum îngerii după cădere nu mai au posibilitatea de a se pocăi şi de a reveni la starea de sfinţenie originală, tot aşa nici oamenii nu se mai pot pocăi după moarte, şi ei înşişi nu-şi mai pot ajuta cu nimic pentru îmbunătăţirea sorţii.[200]

Sf. Ioan Gură de Aur: „Ca nu cumva plecând de aici neîndreptăţiţi, să suferim pedeapsa cea mai de pe urmă. Dacă în viaţa aceasta vom arăta sârguinţă, fie chiar cât de mică, vom câştiga foarte mult; iar de nu vom avea grijă ci vom pleca de aici fără să fim buni, apoi chiar dacă ne-am pocăi acolo cât de mult, totuşi cu nimic nu ne vom folosi. Căci trebuie să te lupţi în timp ce te găseşti înăuntrul valurilor, iar nu după ce s-a isprăvit priveliştea să plângi şi să te boceşti fără de nici un folos, după cum făcea cel bogat din Evanghelie…[201] În aceeaşi operă, vorbind despre urâciunile cultului morţilor şi al moaştelor, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte… despre acele plânsete de pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţiile zilelor? Spune-mi. Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii?[202]

Arhimandritul Gherontie Ghenoiu vorbeşte despre imposibilitatea mântuirii după moarte. Să luăm aminte la spusele lui care sunt încuviinţate şi întărite de cea mai mare autoritate a BOR, patriarhul Teoctist, pentru ca să ne putem convinge singuri de marile rătăciri în care se cufundă toţi aceia care, aşa cum arată Sfânta Scriptură la Tit 1:14, „dau ascultare basmelor şi poruncilor unor oameni care se abat de la adevăr.” Adevăraţii credincioşi ortodocşi sunt numai cei care se ţin strâns de dreptarul credinţei noastre ortodoxe, care este descoperirea lui Hristos aşternută pe paginile Sfintei Scripturi. Iată, aşadar, ce ne spune arhimandritul Gherontie Ghenoiu: „Noi putem să ne mântuim numai cât suntem în acest trup; după moarte NU mai este mântuire.” Apoi, continuă: „Un al treilea loc, după cum susţin catolicii, zis ‘purgatoriu’, nu există. Omul numai cât este în viaţă îşi poate dobândi mântuirea; după moarte nu mai este pocăinţă… De aceea, ştiind noi că numai în viaţa aceasta putem dobândi mântuirea şi că după moarte nu mai este pocăinţă, să ne străduim în tot timpul cât trăim pe Pământ la toată fapta bună…[203]

Arhidiacon Dr. Ioan Zăgrean: „Orice creştin pentru a se mântui trebuie să se conducă în viaţă după voia lui Dumnezeu.[204] Deci mântuirea se capătă conducându-ne după voia lui Dumnezeu, care învaţă că după moarte vine judecata, nu pocăinţa. Şi chiar pe aceeaşi pagină amintită, la paragraful unde se vorbeşte despre Datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, citim: „Iisus Hristos …după moartea noastră El este judecătorul tuturor.” Iată deci motivul care ne îndreptăţeşte să insistăm atât de mult asupra adevărurilor Scripturii. Iisus Hristos este Acela care ne va judeca după ce vom părăsi viaţa pământească. Iar mărturia lui Ioan Zăgrean („Iisus Hristos… după moartea noastră El este judecătorul tuturor”) este în perfect acord cu cuvintele Mântuitorului din care înţelegem că El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Iar aceia care doresc să aibă un loc asigurat împreună cu El în cerul Său trebuie să vină la El acum, cât trăiesc încă în trup, prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie. Căci “întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui” (Efes. 1:7).

George Remete: „Autorul Judecăţii este Mântuitorul Hristos, conform textului de la Ioan 5:22: ‘Căci Tatăl nu judecă pe nimeni ci toată judecata a dat-o Fiului’, şi Ioan 5:27: ‘Şi I-a dat putere să facă judecată pentru că este Fiul Omului…’ În calitate de om, Mântuitorul, subiect perfect al condiţiei umane, apare ca singura persoană care poate pronunţa sentinţa perfectă asupra unui purtător al condiţiei umane. Criteriul Judecăţii este stăruinţa fiecăruia de a se apropia de Hristos…”[205]

Aşa cum spune acest teolog ortodox contemporan, autorul judecăţii este Mântuitorul Hristos. Dacă El, Acela căruia i-a fost dată toată puterea în cer şi pe Pământ, este singura persoană care poate pronunţa sentinţa perfectă asupra unui purtător al condiţiei umane, cine poate fi atât de necugetat încât să mai spere în soluţii născocite de oameni?! Hristos ne spune, la Ioan 12:48, că vom fi judecaţi după Cuvântul Său.

Aşadar, toţi teologii amintiţi mai sus întăresc învăţătura că Hristos este singura persoană care poate pronunţa sentinţa perfectă asupra unui purtător al condiţiei umane. Aceşti teologi luminaţi ne învaţă că Hristos ne oferă mântuirea Sa acum şi aici, pe Pământ (Matei 9:6). Dacă Sfânta Tradiţie Ortodoxă ne învaţă că după moarte nu mai este nici o posibilitate de mântuire, atunci aşa trebuie să fie!

În tot ce am prezentat mai sus am căutat să ne ţinem cât mai strâns de învăţătura Mântuitorului nostru, Iisus Hristos – singura persoană care poate pronunţa sentinţa perfectă asupra unui purtător al condiţiei umane în ziua judecăţii. Am căutat să ne ţinem neabătuţi şi de poruncile şi canoanele Părinţilor Bisericii, lăsate în Sfânta Tradiţie Ortodoxă, care condamnă cu vehemenţă orice micşorare, adăugire sau schimbare oarecare aduse Sfintelor Scripturi. Am căutat, astfel, să arătăm cea mai minuţioasă grijă faţă de sufletele cititorilor, înştiinţându-i pe toate căile că acum şi aici este momentul în care ne putem lucra mântuirea noastră prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie. Şi ne-o vom lucra noi singuri, pentru că nimeni, nici chiar Dumnezeu, nu Se amestecă peste libera noastră alegere!

Domnul Dumnezeu din ceruri, care Şi-a arătat din nou mila şi îndurarea Sa faţă de noi prin aceea că ne-a mai făcut încă odată cunoscută calea mântuirii posibilă înainte de moarte, să ne ajute acum să nu plecăm din faţa acestei cărţi înainte de a fi împlinit porunca Sa! Iar porunca Sa este limpede arătată în Faptele Apostolilor 17:30 şi constă în a ne pocăi primind jertfa Fiului Său iubit care are putere acum, cât suntem încă pe Pământ (Marcu 2:10), să ne ierte păcatele. Să credem, să ne botezăm şi să rămânem în Evanghelie, cum El însuşi ne învaţă în Cuvântul Său! A lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt să fie slava, puterea şi mărirea de-acum şi-n vecii vecilor, Amin!

Capitolul 9

Mariologia

Ne apropiem acum de o altă doctrină care este, ca şi toate celelalte de mai înainte şi ca multe altele pe care nu le-am enumerat în cartea de faţă, înţeleasă şi practicată greşit în rândul creştinătăţii de azi. Mai mult, felul de raportare la rolul Maicii Domnului în economia mântuirii are nevoie de îndreptare nu numai în rândul ortodocşilor, ci şi al neoprotestanţilor. Căci dacă unii ortodocşi au mers la o extremă, atunci  neoprotestanţii au mers la cealaltă extremă. Şi pentru că nici una din extreme nu este sănătoasă, se impune cu hotărâre revenirea la linia Scripturii. Sunt astfel încredinţat că, după ce vom parcurge împreună comentariile de mai jos, atât ortodocşii cât şi neoprotestanţii (desigur, ne referim numai la aceia care se mulţumesc cu dovezile Scripturii şi ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe) vor fi deplin lămuriţi cu privire la acest subiect atât de controversat.

Este vorba, aşadar, despre ceea ce cred adevăraţii ortodocşi în legătură cu rolul pe care-l joacă Maica Domnului în opera de mântuire a neamului omenesc. Adevăratul ortodox nici nu poate crede altfel despre Maica Domnului decât aşa cum ne învaţă descoperirea lui Hristos, adică Sfânta Scriptură, şi Părinţii Bisericii.  Urmând schema alcătuirii acestei cărţi, potrivit căreia fiecare subiect este tratat din ambele perspective – Biblia şi Tradiţia – vom începe capitolul de faţă cugetând asupra învăţăturilor Sfintei Scripturi cu privire la locul şi rolul care i-au fost rânduite de Dumnezeu Maicii Domnului, aceleia din care Şi-a luat trup omenesc Iisus Hristos, Fiul Său.

 Ce are de spus Scriptura în legătură cu Maica Domnului

  • Locul unic al aceleia care este plină de har şi binecuvântată între femei

Vorbind despre ceea ce afirmă Sfânta Scriptură cu privire la Maica Domnului, trebuie să începem evidenţiind poziţia ei unică în întreaga istorie a neamului omenesc. Trebuie să amintim din nou că, dacă orice adăugire sau modificare la Scriptură este un păcat înfierat puternic, nu numai de către Duhul Sfânt, ci de însăşi Sfânta Tradiţie Ortodoxă (vezi nota bibliografică 1), orice micşorare de orice gen la adresa Scripturii este, deopotrivă, un păcat. De aceea, ni se cere o aliniere desăvârşită cu Scriptura ori de câte ori ne raportăm la tradiţie. Cu atât mai mult va trebui să ţinem seama de acest considerent discutând despre locul Maicii Domnului în opera mântuirii neamului omenesc.

Ne vom opri astfel asupra textului de la Luca 1:26-38, în care ni se fac cunoscute cele mai multe detalii privind modul în care este introdusă în istoria umană Maica Domnului, cinstea şi harul care-i sunt acordate de către Dumnezeu ca urmare a acestei alegeri, cât şi cadrul în limitele căruia se exercită binecuvântările acestei alegeri. Textul din Evanghelia lui Luca 1:26-38 (versiunea Anania) ne prezintă concis şi cel mai pe înţelesul nostru TOT ce are de spus Dumnezeu cu privire la cinstea şi harul care-i sunt acordate Maicii Domnului de către Dumnezeu ca urmare a acestei alegeri. Tot aici ni se conturează şi cadrul în limitele căruia se exercită binecuvântările acestei alegeri: „Iar în a şasea lună, trimis a fost de la Dumnezeu îngerul Gavriil într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la dânsa, i-a zis: ‘Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!’ Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta: ‘Ce fel de închinare poate fi aceasta?…’. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată-n pântecele tău vei zămisli şi vei naşte Fiu şi numele Lui îl vei chema Iisus. Acesta mare va fi şi Fiul Celui-Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit’. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?’ Şi răspunzând îngerul, i-a zis: ‘Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă’. Iar Maria a zis: Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!’ Şi îngerul a plecat de la dânsa.”

Înainte de a analiza adevărurile măreţe care se desprind din acest text, vom aduce o scurtă lămurire în legătură cu comentariul pe care Bartolomeu Anania îl face în dreptul cuvântului închinare din versetul 29.

În notele marginale pe care le face în versiunea sa arată că închinarea (ca venind din partea îngerului către Fecioară) înseamnă în acest context „salutare ceremonioasă însoţită de gest curtenitor”. Am făcut cunoscută aceasta pentru a nu se înţelege cumva că îngerul s-ar fi închinat Sfintei Maria. Îngerii nu aduc închinare nimănui în afară de Dumnezeu şi nu primesc închinarea nimănui (vezi Apocalipsa 19:10 şi 22:9).

Ceea ce ne interesează cel mai mult din textul de mai sus este urarea pe care îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, o face Prea Curatei Fecioare Maria prin cuvintele: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!“ În urarea aceasta pe care îngerul o face Maicii Domnului atunci când îi aduce bunavestire, găsim cele două mari laturi ale binecuvântării cu care a binecuvântat-o Dumnezeu ca urmare a alegerii sale de a da naştere lui Iisus Hristos.

Prima dată îngerul îi face cunoscut Mariei că este plină de har şi că Domnul este cu ea. Harul, în uzanţa limbii noastre române este înţeles ca un dar din partea lui Dumnezeu. Cine ar putea aprecia îndeajuns un astfel de dar? Atât prin harul primit, cât şi prin faptul în sine al naşterii lui Iisus Mesia din ea, Maica Domnului ocupă un loc unic înaintea lui Dumnezeu. Acesta este un har unic, şi ca alegere, şi ca măreţie, dintre toate câte au putut fi revărsate peste vreun fiu al lui Adam. Oricine nu ţine seamă de măreţia acestui har acordat Maicii Domnului se face vinovat înaintea lui Dumnezeu, Cel ce a găsit cu cale să aleagă o fecioară din neamul lui Adam pentru ca Fiul Său, Iisus Hristos, să-Şi ia trup omenesc.

În al doilea rând, îngerul lui Dumnezeu îi vorbeşte Mariei despre o binecuvântare unică. Dar în timp ce harul mare despre care i-a vorbit în prima frază era înaintea Domnului, binecuvântarea despre care-i vorbeşte aici este între femei. Să fim cu toată luarea aminte la citirea Cuvântului lui Dumnezeu! Am amintit deja mai sus că Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă anatemizează nu numai micşorarea Cuvântului lui Dumnezeu dar, deopotrivă, şi adăugirea la el. Dacă unii creştini se fac vinovaţi de micşorarea Cuvântului prin aceea că neglijează măreţia Maicii Domnului în faţa lui Dumnezeu, unii ortodocşi se fac vinovaţi de adăugirea la Cuvântul Domnului prin aceea că-i acordă o poziţie dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu – limita fiind între femei. Să ţinem seamă, deci, de faptul că binecuvântarea aceasta unică a Maicii Domnului îi este conferită numai între femei. Cadrul în care este recunoscută binecuvântarea aceasta unică a Maicii Domnului în creaţiunea lui Dumnezeu nu trece dincolo de limitele umanităţii. Meritele unice  ale Maicii Domnului nu o ridică mai presus de limitele umanităţii, aşa cum îi vom auzi imediat spunând şi pe teologii noştri ortodocşi.

Binecuvântarea Maicii Domnului este proclamată între femei. Spunând că binecuvântarea aceasta este proclamată între femei, nu vreau să exclud bărbaţii ca parte a neamului omenesc. Ceea ce vreau să accentuez este următorul fapt: oricât de măreaţă şi de necuprinsă în bogăţie este această binecuvântare, oricât de adevărat este că de binecuvântarea Maicii Domnului n-a avut şi nu va mai avea parte nimeni în toată istoria umanităţii, limitele între care se extinde această binecuvântare este între femei, adică în cadrul neamului omenesc. Cea mai aleasă dintre femei? Da! Cea mai binecuvântată între femei? Da! Unică între toate femeile neamului omenesc? Da! Însă, atenţie!, toate aceste atribute unice ale Maicii Domnului nu trec dincolo de specia umană. Cine are inimă de înţeles să înţeleagă şi inimă de primit să primească! Acestea sunt cuvintele Scripturii lui Dumnezeu, ajunse la noi prin descoperirea lui Hristos care a fost încredinţată celor doisprezece Apostoli şi canonizată pe paginile Sfintei Scripturi, care se află la locui ei de cinste pe altarul tuturor bisericilor ortodoxe!

  • Relaţiile de viaţă dintre Iisus şi Maica Sa

Iisus Hristos este Dumnezeu din Dumnezeu adevărat. În paragraful acesta vom vorbi despre firea dumnezeiască a lui Iisus. Dacă nu ţinem seamă de Mântuitorul „făcut cunoscut în două naturi[206] ori de câte ori vorbim despre El, ne aflăm în cel mai mare pericol (pentru aceia care doresc să capete cunoştinţe preţioase  despre Hristos Cel „unul-născut, făcut cunoscut în două naturi”, recomand cartea lui Christos Yannaras, Abecedar al credinţei).

Pentru că nu se ţine cont de faptul că Hristos este „persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, persoană care ipostasiază într-un eveniment existenţial concret şi natura dumnezeiască şi natura omenească[207], tocmai de aceea s-a ajuns la atât de multe înţelegeri greşite cu privire la relaţiile Maicii Domnului cu Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Despre Iisus, copilul, citim în Scriptură că “a coborât cu ei, şi a venit în Nazaret, şi le era supus” (Luca 2:51). Când se pune problema ascultării Sale faţă de Tatăl, vedem că Fiul este Cel care porunceşte Maicii, iar Maica este aceea care se supune fără nici o obiecţie.

Vom lua ca punct de plecare al acestor gânduri textul bine cunoscut al Scripturii de la Evanghelia după Ioan 2:1-5: „Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii; şi mama lui Iisus era acolo. Şi a fost chemat şi Iisus la nuntă, precum şi ucenicii Săi. Şi sfârşindu-se vinul, mama lui Iisus a zis către El: Nu mai au vin… Şi Iisus i-a zis: Ce ne priveşte, femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n-a venit. Mama Sa le-a zis slujitorilor: Orice vă va spune El, faceţi!

Textul acesta defineşte cel mai clar natura relaţiilor dintre Mântuitorul Iisus, în postura Lui de Fiu al lui Dumnezeu, şi Maica Lui, fiinţa din rândul oamenilor de pe Pământ din care Şi-a luat El trup, aşa cum spune şi Crezul. Pentru a ne feri de orice greşeală în ceea ce priveşte rolul UNIC pe care-l joacă Sfânta Maria în economia mântuirii, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a găsit cu cale să ne lase în locul acesta din Scriptură înseşi cuvintele ieşite direct din gura ei.

O întâlnim aici pe Maica Domnului care, din bunăvoinţă şi plină de dorinţa de a face bine, vine şi mijloceşte înaintea Fiului ei pentru rezolvarea unei probleme în care au intrat nunii. Urmează apoi descrierea modului în care Fiul a tratat această intervenţie inoportună[208] a Maicii Sale. După aceea ni se prezintă felul în care a reacţionat Maica Domnului la  cuvintele Mântuitorului.

Vorbind despre relaţia Mântuitorului cu Maica Sa, observăm că în momentul în care Maica Sa care, deşi animată de dorinţe sublime şi înălţătoare, a încercat să se interpună între Fiul şi Tatăl Său ceresc, Fiul nu i se adresează ca unei mame, ci-i spune femeie. Chiar şi atunci când oamenii din jurul Lui îi spuneau că mama şi fraţii Săi Îl caută, nici atunci nu-i spune mamă, ci se adresează mulţimii cu cuvintele: „Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Marcu 3:35). Astfel, El stă de vorbă aici cu Maica Sa adresându-i-se cu aceste cuvinte: „Ce ne priveşte femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n-a venit.” Comentând formula aceasta de adresare folosită de Mântuitorul, Bartolomeu Anania o califică drept o formulă care „întâmpină o intervenţie inoportună” (potrivit notei b referitoare la acest verset). Inoportunitatea este justificată prin sintagma „Ceasul Meu încă n-a venit”.

Am arătat până aici poziţia Mântuitorului în raport cu Maica Sa. Să observăm, în continuare, poziţia Maicii Sale faţă de El, ca reacţie la felul în care a fost tratată de El chiar în faţa mulţimii care asista la dialogul lor. Textul din Evanghelia lui Ioan, capitolul 2, este, în acelaşi timp, singurul loc din întreaga Scriptură în care Prea Curata Fecioară Maria, Maica Domnului din care Şi-a luat El trup, îşi defineşte relaţia cu Mântuitorul în contextul operei Sale de mântuire a neamului omenesc. Şi este, de asemenea, singurul loc din întreaga Scriptură în care Maica Domnului ne arată cu adevărat ce vrea ea de la noi, ba încă sub forma unei porunci. Tocmai de aceea suntem chemaţi să acordăm maximum de atenţie acestui text din Sfânta Scriptură.

Fiul, aşadar, i se adresează cu cuvintele: Ce ne priveşte, femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n-a venit. Cum va reacţiona acum Maica Sa? Sfânta Maria, Maica Domnului se va pleca în faţa felului în care Fiul ei va întâmpina intervenţia ei, aşa cum numai o sfântă ca ea ar fi putut s-o facă. Nu-L întreabă nimic, nu-I cere lămuriri şi nu se arată câtuşi de puţin nemulţumită.

Apoi (şi aici este punctul culminant al observaţiilor noastre pe marginea acestui text) se întoarce către slugile gazdei care o rugaseră să intervină pe lângă Fiul ei şi le dă o poruncă, singura poruncă de pe întreg cuprinsul Sfintei Scripturi care ne este păstrată ca fiind ieşită chiar din gura Sfintei Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Ea spune remarcabilele cuvinte cu referire expresă la Fiul ei: Orice vă va spune El, faceţi!“. Şi pentru că, aşa cum am arătat, aceasta este singura poruncă a Maicii Domnului lăsată în scris pe paginile Scripturii, vom vorbi acum despre locul şi rolul Maicii Domnului în economia mântuirii, din perspectiva raportului pe care-l stabileşte ea însăşi cu Mântuitorul, abordând poziţia stabilită de porunca de mai sus pe care o dă slugilor de la nunta din Cana Galileii. În al doilea rând, vom vorbi, tot din perspectiva acestei porunci, despre raporturile pe care suntem chemaţi noi, oamenii, să le avem cu Prea Curata Fecioară Maria.

Sfânta Maria este cea mai cinstită dintre toate femeile care au populat şi vor mai popula vreodată Pământul, Maica Domnului de la care, prin Duhul Sfânt S-a întrupat şi S-a făcut om Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Vom cunoaşte locul ei în mântuirea omului nu numai din cuvintele din textul Scripturii de faţă ci, de asemenea, din alte cuvinte ale ei păstrate în Tradiţie (prin intermediul unui schimb de scrisori între ea şi Ignatie Teoforul), în care-şi întăreşte poziţia de supunere absolută sub autoritatea Fiului ei. Şi pentru că vrem să aflăm exact, chiar din gura Maicii Domnului, felul în care ne cere ea însăşi să ne raportăm la ea, atunci trebuie să luăm seama la textul acesta care este singurul loc din Scriptură în care Maica Domnului îşi stabileşte poziţia faţă de Mântuitorul. O singură poruncă a Maicii Domnului ne este lăsată în scris de Dumnezeu pe paginile Scripturii, iar aceste câteva cuvinte sunt pe cât de scurte, pe atât de limpezi şi categorice. Astfel că acela care va îndrăzni să se abată de la împlinirea acestei porunci nu merită să se numească creştin, nici atât creştin ortodox. Poate să se închine cineva zi şi noapte în faţa chipului Maicii Domnului, poate să-i ridice statui de aur şi pietre scumpe, poate să-i dedice poeme cu texte din cele mai mişcătoare şi mai sentimentale! Aşa ceva n-ar mulţumi-o câtuşi de puţin! Nici pe noi nu ne-ar mulţumi declaraţiile mişcătoare de dragoste ale copiilor noştri, în timp ce ei şi-ar vedea fiecare de drumul lor fără să le pese să facă ce le spunem noi. Cât despre autorităţile de stat, acestea nici nu aşteaptă din partea noastră să le facem declaraţii de apreciere cu privire la justeţea legilor lor, ci doar să facem ce ne spun.

În acelaşi fel, dacă nu împlineşte cineva porunca Maicii Domnului din textul citat mai sus, toate celelalte lucruri pe care le face din aşa-zis respect faţă de ea nu pot fi primite de Maica Domnului. Mântuitorul ne spune că nu a zice, ci a face voia Tatălui din ceruri este ceea ce aşteaptă  El de la noi. Căci aceia care doar zic, dar nu fac, sunt socotiţi de El ca lucrători ai fărădelegii pe care nu i-a cunoscut niciodată (Matei 7:21-23).  Aşa că, dacă cineva nu face orice zice Fiul Maicii Domnului, să nu defaime nobilul nume de creştin ortodox socotindu-se ca atare! Adevăratul creştin ortodox care cinsteşte pe Maica Domnului va face orice va zice Fiul ei, adică Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat.

Care este, deci, locul şi rolul Maicii Domnului în economia mântuirii din perspectiva raportului pe care-l stabileşte ea însăşi cu Mântuitorul în contextul prezentat mai sus?

Răspunsul la întrebarea aceasta nu este deloc complicat de formulat. Vom observa că Maica Domnului nu-şi rezervă nici un fel de prerogativ înaintea Fiului ei atunci când este vorba despre vreo intervenţie a ei înaintea Lui făcută în favoarea vreunui om. A încercat o singură dată să mijlocească între Fiul ei şi nevoile oamenilor de la nunta din Cana, dar n-a fost ascultată, după cum vedem la Ioan 2. Maica Domnului s-a retras atunci cu toată smerenia, şi-a declinat orice fel de drept de a mijloci la Fiul ei pentru alţii, s-a aşezat foarte smerită pe acelaşi nivel cu oamenii şi le-a spus să facă tot ceea ce le porunceşte El. Prin aceasta şi-a dovedit lumina înţelegerii cu privire la limitele binecuvântării ei. Cadrul în limitele căruia se exercita binecuvântarea fiind între femei, nu cuprindea şi rangul de mijlocitoare între om şi Dumnezeu. Aşa cum am văzut că este scris în Sfânta Scriptură, UNUL este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni (1 Timotei 2:5). De altfel, o scrisoare a Maicii Domnului adresată lui Ignatie Teoforul, episcopul Siriei (†cca. 107) va limpezi cu atât mai bine acest adevăr.

Vom vorbi acum despre raporturile pe care suntem chemaţi noi, oamenii, să le avem cu Prea Curata Fecioară Maria.

Aşadar, Maica Domnului nu poate mijloci între Dumnezeu şi oameni pentru nevoile lor şi, mai mult chiar decât atât, ne porunceşte cu toată hotărârea să facem orice ne va spune El. Nu are voie nimeni dintre oameni să-şi zică creştin ortodox dacă nu va împlini porunca Maicii Domnului de a merge la Fiul ei (deci nu la ea, ci direct la Fiul ei!) şi a face orice zice El în Cuvântul Său.

Dacă este vorba să ne supunem poruncii Maicii Domnului de a face orice va zice Fiul ei, se naşte întrebarea: unde găsim în Noul Testament vreo poruncă de-a Fiului ei, Mântuitorul de a cinsti pe Maica Sa acordându-i locul de mijlocitoare între noi şi Dumnezeu? Unde-L găsim pe Mântuitorul Hristos îndemnându-ne să înălţăm rugăciuni la Maica Sa, ca ea să se roage pentru noi, să ne apere sau se ne binecuvânteze într-un fel oarecare? Aşa ceva Mântuitorul nu ne-a poruncit nicăieri pe paginile Noului Testament, nici măcar în mod aluziv. Prin urmare, pentru că Fiul ei nu ne-a spus niciodată aşa ceva, creştinul care acordă Maicii Domnului un loc pe care Fiul ei nu ne-a poruncit să i-l dăm, trebuie să ştie că nu ascultă de Maica Domnului şi nici atât n-o cinsteşte. Un astfel de om care nu face orice zice El, Fiul Maicii Domnului, încalcă în modul cel mai flagrant singura poruncă expresă a Maicii Domnului. Un astfel de om poate crede ce vrea şi cât vrea despre Maica Domnului, în nici un caz însă să nu se aştepte vreodată să fie bine primit înaintea Maicii Domnului. Cinstirea Maicii Domnului implică supunerea la porunca Fiului ei prin a face orice ne porunceşte El, nu ceea ce ne place nouă.

Maica Domnului nu ne cere nicăieri în Scriptură să-i acordăm vreun fel de cinste, ca rezultat al trecerii deosebite pe care ar avea-o ea înaintea Fiului ei, în calitate de mamă. Aşa ceva nu se află pe nici una din paginile Sfintei Scripturi care stă la locul ei de cinste pe altarele tuturor bisericilor ortodoxe. Trebuie ca acest adevăr să fie luat la cunoştinţă de către toţi slujitorii Bisericii Ortodoxe, inclusiv de către enoriaşii ei, şi fiecare să se supună întocmai. Numai în felul acesta Maica Domnului se va putea bucura de adevărata cinste care i-a fost acordată ei de către Dumnezeu între femei. Nu putem să-i acordăm niştre atribute pe care Dumnezeu nu i le-a dat şi, în acelaşi timp, să pretindem că o cinstim. Maica Domnului s-a supus Fiului ei atunci când a fost întâmpinată de El cu acele cuvinte calificate de către Bartolomeu Anania ca o „adresare aparent ireverenţioasă a unui fiu faţă de mama sa”; şi, apoi, a poruncit ca şi noi să ne supunem Lui în orice ne va spune. Cum ne-am putea aştepta acum ca ea să primească închinarea pe care i-am aduce-o pe temeiul unor drepturi respinse atât de ea, cât şi de către Fiul ei? Singura închinare pe care i-am putea-o aduce Maicii Domnului, şi singura închinare pe care ea ne-ar primi-o, este aceea de a ne duce direct la Fiul ei şi a face orice ne va cere El. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să fim cu toată luarea aminte la adevărata cinstire pe care ne-o cere Maica Domnului şi pe aceea să i-o acordăm. Cine are urechi de auzit să audă ce ne spune Sfânta Scriptură şi cine are inimă de primit, să primească!

Înainte de a părăsi capitolul în care am arătat poziţia Maicii Domnului aşa cum ne este prezentată pe paginile Scripturii, vreau să mai amintesc o ultimă situaţie care ne va întări şi mai mult înţelegerea asupra adevăratului loc şi adevăratei binecuvântări pe care Dumnezeu le-a rânduit Maicii Domnului. Este vorba de ultima menţionare a numelui Maicii Domnului pe paginile Sfintei Scripturi, în cartea Faptele Apostolilor 1:14: „Toţi aceştia într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus…” (Anania).

Iată aici una dintre împrejurările în care printre femeile din grupul apostolilor şi ucenicilor Domnului se afla şi Maria, mama Domnului Iisus, împreună cu fraţii Lui. Aici este întâlnit pentru ultima dată în Noul Testament numele Maicii Domnului. Felul în care este amintită nu o arată într-o stare aparte, superioară, ci cu un modest „şi” prin care este alăturată celorlalte femei. Acesta este ultimul tablou al Maicii Domnului pe care ni l-a rânduit Duhul Sfânt pe paginile Scripturii, cu privire la aceea care este binecuvântată între femei, aceea care se bucură de cel mai privilegiat loc în umanitate prin însăşi faptul că Dumnezeu a ales-o ca din ea să-Şi ia trup Fiul Său, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos. Acesta este tabloul pe care ni L-a portretizat Duhul Sfânt pe paginile Scripturii cu privire la Sfânta Maria, Maica Domnului, tablou pe care a vrut să-l zugrăvească viu şi să ne rămână viu în minţile şi inimile noastre pentru totdeauna.

‚ Ce au de spus Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti în legătură cu Maica Domnului

Îmi încep acest subcapitol amintind că pentru orice adevărat ortodox care crede din toată inima în descoperirea lui Hristos vestită de sfinţii Lui Apostoli şi care crede în acelaşi timp şi în canoanele Bisericii Ortodoxe care anatemizează orice adăugire, orice scădere şi orice fel de modificare a conţinutului sacru al Scripturii (vezi nota 1) – pentru orice astfel de ortodox adevărat conţinutul acestui subcapitol este doar un supliment. Căci dacă Sfinţii Părinţi sunt aceia care au anatemizat modificarea sub orice formă a Scripturii, cum ar putea ei înşişi să spună altceva decât exact ceea ce spune Scriptura?! Dar pentru că sunt o mulţime de credincioşi ortodocşi care nu cunosc opiniile Părinţilor Bisericii şi teologilor ortodocşi cu privire la acest subiect, dorim ca în rândurile care urmează să facem uz de o serie de scrieri din bogatul tezaur al literaturii ortodoxe, din care să aflăm felul cum este privită Maica Domnului. Vom întări astfel înţelegerile Scripturii în inimile acelora care cred în adevărat Sfântă Tradiţie ortodoxă:

Ion Bria: „Evangheliile canonice nu dau prea multe amănunte despre viaţa Fecioarei Maria… Până în secolul al IV-lea lipseşte o literatură proprie despre Fecioara Maria… Învăţătura despre Fecioara Maria poate fi rezumată în câteva nume sau titluri principale: 1. Mireasă, pururea Fecioară. Termenul aiparthenia, pururea fecioria, apare pentru întâia oară la Ignatie de Antiohia (în Epistola către Efeseni XIX, 1), care consideră naşterea virginală a lui Iisus ca unul din marile mistere ale mântuirii, de unde va fi reluat de întreaga tradiţie patristică pentru a desemna zămislirea fără prihană a lui Iisus din sânul Mariei, fără intervenţia omului…[209] Aici ni se cere să dăm o deosebită atenţie asupra sursei din care provin acele atribute ale Maicii Domnului descrise în citatul amintit. Ele sunt stabilite de către oameni, nu de Sfânta Scriptură, cam prin secl. IV, aşa cum vom auzi şi pe Dumitru Stăniloae confirmându-ne imediat mai jos, şi mai ales pe Antonie Plămădeală.

Dumitru Stăniloae: „Fiul lui Dumnezeu S-a născut din ea după firea Sa omenească… Din Fecioara Maria Se naşte deci Fiul lui Dumnezeu însuşi, ca persoană a firii omeneşti… Maica Domnului naşte pe Fiul lui Dumnezeu ca om...”[210]Învăţătura despre pururea fecioria Maicii Domnului n-a fost dogmatizată decât la Sinodul V ecumenic, ţinut la Constantinopol, 553.[211]

Antonie Plămădeală: „Nimeni n-ar putea susţine că mariologia actuală (în liturghie, cult devoţiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. Nimeni n-ar îndrăzni să susţină că Apostolii şi sf. Părinţi ar fi crezut, spre exemplu, în Imaculata Concepţie… Scriptura vorbeşte despre Maica Domnului cu mare economie. În primele secole nici nu se poate vorbi despre o teologie mariologică. Şi chiar când începe să se vorbească, se vorbeşte nu despre Maica Domnului pur şi simplu, ci despre Maica Domnului în legătură strânsă cu întruparea Domnului. Însăşi dogma de le Efes (Sinodul din 431) în realitate e o dogmă hristologică ce avea să pregătească pe cea de la Calcedon (451)… Şi vorbind despre dogmatizări, Antonie Plămădeală întreabă mai departe: Dar oare ştim noi, în urma acestor dogmatizări, totul?[212]

Diaconul Ioan I Ică jr. ne oferă un document pe cât de rar, pe atât de preţios. Este vorba despre un schimb de scrisori între Maica Domnului şi Ignatie Teoforu, episcopul Siriei. Aici avem propriile cuvinte ale Fecioarei Maria, prin care întăreşte mărturia depusă de ea pe paginile Scripturii. Aceasta este mărturia personală a Maicii Domnului, culeasă dintr-un document istoric, privitoare la statutul ei atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor. Orice creştin ortodox care iubeşte Sfânta Tradiţie va lua aminte la cuvintele ieşite de pe buzele aceleia care a purtat în pântecele ei pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii:

„Către Fecioara Maria, Ignatie al ei, Mariei purtătoarei de Hristos

 

Ar fi trebuit să mă întăreşti şi mângâi pe mine care sunt proaspăt botezat şi ucenic al (iubitului) tău Ioan. Căci lucruri minunate de spus am auzit despre Iisus al tău şi sunt uimit de cele auzite. Ca să fiu sigur de cele auzite doresc din inimă să le aud de la tine, care ai fost mereu familiară şi legată intim cu El şi ştii tainele Lui. Ţi-am scris şi altă dată şi te-am rugat aceleaşi lucruri. Rămâi cu bine şi proaspăt botezaţii care sunt ca mine să fie întăriţi de tine, prin tine şi în tine. Amin.

 

Răspunsul Fecioarei Maria,

Smerită slujnică a lui Hristos Iisus, lui Ignatie, iubitului împreună-ucenic

 

Cele ce le-ai auzit şi învăţat despre Iisus de la Ioan sunt adevărate. Acelea să le crezi, de acelea să te alipeşti, ţine cu tărie făgăduinţa creştinismului primit şi potriveşte-ţi obiceiurile şi viaţa cu această făgăduinţă. Voi veni împreună cu Ioan să te văd pe tine şi pe cei ce sunt împreună cu tine. Stai tare în credinţă şi fii bărbat (1 Cor. 16:31), şi să nu te mişte asprimea prigoanei, ci rămâi cu bine şi să salte duhul tău în Dumnezeu Mântuitorul tău (Luca 1:47). Amin.[213]

Cât de limpede şi concis ne învaţă aici Sfânta Maria, Maica Domnului, să ne ţinem strâns legat de cele ce ne sunt prezentate în Sfânta Scriptură de către Ioan Evanghelistul despre ea!

Dumitru Stăniloae: „Nu putem să o separăm pe Fecioara Maria de noi, şi să o punem pe acelaşi plan cu Hristos. Ea stă pe acelaşi plan cu noi şi ne poate ajuta atât: arată ce poate realiza o făptură omenească folosindu-şi libertatea pentru a se însoţi cu voia lui Dumnezeu.[214]

Nu pot să părăsesc acest citat înainte de a atrage atenţia asupra acestor două mărturii drepte şi adevărate în legătură cu planul în care o situează Dumitru Stăniloae pe Maica Domnului în relaţie cu noi, oamenii, şi apoi privitor la ajutorul pe care ni-l poate acorda ea. Luminatul teolog Dumitru Stăniloae ne face cunoscut că Fecioara Maria nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu Hristos. O astfel de înţelegere îşi poate găsi loc oriunde, dar nu la ortodocşi! În învăţătura cea adevărată a Ortodoxiei Fecioara Maria stă pe acelaşi plan cu noi. A doua observaţie priveşte ajutorul pe care ni-l poate oferi Fecioara Maria. Ajutorul pe care ni-l poate da ea se concretizează în a ne indica, a ne arăta ce poate realiza o făptură omenească folosindu-şi libertatea pentru a se însoţi cu voia lui Dumnezeu. Cine are urechi de auzit să audă, iar inimi de primit să primească! Acestea sunt opiniile celui mai luminat teolog ortodox al secolului XX, incomparabil exeget al tradiţiei Ortodoxe (vezi nota 70).

Iată-ne acum ajunşi la finele ultimului capitol al cărţii noastre în care am tratat subiectul Cultul Maicii Domnului. Ceea ce am făcut a fost numai înmănuncherea mărturiilor Scripturii şi, apoi, ale Părinţilor Bisericii care ne aduc lumina lui Dumnezeu cu privire la locul UNIC pe care-l ocupă Maica Domnului în economia mântuirii. Aceste mărturii vor fi scumpe tuturor creştinilor ortodocşi care iubesc deopotrivă Sfânta Scriptură, cât şi mărturiile Părinţilor Bisericii păstrate în documente istorice autentice. Pe paginile Scripturii, cât şi în mărturiile Părinţilor Bisericii, este portretizată poziţia unică a Fecioarei Maria ca purtătoare a trupului Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră. Nimeni nu poate adăuga nimic la cele spuse de Dumnezeu fără să-L întristeze pe Dumnezeu; şi nimeni nu-i poate păgubi cu nimic măreţia aceleia care a purtat în pântecele ei trupul lui Iisus, fără să atenteze la onoarea lui Dumnezeu care i-a făcut această chemare unică în istoria umanităţii.

Domnul Dumnezeu din ceruri să ne ajute pe toţi credincioşii Lui ca, luminaţi de Duhul Sfânt şi întemeiaţi pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, să acordăm tot respectul, cinstea şi onoarea cuvenite aceleia din care Fiul Său slăvit Şi-a luat trup omenesc, dar fără păcat!

A lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt să fie slava, cinstea şi onoarea de-acum şi-n vecii vecilor, Amin!


[1] Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, arhidiacon prof. univ. dr. Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005. Cartea aceasta cuprinde, printre altele, repertoriul canonic pe teme anexat la Colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în paisprezece titluri, alcătuit la anul 883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la Constantinopol în anul 920. Mai conţine şi enciclica Patriarhilor ortodocşi de la 1848. Citatul menţionat în titlu este parte din paragraful 20 de la pagina 598, sub titlul Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, Epistola enciclica a Bisericii Una, Sfinte şi Apostolice, adresată Ortodocşilor de pretutindeni.

[2] EPISCOP-VICAR, Teodosie Snagoveanul, Prefaţă, la Îndrumătorul Bunului Creştin, paginile I şi II,  IHTIS 1977, arhimandrit Gherontie Ghenoiul de la mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru.

[3] Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, DEISIS, Sibiu, 2000, pag. 25, al treilea paragraf.

[4] Biblia, Ed. E-Sword, Hosea 4:6.

[5] site-ul http://www.religioustolerance.org/worldrel.htm  David Barrett et al, World Christian Encyclopedia: A comparative survey of churches and religions – AD 30 to 2200, Oxford University Press, 2001.

[6] Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, DEISIS, Sibiu, 2000, pag. 34, al treilea paragraf.

[7] Biblia E.S, Romani 10:14-17.

[8] Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, ahidiacon profesor universitar dr. Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005. Cartea cuprinde, printre altele, repertoriul canonic pe teme, anexat la Colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în paisprezece titluri, alcătuit la anul 883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la Constantinopol în anul 920.  Mai conţine şi enciclica Patriarhilor ortodocşi de la 1848. Citatul menţionat în titlu este conţinut în paginile 595 la 600, sub titlul Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, „Epistola enciclica a Bisericii Una, Sfinte şi Apostolice.

[9] Biblia, Ed. E-Sword, Iuda 1:3.

[10] Cartea de Învăţătură Creştină Ortodoxă, P.S. Vasile, episcopul Oradiei, pr. prof. Dumitru Călugăr, pr. prof. Deheleanu şi pr. prof. Dumitru Radu, Buc. 1978, sub PF Părinte Iustinian, pagina 9.

[11] Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, arhimandritul Ioanichie Bălan, editura Mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei, Iaşi 1993, cu o prefaţă de Daniel, mitropolitul (la acea vreme) Moldovei şi Bucovinei.

[12] Preot profesor Ion Buga, prolog la cartea tradusă tot de el Din apă şi din duh scrisă de preotul Alexander Schmemann, Bucureşti, edit. Symbol, 1992, pagina 5.

[13] Biblia E.S., Evrei 13:7.

[14] EPISCOP-VICAR, Teodosie Snagoveanul, în Prefaţă, la Îndrumătorul Bunului Creştin, pagina 6, IHTIS 1977, arhimandrit Gherontie Ghenoiul de la mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru.

[15] Enciclica Patrariarhilor Ortodocşi de la 1848, Epistola Enciclia A Bisericii Una, Sfinte, Catolice şi Apostolice, adresată Ortodocşilor De Pretutindeni, citată în lucrarea Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, arhidiacon profesor universitar dr. Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005. Cartea cuprinde, printre altele, repertoriul canonic pe teme anexat la Colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în paisprezece titluri, alcătuit la anul 883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la Constantinopol în anul 920 (datată fiind la 1848, luna mai, indctionul VI). Documentul acesta conţine apoi către sfârşit semnăturile ierarhilor particpanţi la Sinod, partriarhii şi episcopii din Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim, şi este extras din “Revista Biserica Ortodoxă Română”, an. 1935, pp. 545-688, text grec şi traducere de Teodor M. Popescu, prof. la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Citatul menţionat se află la pagina 598, al doilea paragraf.

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a IV-a, 17, vol. 1, pag. 118.

[17] Biblia, Ed. E-Sword, Faptele Apostolilor 4:19.

[18]în citarea cărţii Psalmilor s-a folosit numerotarea utilitazată de formatul electronic on line din versiunea e-Sword. Această ediţie nu a respectat versiunea scrisă a Bibliei care a comprimat capitolele 10 cu 11, ca apoi să revină la versiunea originală împărţind capitolul 147 în două.

[19] Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, arhidiacon profesor universitar dr. Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005. Cartea aceasta cuprinde, printre altele, repertoriul canonic pe teme anexat la Colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în paisprezece titluri, alcătuit la anul 883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la Constantinopol în anul 920.  Mai conţine şi enciclica Patriarhilor ortodocşi de la 1848, paragrafele 1 şi 20 de la paginile 595 şi 598 de sub titlul Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, “Epistola enciclica a Bisericii Una, Sfinte şi Apostolice, adresată Ortodocşilor de pretutindeni”.

[20] Biblia, Ed. E-Sword, Deuteronomul 19:14.

[21] Irineu Duvlea, episcop vicar al episcopiei ortodoxe române din America, Cuvânt de suflet, pag. 5 şi 6.

[22] Preotul Alexander Schmemann, Din apă şi din duh, tradusă în limba română de preot profesor Ion Buga, Bucureşti, Symbol, 1992. În Prologul traducătorului, Ion Buga îl prezintă pe autorul cărţii Alexander Schmemann prin aceste cuvinte: „Având o mare putere de sinteză istorico-patristică şi preocupat de liturgică în mod fundamental, el reuşeşte să consemneze în domeniul liturgicii, aşa cum a reuşit Lossky în cel dogmatic, duhul cel mai autentic, mai pur şi mai viu al Ortodoxiei… Soluţia ortodoxă atât de minunat conturată de Schmemann în cele două lucrări de teologie liturgică, Din apă şi din duh, iar cealaltă Euharistia, va rămâne un fericit reper în drumul de azi şi de mâine al mărturisirii ortodoxe...”

[23] Ibidem, Prologul traducătorului, pagina 5.

[24] Ibidem, pagina 32, ultima parte a paragrafului 1.

[25] Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu 1933, pag. 12.

[26] Sf. Chril al Ierusalimului, Cateheza a IV-a, 17, vol. 1, pag. 118.

[27] Biblia, 1 Cor. 11:1 Cr., şi Hl.

[28] Ibidem, Efeseni 3:3.

[29] Vicenţiu de Lerin, un învăţător creştin din sec. 5, Comonitoriu cap. X.

[30] Sf. Policarp, Ep. Filipeni VII.

[31] Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 2.

[32] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola Pascală, 39.

[33] Ibidem, Scrieri, partea 1-a, capit. IX, pag. 163.

[34] Biblia,  Tit 3:5 E.S.

[35] Canonul Apostolic al primelor secole, diacon profesor doctor Ioan I Ică jr., pagina 516.

[36] Scrisoarea lui Aristeas către Philokrates, aliniatele 310-316, traducere de Cristian Bădiliţă în Septuaginta, vol. I, pag. 11-12.

[37] Antonie, Mitropolitul Ardealului, revista Telegraful Român, 1991, nr. 25-28,  pag. 1, articolul Sfinţii noştri Evanghelişti şi ‘evangheliştii’ micilor ecrane şi ai stadioanelor.

[38] Pr. conf. dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, pag. 101.

[39] Ioan I. Ică, jr., diacon doctor profesor, Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al Primelor Secole, Editura Deisis/Stravopoleos, 2008, citate cuprinse în capitolul 3 (Creştinismul Apostolic ortodox după 2000), contestaţii, mutaţii, revizuiri, pag. 87.

[40] Ibidem, pag. 88.

[41] Vezi Biblia, Ioan 20:31 şi 2 Timotei 3:16.

[42] Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 3,2.

[43] Pr. prof. Dr. Ion Bria în Studii Teologice nr. 5-6/1970, pag. 398-400.

[44] Antonie, Mitropolitul Ardealului, Telegraful Român Nr. 25-28/1991, articolul „Sfinţii noştri Evanghelişti şi evangheliştii micilor ecrane şi ai stadioanelor”.

[45]Sf. Vasile Cel Mare, Migne, Patrologia Greacă 31, col. 845.

[46] Clement Alexandrinul, Stromata 7, 16.

[47] Diacon, profesor dr. Ioan I Ică jr., Canonul Apostolic al primelor secole, spre sfârşitul celui de al doilea paragraf, pag. 516, în cadrul capitolului Tertulian din Cartagina, datat cu anul 200.

[48] Preot prof. dr. Ion Bria, Studii teologice nr. 5-6/1970, pag. 398-400.

[49] Pr. prof. I. G. Coman, Patrologie, vol. 1, pag. 65-69, Bucureşti, 1984.

[50] Petre P. Panaitescu, Introducerea la istoria Culturii Româneşti, pag. 102-103, Bucureşti, 1969.

[51] Antonie, mitropolitul Ardealului, Telegraful Român, 1984, nr. 11-12, pag. 1-2, articolul Ortodoxism şi Ecumenism.

[52] Revista Ortodoxia din 1963, pag. 385-386.

[53] Revista Ortodoxia din 1982, nr. 2, pag. 301, citat al Sf. Ipolit Romanul (sec. 2).

[54] Revista Telegraful Român nr. 11-12, de la Sibiu, 1984, pag. 1-2, în articolul Ortodoxie şi ecumenism, mitropolitul Antonie Plămădeală.

[55] Preot conferenţiar doctor George Remete, Dogmatica Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Părintele Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura Reîntregirea, la Alba Iulia, 2000, pag. 101.

[56] Sorin Dumitrescu, România Liberă, 5 Septembrie 1992, articolul Ateul Ortodox, pag. 6.

[57] Preot profesor Ion Buga, citat cules din prefaţa pe care o face la cartea preotului Schmemann, Din apă şi din duh, pag. 18, întâiul paragraf.

[58] Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, XXI, 3-5.

[59] Tertulian, citat cules din Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1985, pag. 411.

[60] Arhimandrit profesor dr. C. Voicu, Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1985, pag. 414.

[61] Revista Studii Teologice nr. 5-6/1970, paginile 398 şi 400.

[62] Biblia, Ediţia E-Sword, Ioan 16:7-9.

[63] Ibidem, Tit 3:5.

[64] Ibidem, Marcu 1:15.

[65] Ibidem, Marcu 16:16.

[66] Ibidem, Deuteronom 26: 2 şi 8.

[67] Ibidem, Filipeni 2:12.

[68] Ibidem, 2 Petru 1:5.

[69] Ibidem, Galateni 1:8-9.

[70] Ioan I Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Cuvânt înainte, pag. 11, paragraful 2, 2007.

[71] Mica Dogmatică Vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pag. 39, ultimele trei paragrafe.

[72] Strong’s Concordance, poziţia G3340.

[73] Biblia, 2 Corinteni 5:17.

[74] Ibidem, Ieşirea 31:18.

[75] Diacon profesor dr Ion I Ică jr., Canonul Apostolic al primelor secole, publicat recent în 2008 la Sibiu. Citatul se află la pagina 398, poartă titlul Pocăinţa şi este scris la anul 69 sau între 96-98.

[76] George Remete, Dogmatica Ortodoxă la pagina 364.

[77] Christos Yannaras, doctor al facultăţii de litere a Universităţii Sorbona din Paris şi al facultăţii de teologie din Tesalonic, profesor de filozofie la facultatea de ştiinţe politice din Atena şi membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase,  în Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, pag. 57, 63, 64 ,66.

[78] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia despre pocăinţă.

[79] Tertulian, Despre pocăinţă, aprox. anul 203.

[80] Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, apologet de seamă al sec. II, Dialogul cu iudeul Trifon, pagina 42.

[81] Sfântul Clement Romanul care, după documente, este unul dintre primii urmaşi ai Sfântului Apostol Petru. După informaţiile lui Irineu, Clement i-a cunoscut personal pe Apostolii Petru şi Pavel. Deşi îi sunt atribuite mai multe scrieri, una singură este recunoscută ca scrisă de el, Scrisoarea I către Corinteni. În cartea aceasta scrisă la anii 96-98 d.H., autorul amintit spune cuvintele din citat în legătură cu pocăinţa la paginile 22 şi 43.

[82]Vezi deosebirea dintre Sfânta Tradiţie Ortodoxă şi tradiţia populară în capitolul 1.

[83] Numerele G4716, G2476 şi G5087.

[84] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a 13-a la Filipeni.

[85] Tertulian, sec. 3, Despre coroana ostaşului, XI, 3, Migne. P.L. 2,99.

[86] Revista Ortodoxia din 1982, nr. 2, pag. 309.

[87] Farar, în Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 13, în traducerea episcopului Nicodem, Mânăstirea Neamţului, 1932-1935.

[88] Ortodoxia, nr. 2 /1982, pag. 308.

[89] Dialogul cu iudeul Trifon, LXXXIX –XCII, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1980.

[90] Preotul Schmeman, Din apă şi din duh, din Prologul traducătorului, pag. 5.

[91] Publicat în Revista Teologică, nr. 4-6/1922, Sibiu, paginile 106-109.

[92] Biblia, Filipeni 2:7.

[93] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a IV-a, 17, vol. 1, pag. 118.

[94] Ipolit din Roma, Tradiţia Apostolică de la Roma, datată între anii 200-235. Textul citat este publicat în lucrarea Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al primelor secole, semnat de diacon profesor doctor Ioan I Ică junior. La pagina 589 a cărţii amintite, paragraful 43 (Concluzie), ni se dă definiţia a ceea ce socotesc ortodocşii ca erezie.

[95] Preot profesor dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Lucrarea este tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Bucureşti, 1994, a doua ediţie revizuită şi completată, pag. 72-73.

[96] Preot profesor dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, publicată de Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia, î2000, pag.196, Generalităţi, din cadrul capitolului Păcatul strămoşesc.

[97] Ibidem, pagina 270.

[98] Ibidem, pagina 238.

[99] Lucrarea Teologia Dogmatică şi Simbolică, volumul II, paginile 853-854, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1958.

[100] Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, pagina 42 şi 45, făcând referire la Isaia 1:16.

[101] Iustin Martirul, Jurgens, pag. 129.

[102] Aceste informaţii sunt confirmate în Revista Ortodoxă Studii Teologice nr. 9-10/1977, pagina 617.

[103] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 40 la 1 Corinteni, pag. 568, traducere de Arhim. Teodosie Atanasiu, Bucureşti, 1908.

[104] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă volumul II, pagina 323 aliniatul c.

[105] Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pag. 34.

[106] Este vorba despre notiţa 321 la cartea Ambigua a Sf. Maxim Mărturisitorul, vol. 80, pagina 252, Colecţia Părinţi şi Scriitori bisericeşti, Bucureşti, 1983.

[107] Diaconul profesor doctor Ioan I Ică junior, primul volum al lucrării Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic al primelor secole, publicat la Sibiu, 2008, Editura Deisis, pag. 568 (Botezul).

[108] Ibidem, Didahia celor Doisprezece Apostoli, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit din Roma scrisă la anii 50, pagina 579, articolul Despre cei ce vor primi botezul.

[109] Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I către Antoninus Pius, scrisă la Roma prin anul 155, în Ioan Ică junior, Canonul Ortodoxiei, pag. 366 (Botezul).

[110] Ion I Ică junior, Canonul Ortodoxiei, Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement de la pagina 662, citat extras din aliniatul de sub titlul Cum anume trebuie să fie cel iniţiat (botezat), lucrare considerată ca fiind editată la Antiohia, în anul 380.

[111] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XVII-a, capit. 14, vol. II.

[112] Sf. Ioan Gură de Aur,  Evrei, Omilia IX, pag. 149.

[113] – Teofilact, arhiepiscop de Ohrida (Bulgaria), în comentariul său la Efeseni 4,5.

Preot profesor dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Lucrarea este tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, a doua ediţie revizuită şi completată.

[114] Preot profesor dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR. Lucrarea aceasa este tipărită cu binecuvântarea PF Sale Părintele Teoctist, Patriarh al BOR, Bucureşti, 1994, a doua ediţie revizuită şi completată, pagina 72.

[115] Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III revăzută şi adăugită, 1986.

[116] Cuvântul făptură este redat de concordanţa lui Strong’s (nr. G2937) prin creaţie.

[117] Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, editura Bizantină, Bucureşti, 1996, pag.85.

[118] Canonul apostolic al primelor secole, vol. 1, de diacon profesor dr. Ioan I. Ică jr., 2008 şi Canoanele Bisericii Ortodoxe de arh. prof. dr. Ioan N. Floca, 2005.

[119] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a II-a, vol. 2, 552.

[120] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza I-a, 2.

[121] Sf. Maxim Mărturisitorul: Filocalia, vol. III, pag. 385.

[122] Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XXIII, 1, pag. 136.

[123] Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XVIII.

[124] Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XXVII, 5, pag. 160.

[125] Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XVI, 8, pag. 109-110.

[126] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, pag. 82.

[127] Pr. conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, pag. 270.

[128] Ibidem, pag. 276.

[129] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XVII la Efeseni, pag. 39.

[130] Ibidem, Omilia II la Matei, 2.

[131] Ibidem, Omilia XI la 2 Corinteni.

[132] Ibidem, Omilia XV, Comentarii la Predica de pe Munte.

[133] Ibidem, Omilia XVII la Romani, 276.

[134] Vasile Mihoc, teolog ortodox, Dreapta învăţătură de credinţă a Bisericii, articol publicat în Mitropolia Ardealului, 1983, nr. 1-2, pag. 37.

[135] Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul Bunului Creştin, tipărită cu binecuvântarea PF Sale Teoctist, patriarhul României, scrisă la Mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru, eidtura IHTIS, 1997, pag. 177, aliniatul 86.

[136] Origen, Omilia a 9-a, Selecta in Leviticum.

[137] Preot prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1994, pag. 313.

[138] Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti 2003, pag. 279, citat din Schmemann, For the Life of The World, New York, 1963, pag. 69.

[139] Ibidem, vol. II, Bucureşti 2003, pag. 243 .

[140] 2 Timotei 3:16, Ed. E-Sword.

[141] Rom. 1:28, Ed. E-Sword.

[142] Rom. 1:28, Ed. E-Sword.

[143] Rom. 1:28, Ed. E-Sword.

[144] Evrei 12:28-29, Ed. E-Sword.

[145] Ioan 4:24, Ed. E-Sword.

[146] Ioan 12:48, Ed. E-Sword.

[147] Intrarea în Împărăţie, pag. 43.

[148] Epistola Enciclia A Bisericii Una, Sfinte, Catolice şi Apostolice, adresată Către Ortodocşii de Pretutindeni, citată în Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii de către Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, pag. 598, paragraful 20.

[149] Ipolit Romanul, Revista Ortodoxia nr. 2, pag. 301, 1982.

[150] Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie, pag. 110.

[151] Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, pag. 49.

[152] Bucureşti, 1978, tipărită cu binecuvântarea PF Părinte Iustinian, Patriarhul BOR, pag. 154.

[153] Filocalia, vol. 1, pag. 91.

[154] Scriitor bisericesc din sec. 3, Despre coroana ostaşului, XI, 3, Migne.

[155] Articolul Ateul Ortodox, pag. 6.

[156] Prologul traducătorului  în Schmemann, Din apă şi din duh, pag. 5.

[157] Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1994, pag. 115 .

[158] Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, tipărit cu binecuvântarea PF Părinte Teoctist, Patriarhul BOR, ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1994, pag. 115 (Cult).

[159] Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1981, pag. 195.

[160] Mitropolia Ardealului, nr. 6/1987, pag. 45.

[161] Fragment cules din Canonul 82 al Sinodului 6 ecumenic de la 691, publicat în Telegraful Român, nr. 9-10/1987 pag. 2.

[162]Tertulian din Cartagina (+226), în lucrarea Despre prescrierea ereticilor (cca 200), traducere după ed. F. Refoule: TERTULLIEN, Traite de la prescription contre les heretiques, Paris, 1957, p.89-151. Citatul acesta este cules din Canonul Ortodoxiei I, Canonul apostolic al primelor secole, diacon profesor dr.Ioan I Ică jr., Editura Deisis/Stravopoleos, 2008, pag. 516.

[163] George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, pag. 92.

[164] Episcop Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, cartea Cuvânt de Suflet, pag. 129, Editura Vatra Românească, Grass Lake, Michigan, Statele Unite, 2007.

[165] Către Tralieni, cap. IX, pargrafele 1-2.

[166] Matei 15:6 Ed. E-Sword.

[167] Matei 15:6 Ed. E-Sword.

[168] Aici s-a folosit formatul electronic http://www.dervent.ro/biblia.php

[169] Evrei 11:1 Ed. E-Sword.

[170] Matei 15:3-9 Ed. E-Sword.

[171] Sf. Ipolit Romanul, citat luat din Ortodoxia, nr. 2, pag. 301.

[172] Despre războiul iudaic, 1, 650.

[173] Anale, V, 5.

[174] Prefaţă la Dogmatica Ortodoxă a lui George Remete, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

[175] Studii teologice, 1963, nr. 3-4, articolul Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin, pag. 134-138.

[176] Octavius, XXXII, 1-4, Apologeti de limbă latină, pag. 386.

[177] Apologia 1, 5.

[178] De Spectacolis, 23, 24-26.

[179] Stromata V, 14, 94, 5.

[180] Stromata V, 28, 4-6.

[181] Stromata VIII, 5, 28, 1-4.

[182] Stromata VII, 5, 29, 4.

[183] Contra lui Cels VIII, 17-19.

[184] Contra lui Cels VII, 66.

[185] Contra lui Cels VIII, 17.

[186] Studii Teologice nr. 9-10/1971, pag. 621-626, articolul Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole.

[187] Ortodoxia (o lucrare care-i aparţine), pag. 12, Sibiu, 1933.

[188] Cartea Cultul şi ereziile, pag. 18, Piteşti, 1926.

[189] Preot dr. Nicolae V.,  în revista Ortodoxia Nr. 1, 1982, articolul Teologia icoanelor, pag. 55.

[190] Teologul Sever Mureşianu, Iconologia creştină occidentală şi orientală, Bucureşti, 1983, pag. 64.

[191] Origen, un scriitor creştin din sec. 3, Contra lui Celsus 3, 34”.

[192] Petre Vintilescu, Cultul şi ereziile, Piteşti, 1926.

[193] Preot professor Nicoale Neaga, N-am venit să stric Legea, apărută la Sibiu în 1940, cap. XVI ŞI XVII, pag. 97-112.

[194] Biblia, 1 Timotei 2:4.

[195] Cartea de Învăţătură Creştină Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea P F Părinte Iustin, pag. 151.

[196] Cateheza a IV-a, 17, vol. 1.

[197] Arhidiacon, Dr. Ioan Zăgrean, Profesor la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu, în cartea Morala Creştină, Manual pentru Seminariile Teologice ale BOR, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă la Bucureşti, 1974, pag. 172-173.

[198] Clement din Roma, în Scrisoarea a doua către creştinii din Corint, scrisă între anii 96-98.

[199] Iustin Martirul, în Iustin, dialogul cu Iudeul Trifon, cules din Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1941, pag. 109.

[200] Sf. Ioan Damaschin, în Dogmatica, capit. II, paragraful 4, traducerea D. Fecioru, Bucureşti, 1938, pag. 66.

[201] Ioan Gură de Aur, în Omilia 23 la 1 Corinteni, traducere de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, pag. 314.

[202] Ibidem, la Omilia XII, pagina 165.

[203] Arhimandritul Gherontie Ghenoiul, Mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru, în cartea Îndrumătorul bunului creştin, Editura IHTIS, 1997, cu binecuvântarea PF Sale Teoctist, Patriarhul BOR, pag. 139 şi 143-144.

[204] Arhidiacon Dr. Ioan Zăgrean, profesor la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu, în cartea Morala Creştină, Manual pentru Seminariile Teologice ale BOR, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă la Bucureşti, 1974 (Lecţia XXVI: Datoria Creştinului Faţă de Dumnezeu, Virtuţile Credinţei şi Nădejdii) pag. 169.

[205] Preot conferenţiar doctor George Remete, în Dogmatica Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea PF Părintele Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura Reîntregirea, la Alba Iulia, 2000, pag. 346-347 (Judecata Particulară).

[207] Christos Yannaras, abecedar al credinţei, editura Bizantină, Bucureşti, 1996, pag. 121.

[208] Vezi comentariul lui Bartolomeu Anania de la Ioan 2.

[209] Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Instit. Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994, pag. 245-247.

[210] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pag. 79-80, 87.

[211] Revista Studii Teologice, nr. 5-6, pag. 330, anul 1981.

[212] Episcop Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, pag. 399, 401-402 şi apoi 404-407.

[213] Diacon Ioan I Ică jr., în Canonul Apostolic al Primelor Secole, vol. I, la capitolul Ignatie Teoforul, episcopul Siriei (+cca. 107), Cele treisprezece epistole ale corpusului amplificat în secolul IV, la pag. 473 ne redă o scurtă scrisoare a lui Ignatie către Fecioara Maria sub titlul Către Fecioara Maria, Ignatie al ei, Mariei purtătoarei de Hristos. Imediat sub această scrisoare este răspunsul Fecioarei (Răspunsul Fecioarei Maria, Smerită slujnică a lui Hristos Iisus, lui Ignatie, iubitului împreună-ucenic).

[214] Mica dogmatică vorbită, pag. 184.

PAGANIZAREA CRESTINISMULUI

Marturia personala.

„Intemeiati numai pe Sfanta Scriptura, noi afirmăm că justificarea este doar prin har, prin credinţă, prin Hristos, şi totul pentru slava lui Dumnezeu.”Numele meu este Angelo Iandolo si m-am nascut in Avellino,pe 25 octombrie 1971.
La sfarsitul anilor ’70, familia mea sa mutat să lucreze în provincia Veneţia, şi anume în Mestre (Veneţia).
Am fost suficient de norocos să călătoreasc mult, şi intr-o perioada din viata mea m-am hotarat sa ma stabilesc in Irlanda
Un popor mândru şi ospitalier, Irlanda, a devenit a doua casa pentru mine, poate cea reală … şi acolo am trait experiente  care au marcat pentru totdeauna viaţa mea, ajutându-mă să devin omul care sunt astazi …
Spre sfârşitul anilor 90, pentru munca, m-am întors în Italia,dar aceşti ani au fost foarte grei, plin de tristeţe şi singurătate, Dumnezeu ma uitat, într-adevăr,imi ziceam eu,dar imi dau seama ca si eu  în mare măsura  am fost foarte ignorant fata de El.
Asa am  petrecut câţiva ani,cam multi pana cand am fost gata să aud ceea ce El dorea să-mi spună.
A fost o sâmbătă după-amiază, şi-mi amintesc astăzi, ca un amestec de bucurie şi de tristeţe se impletea in inima mea. Am fost naiv ca un copil , şi nu ştiam de umilirea şi frustrare pe care a trebuit să o sufere pentru mine Domnul Isus Hristos, scandalul si durerea pe care a simţit-o de fiecare dată, fara ca oameni Să-l urmeze,ci dimpotriva tradandu-i fiecare cuvant.
Am fost într-o biserică mica de la tara,la o sărbătoare religioasă lunga,  si nimic nu m-ar fi facut sa ma gandesc ca in acea zi, Dumnezeu va pune bazele credintei care ar putea prinde rădăcini în inima mea.
După-amiaza aceea am petrecut multe ore contemplând o cruce mare de lemn, conştient de ceea ce se intampla in jurul meu,si de multe lucruri din viaţa mea.Acesta a fost un prim inceput.
Mozaicul compus din viaţa mea cu bine,cu rau în faţa ochilor mei a inceput sa faca sens.
Am înţeles că prezenţa Lui a fost întotdeauna una discreta in viata mea, dar eu am fost orb şi surd, am văzut mâna Lui a fost în favoarea mea atunci când pe un pasaj din Mestre, masina mea nu a fost strivita de un camion care circula in viteză.
Azi imi dau seama ca am trait fara Dumnezeu un lung chin spiritual.

Dorinţa mea de a-L urma si apoi de a-L sluji, m-au condus să accepte invitaţia unui monah benedictin,pe care l-am întâlnit cu câţiva ani in urma, pentru a studia Scripturile,  pregătinu-ma pentru seminar, deoarece el a văzut în mine vocaţia pentru preoţie.
Am studiat Sfânta Scriptură, istoria Bisericii, doctrinele, şi sinoadele din Biserica Romano-Catolică şi multe alte volume sugerate de duhovnic si mai ales de bibliotecarul  mănăstirii.
Studiul Scripturilor spre surprinderea mea,mi-a sugerat  îndoieli mai întâi despre Biserica de la Roma, despre sinoade care erau în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, si m-am gândit că acest lucru a fost rodul ispitei diavolului. De mai multe ori ma spovedeam,imi ceream iertare lui Dumnezeu,stiam ca sunt un om imperfect,dar nu puteam inlatura din mintea mea ceea ce intelegeam.
Am continuat studiile, până când în anul 2002, eram în dezacord total cu dogmatica, si am părăsit Biserica Catolică de la Roma pentru totdeauna: conştiinţa mea mi-a spus asta.
După o perioadă de reflecţie cu dorinţa de a rămâne fidel lui Cristos şi tradiţiei Bisericii, am făcut un pas spre confesiunea creştină despre care m-am gândit ca n-a avut nimic de adăugat şi nimic de scos din timpul Domnului Isus, adica Biserica Ortodoxa.
Am fost primit într-o mănăstire în afara Romei, unde peste un an şi jumătate, de vineri dupa amiaza si până duminică seara, am participat la viaţa monahală şi la oficiile liturgice.
  Am fost hirotonit întru preoţie pe 13.07.2008.
Slujba mea religioasa era într-o mică biserică, pe care am  pregătit-o în satu meu.La slujbele mele veneau multi italieni catolici dar si  ortodocsi,mai ales din cei veniti la munca din Estul Europei.Am predicat Cuvântul lui Dumnezeu, dar  predicând adesea acesta s-a ciocnit cu ceea ce erau invataturile  Bisericii mele ortodoxe.
Dorinţa mea de a predica a fost zădărnicită de atitudinea faţă de evanghelizare,a Bisericii Ortodoxe: nu prozelitismului.
Încă o dată legea pusa de oameni s-au ciocnit cu Cuvântul lui Dumnezeu
Isus spune în Marcu 16.15-16: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce crede şi se va boteza, va fi mântuit:. Dar cel nu crede va fi osandit „
 Ascultarea de un episcop sau de supunere faţă de un om, adica ascultarea omului de Biserica a fost mai importanta decât evanghelia.
De-a lungul anilor am dat seama că ,,Sfintii Parinti’acestia au fost oameni credincioşi şi supuşi ierarhiei Bisericii.
Textele Părinţilor au înlocuit  Evanghelia, interventia umana a înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu.
Naţionalismul extrem a Bisericilor Ortodoxe a înlocuit universalitatea mesajului evanghelic.
Interdicţii arhaice şi absurde au avut ca efect  rapid acela de ai tine pe credincioşi departe de Hristos,simtindu-se nedemni si imperfecti de a se intalni direct cu Domnul Isus si a-L primi pe El.
În cazul  Biserici Romano-Catolice indulgenţele ii pastreaza pe credincioşi conectati la viata vesnica cat si „tezaurul Bisericii”, învăţătura Biseriii Ortodoxe spune ca oamenii au căzut departe de Hristos, si ca doar printr-o căutarea frenetică spre perfecţiune  omul poate fi salvat,neluand în considerare punctele slabe şi condiţia omului în faţa lui Dumnezeu. Am descoperit ca Scriptura spune „Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, fiind justificati în mod liber prin harul Său, prin răscumpărarea care este facuta în Hristos Isus” ( Romani 3:23-24).Apoi, mi-am  dat seama ca doar primindu-L pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor personal in viaţa noastră şi ca doar încrederea în El ne mantuieste.Faptele noastre, deşi sărace,ele sunt doar mărturia vie a credinţei noastre.
Paradoxal această perfecţiune este solicitata de către cei episcopi care, la fel ca Simon Magul, pretind să cumpere darurile Duhului Sfânt, prin bani, după cum citim în Faptele Apostolilor 8.18-20: „Acum, când a văzut Simon că prin punerea mâinilor Apostolii Duhului Sfânt a fost dat, el le-a oferit bani, zicând:, Dă-mi, de asemenea, această putere, că pe cine voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt. Iar Petru a zis către el: mai piară banii cu tine, pentru că tu ai crezut că darul lui Dumnezeu poate fi cumpărat cu bani „, este cu adevărat strigător la cer! , Atunci când un episcopul ortodox din Veneţia mi-a acordat ,,gratia-harul” şi alte ,,daruri ale Bisericii”prin Duhul Sfânt, în schimb mi-a cerut bani dar eu nu i-am dat  pentru care am avut construit biserica. Atunci a fost clar pentru mine că acest lucru nu este ,,Biserica Apostolilor”construit pe stâncă , nu este Biserica Domnului nostru Isus Hristos ci a lui Simon Magul din Samaria
Astăzi eu sunt conştient de faptul că Biserica este comuniunea tuturor oamenilor care au răspuns în mod voluntar la chemarea Domnului, prin cuvintele Sale şi promisiunea acestuia: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu cu ei” (Matei 18:20).
 Si dupa aceasta experienta trista, nu m-am dat batut si am continuat sa caut biserica adevarata si pe Domnul Isus.In acest context al vietii mele, reforma protestantă a început să fie interesanta pentru mine,si am participat la unele seminarii ale Bisericii Luterane în Italia şi m-am înscris la Facultatea de Teologie valdenza.
Mitropolitul  bisericii atunci când a observat, m-a avertizat şi mi-a cerut ca eu să părăsesc facultatea valdenza şi sa nu citesc carti scrise de „eretici”.Eu mi-am continuat studiile si L-am
acceptat pe Isus Hristos în viaţa mea ca Mântuitor  personal, fără un intermediar cum ar fi episcopul sau sfintii, fiind calauzit de către Cuvântul lui Dumnezeu „, caci doar El a fost înălţat şi i S-a dat numele care este mai presus de orice nume, si ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, în cer şi pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească că Isus Hristos este Domnul spre slava lui Dumnezeu Tatăl. ”
Astăzi realizez ca doar  acei reformatori care au predicat Cuvântul lui Dumnezeu,  s-au întors la originile religioase ale Bisericii lui Hristos, adica: Sola Scriptura, Sola Fide, Sola Gratia, Solus Christus, Soli Deo Gloria!
Am facut apoi pe data de 11 Decembrie un botez conştient, o marturie a purificarii de păcat prin jertfa Domnului Isus şi angajamentul de a renaşte la viaţă nouă în Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor.
Botezul meu a avut loc in Biserica Baptista ,,Agape”-Roma fiind botezat de catre fratii pastori:Iulian Bobe si Daniel-Cristian Florea,ambii sacerdoti ai catolicismului si ortodoxiei „
 Trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest har mare, şi cer ca prin rugaciune sa fiu adevărat ucenic care a auzit şi a primit – Duhul Sfânt –  pentru a putea trai bucuria şi mangaierea
pentru eternitate.
Acum am in sfarsit pacea care vine de la Dumnezeu..
Angelo Iandolo.
Amin.
“La nici patruzeci de ani, Romeo-Valentin Musca este unul din cei mai scoliti teologi romani. Dupa studiide teologie si istorie la
Bucuresti, incheiate in 1994, studiaza vreme de sase ani la Fribourg, unde obtine, in 2000, un doctorat in teologie latina medievala,
dupa care, inca patru ani face studii postdoctorale la Facultatea Autonoma de Teologie Protestanta a Universitatii din Geneva.
Deci, studii complete de teologie in Universitati ortodoxe, catolice si protestante, care-i permit o viziune globala,
intregitoare asupra crestinismului si care, in orice tara normala, l-ar fi integrat inaltului corp teologic universitar si de cercetare.

 

Nu si in Romania, de buna seama, unde si-a gasit locul ca redactor pe chestiuni religioase la un cotidian din Focsani!

Punand in balanta ceea ce stiu despre ‘biserica stramoseasca’, cu bizantinismul, arhaicitatea si hiperdogmatismul sau, si paginile 

acestei carti de o incredibil de libera viziune asupra celor religioase,nu ma indoiesc ca soarta lui 

Romeo-Valentin Musca nu poate fi decat cea a unui teolog… independent. Cel putin, daca nu decide, ca atati alti tineri teologi sau 

intelectuali din alte bresle, hipercalificati, sa se destareze. Ca lucrurile sa fie mai clare si pentru cei care n-au avut sansa sa tina in mana aceasta carte exploziva, dar fundamental inteleapta, extrag un mic fragment lamuritor din prefata autorului: 

‘In cele 107 capete ale acestei lucrari am descris maniera in care duhul Evangheliei a fost pervertit de mezalianta dintre ortodoxie si 

romanism, prin care Biserica a fost subordonata intereselor nationale, fiind redusa la frontierele statale. 

In aceasta hora nationaloida, oamenii bisericii s-au prins zdravan si daca maine va izbucni un razboi interetnic sau  interreligios, 

acesti oameni le vor binecuvanta steagurile de lupta, cum o fac ortodocsii greci, sarbi si rusi’…’. 

Faptul ca lucrarea este centrata pe ortodoxia aborigena nu inseamna ca in cele 107 de capete nu si-au 

gasit locul si accente critice dedicate aberatiilor, de alta natura, ce pot fi intalnite in ‘bisericile 

surori’, catolice si protestante.

Cartea de fata este, probabil, cea mai concentrata, mai completa si mai onesta radiografie a ratacirilor 

istorice si contemporane ale ‘Bisericii stramosesti’ incadrata in rama unei radiografii schitate a Bisericii crestine universale.”


Romeo-Valentin MUSCĂ – născut la 4 septembrie 1967 la Odobeşti – Vrancea. A studiat între 1988-1993 la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. A urmat în paralel, între 1991-1994, cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. 
Din 1994 a făcut cercetări la Facultatea de Teologie Catolică a Universităţii 
Pontificale Mizericorde din Fribourg (Elveţia) unde a obţinut, în 2000, un doctorat în teologia latină medievală. Între 2001-2004 a făcut cercetări post-doctorale la 
Facultatea Autonomă de Teologie Protestantă de la Universitatea din Geneva, 
pregătind o lucrare despre gândirea religioasă românească din secolul al XX-lea.

MERITA SA FIE CITITA ACEASTA CARTE, CU UN SPIRIT AUTOCERCETATOR SI CONSTRUCTIV, IN CONTEXTUL REALITATII CONTEMPORANE. ESTE MARE NEVOIE DE TREZIRE SPIRITUALA IN TARA NOASTRA, ROMANIA.

TREZESTE-TI DOAMNE BISERICA, INCEPE CU MINE DOAMNE DUMNEZEULE, SPRE LAUDA SI SLAVA TA. AMIN.

CE MARE HAR AR FI CA FIECARE DINTRE NOI, FIECARE ROMAN CRESTIN, SA PUTEM SPUNE O ASTFEL DE RUGACIUNE. DE LA MINE, DE LA FIECARE DINTRE NOI, SA INCEAPA. ASTA PRESUPUNE SA FIU SMERIT, SA FIU INTRO RELATIE PERSONALA SANATOASA CU DUMNEZEU. AMIN. AJUTA-NE DOAMNE. DA-NE DOAMNE HARUL ACESTA. AMIN.



„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El(D-zeu), L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” 2Cor.5:21

Inteligenta fara dragoste, te face pervers.
Justitia fara dragoste, te face implacabil.
Diplomatia fara dragoste, te face ipocrit.
Succesul fara dragoste, te face arogant.
Bogatia fara dragoste, te face avar.
Supunerea fara dragoste, te face servil.
Saracia fara dragoste, te face orgolios.
Frumusetea fara dragoste, te face ridicol.
Autoritatea fara dragoste, te face tiran.
Munca fara dragoste, te face sclav.
Simplitatea fara dragoste, isi pierde valoarea.
Vorbele fara dragoste, te fac introvertit.
Legea fara dragoste, te supune.
Politica fara dragoste, te face egoist.
Credinta fara dragoste, te face fanatic.
Crucea fara dragoste, reprezinta tortura.

VIATA FARA DRAGOSTE…ISI PIERDE SENSUL.

„DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE”. 1Ioan4:8

Cu multa stima si respect
                              Viorel Balaian

"Hristos nu S-a întrupat pentru ziduri şi betoane, ci pentru restaurarea firii umane distrusă de păcatul adamic. Dar asta nu interesează pe conducătorii bisericii care se întrec în a raporta anual numărul de biserici zidite şi sfinţite. Va veni însă şi Ziua Judecăţii, când vom veni fiecare în faţa Dreptului Judecător. Eu cu aceste hârtii, ierarhii cu tablourile votive din megalomanicile construcţii. Vor fi de faţă şi cei care au murit de foame şi frig, uitaţi de biserică prin orfelinate, aziluri de bătrâni, ospicii, spitale şi mahalale. Deşi forma acestei lucrări ar putea deranja anumite feţe bisericeşti, fondul nu este decât o simplă cronică a depărtării bisericii de spiritul Evangheliei. A venit timpul să intrăm, din nou, în catacombe pentru că din creştinismul primelor secole nu a rămas nimic, iar viaţa noastră este o lungă ipocrizie, pe care o putem numi, fără să greşim, ortodoxie mioritică."